foto: freedigitalphotos
Toamna se înmulţesc nunţile. Tradiţional, acesta era, de
fapt, "anotimpul nunţilor", care aveau loc, cel mai adesea, după ce
ieşea vinul cel nou. Aşa că, nimic mai firesc decât a aborda acest subiect
acum, la început de răpciune. Menţionez, dintru început, că acest articol nu
este pentru cei care cred că au relaţia perfectă, iubirea perfectă, familia
perfectă. Care sunt convinşi că nu este nimic în neregulă în căsnicia lor, că nu
trebuie schimbat nimic. Este scris pentru cei care suferă văzând că relaţia cu
soţul/soţia începe "să scârţâie"; că a cam dispărut farmecul şi
sentimentul ce-i anima în luna de miere. Este pentru cei care constată că
rutina zilnică, problemele copleşitoare sau dialogurile tensionate macină
serios temelia căminului conjugal; pentru cei care se sperie când ajung la
concluzia că nu ar mai avea nimic în comun cu cei cu care s-au unit în taina
cununiei. Pentru cei pentru care soţul/soţia este doar un soi de coleg de
apartament. Sau doar celălalt părinte al copilului/copiilor... Pentru cei care
sunt ispitiţi să creadă că ăsta este sfârşitul. Că divorţul ar fi singura
(onesta?!) soluţie. Şi care trăiesc cu iluzia că, undeva, în lume, sau chiar
sub nasul lor (la serviciu, printre "prietenii" de pe Facebook etc.)
se află, de fapt, perechea ideală. În fine, pentru cei care, după ce au crezut
că şi-au găsit "jumătatea", acum se văd a fi sfâşiaţi, neîntregi.
Pentru a găsi ieşirea spre lumină, unii ca aceştia au
nevoie să identifice ce i-a îngropat, să priceapă de ce iubirea lor este
înmormântată sub lespedea grea şi rece a indiferenţei, ori chiar sub piatra cea
tăioasă a urii faţă de celălalt. Ar trebui, pentru început, să accepte că, cel
mai adesea, noi ne iubim condiţionat. Ne iubim bolnăvicios. Ne iubim
storcându-ne unul pe altul până nu mai avem ce ne oferi. Iubim pentru că ne
sunt satisfăcute nevoi reale sau porniri păcătoase. Iubim atâta vreme cât ni se
oferă iubire (sau ce numim noi a fi iubire). Iubim precum ostaticul ce suferă
de sindromul Stockholm. Iubim precum visătorul care speră să găsească, în carne
şi oase, un personaj de film sau de roman de care s-a îndrăgostit. Iubim cu
frica de a nu rămâne singuri. Iubim cu ideea de iubire. Iubim în celălalt
întruchiparea aşteptărilor noastre. Iubim în modul în care am fost învăţaţi să
iubim; chiar dacă asta înseamnă să repetăm greşelile părinţilor noştri... Iubim
pentru că aşa am apucat să iubim. Dar cât de adevărată este această iubire? Cât
ţine ea? Vorba Părintelui Cleopa (adaptată): ţine doar până la prăşit sau până
la sfârşit? Şi dacă nu ţine, care este explicaţia? Şi care soluţia?
Să facem mai întâi o precizare esenţială. Noi numim cu
acelaşi cuvânt - iubire (sau dragoste) - realităţi diferite (sau grade/ trepte
diferite ale unei aceleiaşi realităţi). Ştim că "Dumnezeu este
iubire" (I Ioan 4, 8), dar cuvântul "iubire" din acest citat
scripturistic nu are aceeaşi accepţiune cu aceea pe care noi i-o acordăm în
limbajul curent. Ceea ce numim noi iubire sau dragoste este, de fapt, doar
umbră a adevăratei, dumnezeieştii iubiri. Nu credem asta? Atunci să facem un
test. Câţi dintre noi pot spune că au acea dragoste precum cea descrisă de Sf.
Ap. Pavel în următoarele versete: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată" (I
Corinteni 13, 4-8). Dacă dragostea noastră are aceste caracteristici, atunci
deja iubim dumnezeieşte şi nu mai avem nevoie să citim cele ce urmează. Dacă
nu, atunci să încercăm, împreună, să desluşim cum putem ajunge a dobândi o
asemenea iubire.
Când nu
mai vine... iubirea "ce ne vine"
Ca să găsim soluţia, trebuie să căutăm acolo unde se
ascunde ea. Adică în pericopa evanghelică citită la taina cununiei. O redau
integral, întrucât este extrem de important a o lectura: "Şi a treia zi s-a
făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat
şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus
către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine,
femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi
orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea
iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele
cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi
nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu
ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul
pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune
pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al
minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii
Săi au crezut în El"(Ioan 2, 1-11).
Aşadar, mirii se pregătiseră de nuntă şi au pus pe masă
ceea ce aveau şi cât aveau, inclusiv vin. Vinul ne aduce multe beneficii, când
îl consumăm cu moderaţie: 1) este hrănitor (un adevărat aliment, ce conţine
inclusiv vitamine şi minerale); 2) este tămăduitor (virtuţile terapeutice nu se
manifestă doar la uzul intern, ci şi în uzul extern, atunci când este folosit,
spre exemplu, în amestec cu untdelemnul spre a fi pus pe răni; vezi parabola
samarineanului milostiv); 3) este înveselitor (aduce acea bucurie în inimă
despre care ne vorbeşte Psalmistul: "vinul veseleşte inima omului" -
Ps. 103, 16). Aceste trei calităţi sunt specifice şi iubirii menită să ne
hrănească fiinţa, să ne vindece rănile şi să ne bucure inima. Numai că noi, cu
excepţia celor ce au viaţă sfântă, venim în faţa sfântului altar aducând vinul
iubirii noastre nedesăvârşite. O iubire adesea bazată pe pasiune sau susţinută
de resorturi ce ne scapă. Pe scurt: o iubire "ce ne vine". Nu ştim de
ce iubim, dar iubim... Această iubire este vinul omenesc, firesc, care nu poate
să ţină la nesfârşit. El se consumă şi se sfârşeşte.
Acelaşi lucru se întâmplă cu iubirea noastră, pe care o
sesizăm că se stinge şi chiar se "sfârşeşte" cu totul. Din toată
înflăcărarea şi aprinderea iniţială - vinul nunţii - nu mai rămâne decât apa
cotidianului banal, al plictisului. Relaţia cu celălalt ajunge să fie şi ea
inodoră, insipidă şi incoloră. Aici e punctul în care ne speriem şi suntem
tentaţi să credem că totul s-a sfârşit şi, eventual, să credem că singura
soluţie este despărţirea. Aşa se şi se explică multe dintre divorţuri, mai ales
acelea în care se invocă "nepotrivire de caracter". Aici este punctul
în care a crede în Dumnezeu face diferenţa. Cel necredincios, lumeşte gândind,
bazându-se doar pe ce (nu) simte, ajunge mai lesne la divorţ. Cel credincios
însă, are şansa de a-şi aduce aminte că, după slujba cununiei, cei doi sunt
"un trup" şi că ceea ce "a împreunat Dumnezeu", omul nu
trebuie să despartă (cf. Matei 19, 6).
Bun, va zice omul nostru sleit de (ne)iubire, nu mă
despart, dar cum să trăiesc aşa, cu o relaţie ca o apă chioară? Răspunsul ni-l
dă Hristos, care cere de la noi tocmai această apă/ neiubire spre a o preface
din nou în vin/ iubire. Apa relaţiei noastre ajunse într-un adevărat
"punct mort" devine însăşi materia primă a iubirii ce va renaşte.
Doar El poate să reaprindă inima noastră cu iubire, numai că, de data aceasta,
nu cu o iubire limitată şi condiţionată, ci cu o iubire dumnezeiască. În
Evanghelie nu se vorbeşte, de aceea, de un vin mai bun, obţinut după minunea
prefacerii apei, ci tocmai de "vinul cel bun". Adică noi nu ajungem,
cu puterea lui Dumnezeu, să iubim ca în prima zi de căsnicie ori ceva mai mult
decât atunci, ci ajungem să iubim cu iubirea "cea bună", cu iubirea
desăvârşită, de care aminteam mai sus în descriere paulină.
Aceasta nu mai este o iubire care "ne vine"
aşa, pur şi simplu, fără ca noi să facem vreun efort, ci este o iubire care se
lucrează. Dar este una care nu mai este condiţionată de nimic, decât de râvna
noastră de a o dobândi de la Dumnezeu. Iar pentru a o dobândi este nevoie de un
singur lucru: să facem, cum ne îndeamnă şi pe noi Maica Domnului (icoana
Bisericii), "orice ne va spune". Adică să împlinim poruncile lui
Dumnezeu, ceea ce ne învaţă El în Biserica Sa... Unii, probabil, vor fi
dezamăgiţi de această soluţie. Aceasta este însă singura cale către dobândirea
adevăratei, dumnezeieştii iubiri nu doar pentru soţ/soţie, ci pentru orice om
de pe lumea aceasta. Orice alt traseu este drum ce se închide, mai devreme sau
mai târziu. Deschizându-ne însă către cerul iubirii nesfârşite, aducem pe
pământ iubirea care hrăneşte, vindecă, veseleşte. În chip desăvârşit.
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu