Interviu cu Înaltpreasfinţitul Michel, Arhiepiscopul Genevei (Elveţia) şi Europei Occidentale – Patriarhia Moscovei / Forumul Internaţional „Familii numeroase şi viitorul umanităţii”

de Ştefana Totorcea 

Înaltpreasfinţia Voastră, care este implicarea Bisericii în acest forum şi de ce este importantǎ aceastǎ perspectivǎ spiritualǎ în ceea ce priveşte viziunea asupra familiei?

Este o întrebare foarte bunǎ. Familia este, pur şi simplu, o manifestare duhovnicească. Atunci când Dumnezeu l-a făcut pe om, i-a dat-o pe Eva lui Adam şi le-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Deci Dumnezeu a creat familia, a creat un bărbat şi o femeie, iar prima problemă apărută în sânul acestei familii a fost adusă de diavol. Atunci Adam şi Eva s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ceea ce face ca firea noastră să fie căzută.

Cu alte cuvinte, natura spirituală a vieţii noastre este indiscutabilă. Din acest motiv, problemele resimţite fie de familie, fie de fiecare persoană în parte sunt întotdeauna probleme deopotrivă duhovniceşti şi fizice, deoarece noi avem o prezenţă fizică aici pe pământ. Aşadar, lucrurile sunt legate între ele.

Şi Biserica participă la aceasta, având un rol pastoral de primă importanţă. Familia este o unitate considerată ca o biserică în cadrul Bisericii. In Biserica Ortodoxă se consideră că şi o singură persoană este Biserica. Ceea ce explică foarte bine implicarea Bisericii în această problemă.

Trebuie să vă spun că, în urmă cu aproximativ un secol, primul atac asupra familiei a avut loc odată cu Primului Război Mondial, care l-a izolat pe bărbat de femeia sa. Timp de patru ani, bărbaţii şi-au părăsit familiile şi nu au mai produs nimic, nu au făcut altceva decât să se lupte şi – fie că avem de-a face cu ţări beligerante, atacante sau atacate – oamenii se omorau între ei, în timp ce femeia şi copiii erau singuri. Bărbatul, la rândul lui era singur.

Deci, prima despărţire, primul atac asupra familiei îl constituie Primul Război Mondial. Este mai mult decât evident. De atunci au început să apară aceste lucruri care înainte aveau cu totul altă formă. Sigur, şi înainte erau probleme omeneşti prin comportamentul oamenilor – păcate, anumite hotărâri, etc. –, însă noţiunea de familie ca atare era totuşi integră. Dar începând de atunci au apărut femeile singure cu copii. Femeile care nu trăiau cu un bărbat. Au început să fie create partide politice care puneau problema dacă să voteze femeia sau nu. Iar după război au apărut răniţii, femeile care şi-au pierdut bărbaţii, rămânând singure, cele care nu s-au mai măritat odată ce logodnicul lor plecase la război şi nu se mai întorsese.

Am cunoscut astfel de femei. Generaţia mea a văzut la Paris femei de 70 de ani care rămăseseră domnişoare spunând: „Nu mă voi mărita niciodată, cel pe care îl iubeam a plecat la război“. Nu au avut niciodată copii, în cel mai bun caz rămâneau aşa.

Şi apoi mai este şi emigrarea, apărută odată cu revoluţia (bolşevică), odată cu războiul. Aşa că, însăşi istoria acestui secol a atacat familia, generând o situaţie care poate că este nouă pentru Biserică, însă cât se poate de reală. Eu însumi m-am născut într-o familie de emigranţi, tatăl meu părăsise Rusia în timpul Războiului Civil, s-a dus la Paris, aşa că noi am trăit la Paris, având o familie foarte unită.

Ei bine, aceste familii care s-au trezit în străinătate au creat Institutul Emigraţiei Ruse, ele au construit biserici. Familiile au făcut aceasta, niciodată oamenii singuri. Familia în sine este o entitate cu totul deosebită, ce trăieşte având o funcţie aparte, unul dintre rolurile sale fiind tocmai acesta de a construi biserici în jurul cărora se adună oamenii. Iată unul dintre aspectele fundamentale legate de întrebarea dumneavoastră.

Mulţumim! Înaltpreasfinţia Voastră, am auzit vorbindu-se aici de existenţa unor centre de sprijin pentru femeile însǎrcinate, în preajma, sau înfiinţate de Mitropolii, eparhii, în parohii. De ce este atât de important sǎ se implice Biserica în sprijinirea vieţii şi a familiei?

Nu este vorba doar despre tânăra mamă, este în joc soarta unei femei şi a unui bărbat. Vă vorbeam de emigraţie. Erau mulţi oameni cum era naşul meu, care plecase din Rusia lăsându-şi acasă soţia şi copiii. Biserica nu-i poate lăsa aşa. A trebuit ca Biserica să confirme, să-i recăsătorească pe cei văduvi, etc. Biserica este mereu foarte atentă la pastoraţie şi la orice eveniment din viaţa cuiva. Biserica îl va hrăni mereu pe cel flămând, îl va primi pe cel fără un acoperiş deasupra capului, îi va organiza viaţa celui pierdut şi singur. Altfel spus, este cât se poate de firesc să se ocupe de aceste lucruri, este însăşi vocaţia ei. Este ca o mamă.

Aţi observat cumva vreo schimbare a moralitǎţii tinerilor atunci când pleacǎ din ţarǎ, când pleacǎ în Occident ? Le-a scǎzut stima pentru familie?

Când pleacă din Rusia? Greu de zis. Nu se poate spune că Occidentul este un mediu special. Sigur, problemele diferă de la caz la caz. Nu putem tranşa astfel. Istoria familiilor diferă, comportamentele oamenilor atunci când ajung în alt loc nu sunt standard, personalităţile diferă, la fel şi caracterele, tipurile de inteligenţă, capacităţile. Există oameni care, din contră, odată ajunşi în străinătate, îşi întemeiază o familie şi devin credincioşi.

Când soseau din Rusia, femeile ne spuneau că făcuseră 15 avorturi. Era să mor când am auzit aşa ceva prima dată. În 1996, femeile îmi dădeau cifre de genul: 8, 12, 5, 16… Era pur şi simplu… noi nu eram obişnuiţi cu aşa ceva! Nu existau la noi astfel de situaţii. Aceste femei veniseră cu aceste lucruri înspăimântătoare. După spovedanie, o femeie căreia tocmai îi dădeam dezlegarea (nu o cunoşteam, credeam că e ortodoxă), îmi zice: „Aş vrea să vă întreb ceva. Vecina mea de apartament mi-a spus că nu e bine să faci avort. E adevărat?” Am privit-o un pic mirat şi am întrebat-o: „De ce îmi puneţi această întrebare? Câte avorturi aţi făcut?” La care mi-a răspuns: „16”. S-a uitat la mine timp de un minut şi a spus: „Vă simţiţi bine?” Deoarece eu nu mă mai simţeam bine deloc. Am suportat greu această dezvăluire. Iar femeia m-a întrebat dacă sunt bine. I-am spus: „Păi tocmai vă citeam rugăciunea de iertare a păcatelor”.

Am privit-o foarte uimit, zicându-mi că trebuie să fac imediat ceva. Din moment ce mă întreba dacă e ceva rău în a face avort, nu puteam să-i spun pur şi simplu că e rău, trebuia făcut ceva pentru această femeie. I-am zis: „Începând de azi, vă spovediţi în fiecare duminică, vă împărtăşesc duminică de duminică o vreme, după care vă dau o epitimie. Peste vreo şase luni sau chiar un an. Acum, însă, trebuie să vă aduc la viaţă”. Ulterior, pe toate femeile care veneau din Rusia le întrebam: „Câte?” Era una dintre cele mai mari diferenţe între oamenii veniţi din Rusia în 1996 şi cei care trăiau la noi, unde un avort era o dramă îngrozitoare, un lucru ce trebuia tratat. Iar acum, brusc, mi se spuneau lucruri de neînchipuit, cu care nu eram deloc obişnuit.

Aşadar, avem de-a face cu o diferenţă foarte caricaturală, dar trăită… Ba o dată mi s-a întâmplat să mi se spună după dezlegare: „Ştiţi, eu nu sunt sigură că sunt botezată!” În condiţiile în care presupuneam că oamenii care veneau să se spovedească erau evident ortodocşi. Deci apărea o altă diferenţă.

De atunci  am început să le punem cinci întrebări celor ce veneau să se mărturisească. In primul rând: „Sunteţi botezat?” Apoi: „Când?” În al treilea rând: „Unde?” Urma întrebarea: „De către cine?” Şi ultima era: „Cum?” Când nu cunoaştem pe cineva venit din Rusia, îi punem cinci întrebări. Vedeam astfel că mulţi dintre cei veniţi din Rusia începeau o viaţă duhovnicească în străinătate, după ce în Rusia nu cunoscuseră aşa ceva. Sigur, erau şi dintre cei care mergeau la Biserică de pe vremea când încă erau în Rusia, însă foarte discret. Iată deci o nouă diferenţă. Practic, se poate spune că începeau să meargă la Biserică peste hotare. Da, pentru mulţi aşa stăteau lucrurile.

Înaltpreasfinţia Voastră, vă rugăm în final să transmiteţi un mesaj pentru familiile din România.

Am vorbit mult despre maternitate în această conferinţă. O familie este compusă dintr-un tată, o mamă şi nişte copii. Tot în această conferinţă s-a subliniat că trebuie să fie mulţi copii. Ştim bine că nu aceasta este tendinţa lumii de azi. Motivele sunt numeroase şi nu o să vi le analizez acum, ar însemna să vă povestesc toată conferinţa şi ar dura prea mult.

Mesajul pe care îl pot transmite femeilor din România este cel care reiese din conferinţa aceasta, în cadrul căreia au vorbit preoţi, mireni, oameni politici, medici, tot soiul de oameni cu orizonturi foarte diverse. Cu toţii au spus – şi cred că este adevărat – că o familie nu înseamnă un singur copil, ci mulţi copii, deoarece pentru viitorul acelui copil, care coincide cu viitorul familiilor –  oare vor întemeia la rândul lor familii aceşti copii? –,  este necesar să facem lumea de azi mai bună. Şi tocmai familia o va face. Trebuie ca ea să fie numeroasă, ceea ce înseamnă să aibă de la patru copii în sus. Acesta este mesajul meu, extras din învăţăturile acestei conferinţe.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă