foto: Alexey Polyakov (Orthphoto)
Spuneți-ne
ceva despre Taina Spovedaniei.
Spovedania
este una dintre cele mai intime taine. Taină nu înseamnă nimic ascuns. Taină
înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit
moment. Nu înseamnă că nu va putea pricepe până la sfârșit. Tocmai de aceea
taina întotdeauna va trebui să invite pe om în a explora mai mult adâncimile
ei.
Trei
persoane iau parte la spovedanie: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste
trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Hristos
este ultima persoană – pentru că El nu a venit să judece, ci ne-a invitat pe
noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la
judecată. Nici duhovnicul nu are dreptul să o facă, pentru că el este acolo ca
să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui. Este foarte
important să înțelegem că duhovnicul este un prieten al Mirelui, și nu un
simplu martor. Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi, Mirele și
mireasa, să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și apoi se retrage discret
– așa cum spunea cel care s-a numit pe sine „prieten al Mirelui”, Sfântul Ioan
Botezătorul – pentru ca să se împlinească acest cuvânt: „Eu trebuie să scad și
Acela trebuie să crească”. Deci rămâne ca ucenicul să fie singurul judecător.
Însă judecata aceasta el și-o face în cadrul cel mai intim cu putință și ar
trebui ținută într-un cadru cât mai intim. Judecată înseamnă să compari două
elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit să o aibă de la
început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la judecător, și nu ca să fim
achitați, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, se
înțelege că trebuie să avem o abordare mai personală, mai intimă, a acestei
taine.
Cum
să ne spovedim?
Ceea
ce voi spune la spovedanie și ceea ce voi auzi la spovedanie nu sunt și nu ar
trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, decât vărsarea inimii în
fața celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața celuilalt, mi-l ofer,
așa cum este. Că este murdar, asta este altceva. Că este neputincios, că este
cu lipsuri, este altceva. Dar, așa cum este, pe tot îl vărs. Scopul nostru este
să ne împărtășim într-un mod din ce în ce mai deplin cu celălalt. Eu mă duc la
întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este
ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci de acele lucruri voi încerca
să scap.
Dacă
eu vreau să mă unesc cu Hristos, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc
înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Și prima întrebare pe care o voi pune
în această pregătire este aceasta: „Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce
ne-am răcit așa? De ce nu suntem cum am vrea să fim?” După aceea, trebuie să Îi
declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de aceasta. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că Dumnezeu face orice și tot ceea ce face nu are alt scop
decât să ne determine pe noi să-L iubim. Să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea,
iubire care este mai presus decât răutatea mea, și să-I mulțumesc pentru cele
făcute pentru mine, mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost
făcute din dragoste.
Îmi
va ierta Dumnezeu păcatele?
În
pilda fiului risipitor nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris
„Iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da. Dar „Iartă-mă!” – nu. De ce? Pentru că
nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva.
Acest „Primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru, și
anume pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem să
tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării, iertarea fiind implicită. Mă
duc la Dumnezeu ca să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le
voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai
des întâlnite greșeli la spovedanie. Cele scrise acolo respectă foarte clar,
foarte riguros, titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un
păcat, găsești acolo ceva care să-ți arate. Dar nu zice acolo că astea-s
păcatele tale. Nu. Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu.
Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu
care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a
îndepărtat pe mine de Dumnezeu.
Când
vezi că dincolo de păcate este o relație pe care ai fi vrut-o altfel și ea nu
este cum ți-ai fi dorit și ai face orice ca să fie măcar ca înainte – aceasta este
spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la spovedit, evident că ai
să zbori, pentru că ieși de braț cu Cel pe care Îl credeai a fi judecătorul și
– surpriză! – judecătorul acesta nu știe decât să zboare. Pentru că El este
chiar Dumnezeu. Și stând la braț cu El nu poți decât să zbori. Astfel de
ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul spovedaniei.
Selecții din dialogul dintre
Protos. Hrisostom C.
și tinerii aflați la Putna
pe 1 ianuarie 2014
0 comments:
Trimiteți un comentariu