foto: Fr. Ioakeim Sotiropoulos(Orthphoto)
APOSTOLUL
Galateni
2, 16-20
Fraţilor,
ştiind că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos
Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în
Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii nimeni nu se va
îndrepta. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi
înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum! Căci
dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de
poruncă). Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui
Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui
Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
Evanghelia
Marcu
8, 34-38; 9, 1
Zis-a
Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea
sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va
pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie,
acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi
pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?
Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat
şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui
Său, cu sfinţii îngeri.
Apoi
a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu
vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
*
Mitropolitul
Augustin al Florinei: CE ESTE LEPĂDAREA DE SINE?
Toţi,
iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr
creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice
Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte
porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce
porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:
„Cine
vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi
urmeze Mie!”.
Auziţi
ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:
Vrei,
omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem
lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul
satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este
prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare
îngust şi dificil. Drum anevoios şi
obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă
cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este
binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste
două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa
în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – ,
trebuie să împlineşti trei condiţii.
Şi
care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi
Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care
urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima
condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este
a treia condiţie.
Trei
condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar
ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea
de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi
despre prima: lepădarea de noi înşine.
Ce
înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul
eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această
condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim
„aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi
să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi
aminte.
Fiecare
om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în
el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere
comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit
care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi
copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are
ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de
milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate
deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a
sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru
ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu
instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este
foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare.
Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta
medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat,
gol, bolnav.
Iubirea
faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi
graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite
pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa
faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi
urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când
Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este
creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci
înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie.
În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia
şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi
l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de
căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat
iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi
pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică.
Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru
alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de
primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său.
Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface
desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele
lor.
Această
iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima,
iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu
merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui
Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat
se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine
şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe
omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul
cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi
împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să
ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă
vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe
aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui
Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă
dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează
din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte
iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini
se află în stânca Golgotei.
Motto-ul
nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre,
trebuie să fie biruit păcatul şi satana!
(traducere
din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a
Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)
Sursă: Cuvântul ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu