Vindecarea orbului din naștere

APOSTOLUL

Fapte 16, 16-34

În zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit. Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au în piaţă înaintea dregătorilor. Şi, ducându-i la judecători, au zis: Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră, şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci; iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat. Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău că toţi suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila; şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta. Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui. Şi el, luându-i la sine în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată. Şi, ducându-i în casă, a pus masa şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.

EVANGHELIA

Ioan 9,1-38;

În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.

*

Mitrop. Antonie Bloom:

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe, etc. 

El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptura fără apărare într-o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, strigă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animelele sălbatice au intrat în vizuina lor, el îşi spune: “Acum am să pot ruga!”, dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează deci cu prudenţă, spunând la fiecare pas: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă!“, se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afină.

La mulţi ani după aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: “Cred că diavolul m-a învăţat“. Bătrânul îi spune: “Mi se pare că înţeleg ce spui, dar aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel“. Maxim îi explică, cum s-a obişnuit încetul cu încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. 

Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: “Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor!“ Apoi într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa aceea liniştea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. Înţelesesem, în sfârşit, continua Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine!“. Ştia de acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea vointii, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

În felul acesta a învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor, şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne aflăm într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi împinşi, fără a interveni un factor exterior”. Citește mai mult...

 *

Pr. Nicolae Steinhardt:

Cazul cel mai izbitor este fără îndoială al orbului din naştere (Ioan 9, 1-38 ) pe care Hristos îl răsplăteşte ca pe nimeni altcineva.

De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-l tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Domnul, de aceea, vrea neapărat să-l răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel?

Aur şi argint să-i dea, nu are.

I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.

Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-l lase fară de răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce?

Şi-atunci, tot căutând, concepe o idee cu adevărat extraordinară în mintea Sa dumnezeiesc-omenească. Şi face un lucru, un gest ce-şi află echivalentul (pe plan profan) cu al regelui care pe câmpul de luptă ar desprinde de la gâtul său ori de pe pieptul său o decoraţie şi-ar prinde-o pe pieptul unui viteaz, ori în al lui Buddha, când iepure fiind, într-unui din nenumăratele sale avataruri, se arunca în foc pentru ca să-l poată ospăta pe obositul brahman care venise la el. Ori şi în al femeii care din recunoştinţă pentru un bărbat, neavând ce-i dărui, pe sine se dăruieşte.

Aşa şi Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb, dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuieşte dumnezeirea Lui. „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”.

Iată darul, cum mai scump nu poate fi.

Iată actul ce-mi pare că este cel mai admirativ dintre cele săvârşite de Hristos pe acest pământ, poate exprimând o şi mai mare admiraţie decât pentru hananeancă. Neavând ce să-i dea, i Se dezvăluie, îşi descoperă identitatea, iese din anonimat şi -suprem omagiu – îi spune Cine este.

Ce altceva tără seamăn îi putea oferi decât această repetare a scenei de pe Tabor: Hristos, pentru fostul orb, îşi manifestă din nou dumnezeirea, mai albă ca omătul, mai strălucitoare decât o mie de sori, îi pune adică la îndemână Măreţia, Splendoarea şi Absolutul, acel Ding an sich pe care Kant îl socotea nerevelabil. Citește mai mult...

*

Pr. Constantin Galeriu:

Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia să umble, să caute lumina, să caute înnoire mereu. Când am luat parte la o întrunire mai zilele trecute, întrebăm pe medicul psihiatru de alături cum explică motivaţia acestei pătimiri omeneşti? Şi răspunde: “Caută noutate”. De aceea asemenea persoane îşi schimbă hainele, bărbaţii în cele femeieşti, cele femeieşti în cele bărbăteşti, vor ceva nou. Noi nu judecăm că omul vrea noutatea, asta nu o poţi opri. (Cineva a spus: “Dacă raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom cânta», o, ce plictisitor!”). E în firea noastră, pentru că e de la Dumnezeu aceasta fire a noastră.

Păi când priveşti înapoia ta, la toată făptura, regnul cel mineral, apele, atâtea corpuri, când vezi bogăţia florilor, holdelor, a vietăţilor care umplu văzduhul, atunci nu înţelegi deodată că eşti într-o mişcare continuă? Dar încotro mergi? Şi aici s-a produs poticnirea, aici, că omul căzând în adorare de el s-a despărţit de lumina cea adevărată, s-a despărţit de Dumnezeu, Izvor al luminii, şi a căutat lumina în el, în lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adică, cum spune Apostolul, a început să se închine făpturii în locul Făcătorului. Nu e de vină făptura, noi am indumnezeit-o. Râul nu e nici în materie, nici în făptura; în noi e răul; în Lucifer şi în noi, care am primit sămânţă de la el, din cuvântul lui: “Veţi fi ca nişte dumnezei”.

Şi atunci omule, eu te văd pe tine preocupat, peregrinezi şi rămâi în lumea zidirilor făcându-ţi... eu zic că nu sunt idoli, dar dacă mă preocup de ceva mai mult decât îmi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie să am limpede conştiinţa mea cum să aleg între bine şi rău, atât cât mă zideşte pe mine, deopotrivă trupeşte şi duhovnicete, fizic şi spiritual, şi nu numai atât.

Hotărât, noi nu ne aflăm în orbire, căci să nu luăm decât un simplu exemplu: Poate că unii din cei de faţă aţi văzut bunăoară cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Îl pune în scenă pe Shakespeare, Romeo şi Julieta, şi ca să fie nu simplu, ci senzaţional, să producă senzaţie (iar senzaţia în ce constă totdeauna, ce produce senzaţia dacă nu ceva nou) îşi prezintă personajul fără costum, cum a apărut din sânul maicii sale. Nu ne şochează, dacă avem o minte limpede, netulburată, faptul că a apărut aşa, ci de ce a făcut aşa, ce a dorit el? A dorit, vedeţi, noutatea, senzaţia, nu? Deci nu poţi stinge în om dorul de desavasire, dorul de înnoire, dorul de vedere, de a merge, a căuta. Omul trebuie să meargă, dar unde mergi, unde duce drumul tău, unde duce acest drum? Şi, sigur, poate zice cineva: “Părinte, Dumnezeu e în toată umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu şi cum să fac eu că drumul meu să meargă aşa, la ţintă, să văd şi, asemeni lui Bartimeu, să deschid ochii.

Îmi stă în minte un cuvânt uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a înrădăcinat în inima: Când Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era creştin şi a fost condamnat să fie mâncat de fiare la Roma, iar creştinii vroiau să intervină pe lângă împărat ca să se comute pedeapsa, să fie graţiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceţi răul acesta!”. Pe lângă cuvântul atât de uluitor: “Lăsaţi-mă să ajung grâu în dinţii fiarelor” (ca să devin eu euharisite, împărtăşanie), spune acest cuvânt, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum să ieşi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovniceşti de care se poate lega omul din lume ca să ajungă la Hristos.

Cea dintâi cale este eliberarea de patimi: desfrâu, beţie, fumat, dor de putere, şi înlocuirea lor cu lumina virtuţilor: a credinţei, a nădejdii, a dragostei, a dreptăţii, a bunatattii, a smereniei; După ce te purifici de patimi nu mai priveşti lumea aceasta cu ochi pătimaşi. Priveşti această lume şi pe semenii tăi cu ochii lui Iisus. Toate le priveşti în lumină divină; dar nu te opreşti aici. Şi aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, căci ar spune cineva: Mă eliberez de patimi şi apoi privesc lumea contemplând făpturile în lumină divină. Un om învăţat, un cercetător, în orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curaţi; deci, oriunde te-ai afla în lumea aceasta, poţi trăi asemeni sfinţilor, călătorind în lumină; e lumina aceasta a raţiunii prin care înţelegi rostul lucrurilor.

Mai departe însă, şi aici, cum vă spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a rămas în această lume şi e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii şi rămâne în stricăciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, şi al sfinţilor şi al nostru, trebuie să fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toţi sfinţii, după ce a strălucit în ţine lumină divină şi contempli toate făpturile în diafania lor, deodată dincolo de ele, un pas mai departe, te înalţi la Ziditorul, la faţa lui Hristos, şi de- abia atunci devii om, cu a spus Sfântul Ignatie, de-abia atunci simţi cu adevărat că te-ai împlinit.

Eu simt două mari dureri pe care vreau să vi le pun la inimă: dezrădăcinarea din Dumnezeu şi incapacitatea de a privi întregul existenței. Dezrădăcinatul, sărmanul, trece în superficial; şi incapacitatea de a privi întregimea existenetei: făptura întreagă, cu Ziditorul ei. Citește mai mult...

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

16 iunie, Predania: Expoziție caritabilă: „Mâini și suflet de copil”

Comunicat de presă

Lasă-ți ghiozdanul și vino în vacanță! Sărbătorește ultimul clopoțel cu noi,

Duminică, 16 iunie, ora 16 vino la Librăria Predania,

să admiri ce-au pictat, modelat, gravat, sculptat colegii tăi.

Vino să înveți să fii artist!

……………………………………………………………………….

Expunem lucrările făcute de copiii de la Centrul Misionar  Sfântul Nicolae. Pentru continuarea cursurilor de arte plastice, copiii au nevoie de un sprijin. Acest sprijin poate veni chiar din partea ta! Alege-ți ce îți place - un peisaj pe pânză, o icoană pe lemn sau o xilogravură (gravură pe lemn, transpusă pe hârtie) și așaz-o în camera ta, pe perete, dar lasă o mică donație pentru lucrarea pe care ți-ai ales-o.

Îndrumători: Pr. Emanuel Ganciu (coordonator cursuri arte plastice, Centrul Misionar Sf. Nicolae, Parohia Jilava) și Raluca Băloiu (profesor arte plastice, modelaj, pictură, xilogravură etc).

După ce vom povesti cum am ajuns noi să pictăm, te invităm să participi, gratuit, la un workshop de actorie și confecționare păpuși. Vei învăța cum se pregătește un actor pentru un spectacol, îți vei face propria păpușă care va fi partenerul tău de scenă.

Coordonatori atelier: Raluca Băloiu și Andreea & Matei Dobrovie

Mulțumim celor care ne-au ajutat să ducem acest proiect la bun sfărșit. Mulțumim Moara de hârtie – Dana și Ion Georgescu pentru amabilitatea de a ne învăța despre arta tiparului și pentru tipărirea pe hârtie manuală a xilogravurilor. Mulțumim Librăriei Predania pentru spațiul oferit pentru expunerea lucrărilor și Agenției de Carte pentru promovare.

​Naștere cu sacul amniotic întreg​ în Grecia

Un copil nou-născut i-a uimit pe cei din jur, fotografia lui fiind prima de acest tip până în prezent. Pe contul de Facebook al unui medic ginecolog a apărut o imagine cu un nou-născut ​aflat încă în sacul amniotic. Copilul a fost fotografiat imediat după operația de cezariană, când copilul se afla învelit în totalitate de sacul amniotic al mamei, situație care a stârnit mirarea doctorului Aris Tsigris. Acesta a afirmat că este incredibil cum s-a născut fătul și că nu există nici un risc ca nou-născutul să aibă probleme. În momentul perforării sacului amniotic, copilul fiind suficent de dezvoltat, el respiră normal.

Deși este extrem de rar, cazul nu este unic. În 2011, actrița Jessica Alba a născut pe cale naturală o fetiță al cărei sac amniotic a fost expulzat intact.

Astfel de întâmplări ne aduc în fața ochilor purtarea de grijă a lui Dumnezeu de care avem parte în primele nouă luni de viață, purtare de grijă care este, în cazul avortului, distrusă în mod brutal.

Sacul amniotic se dezvoltă la câteva zile după concepție și reprezintă „căsuța” copilului în timpul celor nouă luni petrecute în burtica mamei. Imaginea reprezintă un copil de 40 de zile. 

Țăranul român era un mare artist

Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt”

Ciprian Porumbescu

Arhim. Mihail Daniliuc

„Îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești căci zilele mele sunt numărate.”

Pe 6 iunie s-au împlinit 130 de ani de când ”Craiul Nou” al culturii române, Ciprian Porumbescu, își începea urcușul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriașa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoștință.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuția sa la activitatea societății Arboroasa, lunile grele de temniță pentru patriotismul său, precum și capodoperele creației lui componistice. De aceea, în materialul de față ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl țintuiau într-o profundă tristețe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o stațiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de țară, de familie, simțăminte pe care le-a așternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoționante răvașe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei și al românismului. Spre sfârșitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paști sper că voi fi deja în Brașov și cu învierea lui Christos voi serba și reînvierea sănătății mele”. Departe de țară, nefericitul compozitor își deplângea situația: „O Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca”.

Conștient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pentru șederea sa în Italia, îi scrie tatălui, Preotul Iraclie Porumbescu, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă: „scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin și ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere și sănătate. Dacă mă voi lipsi încă și de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât și mi-e așa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopțile Vă visez pe toți și dimineața mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâinile, scumpul meu tată și Vă rămân și pe mai departe al Dumneavoastră devotat fiu”.

Pregătindu-și plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaș tatălui, adăugând: „prea iubitul meu părinte, nu Vă puteți închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă”. Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală. Bătrânul părinte Iraclie, alături de ceilalți cei doi copii, Ștefan și Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri.

În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: « Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!” Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe.

Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: « Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Sunt mărturisiri tulburătoare ale celeia ce i-a fost alături la marea trecere. Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia. Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”.

Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest  neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creația muzicală de referință amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară și pian“ – partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele capodopere ale culturii româneşti.

La ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele neprețuitului ei fiu, unde oarecând o vioară cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colț al odăii, iar cântărețul, de acolo, de Sus, își face simțită prezența în freamătul codrului și-n șoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răgușite de bucium, în tot ce e curat, frumos și românesc.

Sursă: Doxologia

Veșnică pomenire!

Cea mai tânără dictatură (1): Obligarea elevilor unei școli din New York la practici homosexuale

De-a lungul istoriei toate dictaturile au început prin promisiuni fabuloase de dreptate socială, în calea cărora ar fi stat, chipurile, ordinea anterioară, a cărei distrugere devenea astfel necesară. În prezent mișcarea de promovarea a homosexualității acuză continuu discriminarea pentru a câștiga opinia publică, care ține cu cei oropsiți. În același timp însă, acolo unde a câștigat teren, ea își arată deja tendința dictatorială.

Luna trecută, la o școala  din New York, elevii au fost educați practic cum să nu „hărțuiască” persoanele homosexuale. Elevelor li s-a cerut să se sărute între ele, iar băieților li s-a explicat cum pot să identifice fete cu moravuri ușoare. Bineînțeles, nu i-a întrebat nimeni pe părinți dacă sunt de acord cu cele ce aveau de făcut la lecții copiii lor. Unde este libertatea?

Outraged parents say a New York middle school instructed young female students to ask one another for a lesbian kiss – and boys learned how to spot young sluts – in an anti-bullying presentation on gender identity and sexual orientation, according to Fox News’ Todd Starnes.

According to Starnes’ report, the children attended a special April 11 health class taught by college students at Linden Avenue Middle School in Red Hook, N.Y. Parents say they were not notified of the presentation.

The students were introduced to terms such as “pansexual” and “genderqueer.”

Some of the young female students said they were told it was common for 14-year-old girls to have sex and their parents couldn’t stop them.

Mandy Coon, a mother of an eighth-grade student said, “I am furious. I am her parent. Where does anyone get the right to tell her that it’s OK for her to have sex?”

According to Fox News, Coon said her daughter was distressed by the presentation and wondered why she’d been required to ask another girl to kiss her.

“She told me, ‘Mom, we all get teased and picked on enough – now I’m going to be called a lesbian because I had to ask another girl if I could kiss her,’” Coon said.

According to the mother, the school said the lesson was meant to “teach girls boundaries and how to say no.”

“They also picked two girls to stand in front of the class and pretend they were lesbians on a date,” Coons said.

The Poughkeepsie Journal reported that Red Hook Central School District Superintendent Paul Finch said the class focused on “improving culture, relationships, communication and self-perceptions.”

Finch said it is mandatory that the middle school teach those issues in accordance with the state’s Dignity for All Students Act.

Parent Tara Burns told Fox News, “The school is overstepping its bounds in not notifying parents first and giving us the choice. I thought it was very inappropriate. That kind of instruction is best left up to the parents.”

Parents of middle-school boys were outraged by the school’s lessons on condom usage and determining whether a girl is a slut.

“I was absolutely furious – really furious,” said one parent of a 13-year-old boy. “They were teaching the boys how to decipher if a girl is a slut.”

According to the parent, who wished to remain anonymous, boys were told to determine whether girls are promiscuous by the way they dress or the number of boys they date.

“We don’t judge people like that in our family,” she said. “We don’t call women names because of what they wear or who they date.”

The Journal reported that Principal Katie Zahedi wrote in a Facebook forum for parents that the exercise was “not to pretend to be gay” but to practice saying “no” to unwanted advances: “In planning the discussion, we made it clear that absolutely no discussion of any sexual acts is appropriate to middle school, and they used the examples of a kiss. It was a separate activity for boys and girls and ultimately about respect and safety.”

According to Fox News, the anonymous parent also said boys were instructed to always carry condoms in their wallets.

“These are just kids,” she said. “I’m dumbfounded that they found this class was appropriate.”

Concerned individuals may contact Red Hook Central Schools at (845)758-2241 or email Superintendent Paul Finch.

Sursă: WND.com.

Actriţa Cristina Stamate: „Mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”

Cristina Stamate, cunoscută actriţă a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti, este una dintre puţinele persoane publice cărora nu le-a fost teamă să recunoască că au făcut avort. După o viaţă plină de suişuri şi coborâşuri, actriţa ar schimba multe dintre alegerile pe care le-a făcut, dacă ar putea să o ia de la capăt. În anii ’60, când era la începutul carierei sale, ea a ales, din lipsă de informaţii, să renunţe la viaţa pe care o purta în pântece, pentru a-şi putea face meseria şi pentru a-şi continua planurile de viitor.

În luna august a acestui an, la Conferinţele pe teme ProVita, organizate de departamentul ProVita Iaşi din cadrul Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală, Cristina Stamate a participat la una dintre conferinţele pe tema salvării, protejării şi cultivării vieţii, cu speranţa că va face cât mai multe femei să înţeleagă că un copil nu este o piedică reală în faţa dezvoltării profesionale. Lucrând într-un domeniu în care aspectul fizic şi diponibilitatea sunt esenţiale, a avea un copil era de neconceput şi încă mai este, şi astăzi, un motiv pentru care multe femei renunţă la binecuvântarea de a fi mămici.

Regretul unei mame a cărui copil a murit înainte de a se naşte

În urmă cu mai bine de 40 de ani, în România era o situaţie mult mai dificilă şi precară din punct de vedere informaţional în ceea ce priveşte femeia însărcinată. Din acest motiv, actriţa a intitulat prelegerea pe care a ţinut-o „Eu, Eva”, spunând că „fiecare dintre tinerele domnişoare din România era echivalentul primei femei, care trebuia să rezolve toate lucrurile care decurg dintr-o căsnicie într-un mod original şi primitiv”.

De aici nu putem înţelege decât faptul că o sarcină nedorită nu era pe atunci decât problema femeii, nicidecum o problemă de familie, lucru care, de altfel, nu ne este foarte străin nici în ziua de azi.

Actriţa a mărturisit, în cadrul conferinţei susţinute de ea, că motivul principal al avortului a fost lipsa aparaturii medicale necesare unei investigaţii în timpul sarcinii şi a medicilor disponibili să explice că în pântecele femeii este viaţă încă din prima clipă a concepţiei. În anul 1967 s-a dat un decret prin care întreruperea de sarcină era împotriva legii, consecinţele fiind foarte grave atât pentru mamă cât şi pentru medic, ducând până la închisoare.

„Povestea mea începe în anul ’67, când m-am măritat la 19 ani. Pentru o tânără mireasă care a reuşit să se mărite domnișoară, virgină, în anul 4 de Facultate de Teatru, în acel timp în care religia era un domeniu ascuns, trebuia să te fereşti să te duci la un preot; erau vremuri ateiste.”, a mărturisit Cristina Stamate.

„Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om...”

Într-o proporţie copleşitoare, femeile care se îndreaptă spre cabinetul ginecologic pentru a face avort, nu conştientizează că îşi omoară propriul copil. Într-o lume în care accesibilitatea informaţiilor este maximizată de evoluţia tehnologică şi dezvoltarea socială, anumite informaţii precum cele despre viaţa din pântecele mamei încă sunt considerate tabu. Liberul arbitru este prost înţeles, iar uşurinţa cu care se iau deciziile a dus la situaţia dramatică în ceea ce priveşte avorturile.

Când a aflat că este însărcinată, Cristina Stamate era într-o lună destul de avansată a sarcinii. Drama situaţiei nu e dată doar de decizia de a face avort, ci este amplificată de motivele „prosteşti”, cum le spune însăşi actriţa: „Am realizat că sunt însărcinată foarte târziu, pentru că nu ştiam nici măcar care este data de la care trebuie să socoteşti. Aveam examenul de diplomă. Aveam planuri de viitor.

Nu aveam nici un sentiment că acolo e cineva, e om, nu e om... Nici nu mă întrebam nimic, pentru că era ceva care mă încurca foarte tare. Am început să caut cu disperare un medic. Asta era o incursiune aproape demnă de James Bond, pentru că rezultatul putea fi pedepsirea amândurora. Am găsit un medic a cărui specializare erau operaţiile pe creier. Şi operaţia, ca să zic aşa, s-a întâmplat pe masa din sufragerie, acasă la mama mea”.

„Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”

Pe cât de impresionantă este pentru noi, publicul, descrierea unui avort, pe atât de marcant este pentru o femeie să treacă prin aşa ceva. Potrivit unui studiu al Ministerului Sănătăţii, între anii 1958 şi 2008, în România s-au făcut peste 22 de milioane de avorturi. 22 de milioane de copii ucişi, printre care s-a numărat şi un băieţel, al Cristinei Stamate.

„Când s-a sfârşit intervenţia, după ce am fost uşor ameţită de o injecţie, i-a spus doctorul
mamei mele: „Coană mare, vino încoace să-ţi iei nepotul!”. Atunci nu am luat în seamă foarte tare. Scăpasem de ceea ce mă încurca, dar mi-au rămas în minte cuvintele că primul meu copil era băiat”. Pentru artistă, activitatea într-un teatru de muzică, înconjurată fiind de frumuseţe şi libertinaj, a fost decisivă în alegerea ei.

Semnele de întrebare, urmate de revoltă şi regret au apărut câţiva ani mai târziu, povesteşte actriţa, când o colegă de-a sa, cântăreaţă, a ales să-şi pună mai presus copilul faţă de propria carieră. „Am avut la un moment dat o colegă cântăreaţă, atât de frumoasă... eu spuneam tot timpul că atunci când trecea făcea potecă. Era şi frumoasă şi egocentrică şi la un moment dat s-a căsătorit şi a plecat în America, venind înapoi peste doi sau trei ani, cu un copil de 2 ani. Un băieţel superb.


Nu mi-aş fi imaginat niciodată că fata aia tânără, frumoasă şi cu atâta succes ar fi renunţat la trupul ei minunat şi la succesul ei ca să facă un copil. Am întrebat-o cum de s-a întâmplat asta şi ea mi-a spus: <...>. Atunci, pentru prima oară, m-am gândit absolut disperată la neşansa existenţei în România mea a unui medic şi a unui aparat cu ultrasunete, care m-ar fi îmbogățit pe mine cu un fiu pe care l-am pierdut prosteşte”, a mărturisit Cristina Stamate.

De câţiva ani, actriţa îşi dedică o mare parte din timp copiilor. Chiar dacă nu-i are pe ai ei, activitatea pe care o desfăşoară la o şcoală de teatru pentru copii o ajută să treacă într-o oarecare măsură peste frustrarea de a nu avea propriul copil, dăruindu-le acelor elevi din experienţa şi învăţăturile sale. După 40 de ani de carieră în teatru, o carieră strălucită, încununată de foarte multe succese şi de o mare recunoştinţă din partea publicului, viaţa artistei rămâne umbrită de acel păcat din tinereţe, care o va bântui până la sfârşitul vieţii.

Foarte multe avorturi sunt cauzate de credinţa falsă a femeilor cum că un copil te privează de libertate şi te împiedică în a-ţi dezvolta o carieră. Aceasta este, în general, gândirea femeilor tinere, iar Cristinei Stamate i-au trebuit ani buni ca să conştientizeze ceea ce este cu adevărat important în viaţă, moment după care și-a convins sau încurajat mai multe multe colege și prietene să nu facă greşeala pe care a făcut-o ea.

Sursă: doxologia.ro

Relativism moral: greşeala e tot greşeală, chiar dacă toţi greşim la fel

De Jeannie Deangelis

Când eram mică, tatăl meu avea o vorbă: “Binele este tot bine chiar dacă nu-l face nimeni, şi greşeala e tot greşeală, chiar dacă toţi greşesc la fel.” Acea mostră de înţelepciune m-a urmărit toată viaţa. Acum, ca adult, şi fiind genul de om pentru care totul în viaţă se împarte în alb şi negru, sunt extrem de tulburată de felul în care acest curent al relativismului a infestat reperele morale ale societăţii în care trăim. După 34 de ani trăiţi ca un creştin ce crede cu putere în cuvântul Bibliei, aflu că există oameni - de altfel, supuşi greşelilor -, care se comportă de parcă ar fi dumnezei, provocând astfel foarte multă suferinţă celor din jur.

Societatea modernă a cunoscut o evoluţie patologică până la punctul în care dreptul de a face ceea ce vrei a ajuns să fie mai important decât a face ceea ce este corect să faci. Uciderea pruncilor nenăscuţi s-a transformat în “dreptul de a alege” iar sodomia stă ascunsă sub masca “drepturilor homosexualilor”.

Asupra noastră s-a abătut o dublă nenorocire, pentru că Biblia spune clar: “Vai celor ce spun răului bine şi binelui rău, celor ce iau întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, celor ce iau amarul ca dulce şi dulcele ca amar.” Relativismul moral a oferit deja un “vai”, celor ce refuză să vadă diferenţa dintre bine şi rău.

Cu treizeci de ani în urmă, am avut o discuţie cu un adept al curentului relativismului moral. Tânărul era indignat de faptul că am îndrăznit să sugerez că există valori morale absolute. Argumentul meu era că în Biblie scrie clar faptul că oamenii cunosc în mod implicit diferenţa dintre bine şi rău, arătând astfel că, fie că ne place sau nu, există standarde absolute de moralitate. Ceea ce voiam să demonstrez era faptul că relativismul moral nu reprezintă decât un efort al omului de a-şi reduce la tăcere propria conştiinţă, şi de a-şi găsi scuze pentru firea păcătoasă care, dacă n-ar avea cuvântul lui Dumnezeu ca metodă de constrângere, ar fi capabilă să hărţuiască, să încarcereze şi să devoreze o altă fiinţă umană(canibalism).

Adeptul relativismului moral a continuat să-şi susţină poziţia conform căreia nu ar exista valori morale absolute, iar conceptele de bine şi rău ar fi relative, din multe puncte de vedere. El pornea de la premiza conform căreia nu Dumnezeu sau celelalte persoane, ci individul însuşi este cel în măsură să judece care este adevărul lui personal. În acel moment l-am întrebat: “Asta înseamnă că, dacă vecinul de vizavi ar molesta un copil şi ar simţi că întreţinerea de relaţii sexuale cu un minor de 5 ani este un lucru acceptabil, dumneata n-ai avea nimic împotrivă ca acel vecin să abuzeze sexual şi de copilul dumitale?”

Adversarul meu îmi răspunde, bâlbâindu-se: “Cred că aţi exagerat puţin”. Atunci l-am întrebat: “Vreţi să spuneţi că există un standard pentru bine şi rău, dar că singura diferenţă este aceea că dumneata eşti cel ce stabileşte nivelul acelui standard?” În urma acestei întrebări, preţ de două secunde, o grea tăcere se aşternu între noi. Dar eu am insistat, întrebând: “Deci, după părerea dumitale, a viola copii este un lucru rău? Prin urmare, deşi dumneata doreşti ca nici Dumnezeu, şi nici societatea, să nu-şi impună propriile standarde de moralitate asupra acţiunilor dumitale, totuşi, dumneata te simţi foarte bine impunându-ţi propria viziune legată de moralitate, asupra unui pervers căruia ochii îi alunecă, plini de poftă, peste trupul copilului tău preşcolar?”

Oricât ar părea de şocant, respectiva persoană era atât de pornită pe ideea de a nu judeca sau jigni pe cineva, încât a fost capabilă să declare următoarele: “Ei bine, presupun că n-am cum să mă pronunţ în privinţa asta, întrucât n-am nici un drept de a-mi impune propriile standarde asupra vecinului de vizavi, doar pentru că lui îi place să facă sex cu copii.” Pentru un adept convins al curentului relativismului moral, riscul de a-şi expune propriul copil pericolului de a fi abuzat sexual de către un pedofil este, cu siguranţă, un preţ foarte mare, pe care, însă, acesta este dispus să-l plătească doar de dragul de a-şi rezerva dreptul de a rămâne fidel opţiunilor personale subiective (şi, în acest caz, chiar dezgustătoare).

În prezent, poporul american trăieşte într-o cultură în cadrul căreia indivizii emit judecăţi de valoare şi trag concluzii bazate pe o experienţă de viaţă foarte limitată, o săracă şi defectuoasă cultură generală şi pe o largă gamă de emoţii ambivalente, toate stând sub influenţa minciunilor, a viziunilor obtuze şi a slăbiciunii umane. Mai adăugaţi la toate acestea şi credinţa - acceptată la scară din ce în ce mai largă - conform căreia valorile morale nu au o determinare divină şi nici nu sunt relevante la modul general, şi iată reţeta perfectă pentru un dezastru.

Tocmai acesta este şi motivul pentru care, atunci când citesc despre întâmplări precum cea petrecută în Oklahoma, unde o mamă şi fiul ei de 11 ani au fost arestaţi după ce acesta şi-a violat sora de doar 6 ani, iar mama ei i-a spus acesteia să nu spună nimănui, nu mai sunt deloc şocat.

Ceea ce cu adevărat mă şochează este reacţia opiniei publice faţă de acest tânăr, precoce sexualizat şi crescut într-un mediu lipsit de orice urmă de constrângere morală, care nu a făcut altceva decât să se comporte exact aşa cum a fost crescut şi educat. Un preadolescent de 11 ani îşi violează sora de 6 ani, iar oamenii ce promovează o cultură ce se face vinovată de ocrotirea şi dezvoltarea unui asemenea comportament deviant, întreabă DE CE?

Adevărata întrebare care se impune a fi pusă nu este DE CE asemenea lucruri se întâmplă, ci, mai degrabă, CINE dintre noi este în măsură de a spune dacă ceea ce a făcut acest băiat este sau nu un lucru rău. Cine are dreptul de a-i spune acelei mame faptul că, a nu reclama la poliţie un act de incest juvenil forţat, este inacceptabil? Oare, nu cumva faptul de a declara ca fiind un lucru foarte urât ca un copil să-şi violeze sora, iar mama lor să nu spună nimic, ba chiar să încerce să acopere totul, reprezintă, în realitate o încercare a noastră de a impune propriile noastre standarde de moralitate asupra unei familii a cărei proprie măsură a decenţei poate fi diferită de a noastră?

Prin simpla lor aderare la principiile relativismului moral, adepţii acestui curent şi ideile lor prezintă un grad de rezistenţă egal cu zero faţă de orice tip de comportament, chiar dacă asemenea comportamente perverse, deviante, diabolice chiar, îi şochează sau, cel puţin, au un impact negativ asupra vieţii lor. Nu uitaţi niciodată: preţul aderării la principiile relativismului moral poate fi foarte mare!

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înţeleg mai bine vorbele tatălui meu. A încerca să conduci o societate pe baza credinţei conform căreia canoanele moralităţii pot fi stabilite de către fiecare individ în parte poate părea o idee grozavă, până în clipa în care un nebun începe să tragă cu pistolul la întâmplare într-o şcoală generală, sau un preadolescent îşi violează sora mai mică. Acesta este momentul în care ramificaţiile unei ideologii greşit înţelese, ce promovează abolirea standardelor morale absolute, ajung să demonstreze adevărul vorbelor tatălui meu, şi anume, faptul că “binele tot bine este, chiar dacă nimeni nu îl face, iar răul, tot rău se cheamă, chiar dacă toţi greşesc la fel.”

Traducere din limba engleză: Diana Orzan

Sursa: http://liveactionnews.org

Simpozion despre valenţele terapeutice ale spiritualităţii ortodoxe la Timişoara

Asociaţia Psihologilor şi Psihoterapeuţilor Creştin Ortodocşi din România, împreună cu Facultatea de Sociologie şi Psihologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara au bucuria de a vă invita la Simpozionul Internaţional cu tema: “Valenţe terapeutice ale spiritualităţii ortodoxe şi direcţii principale în dezvoltarea psihologiei contemporane”.

Evenimentul va avea loc sâmbără 8 iunie 2013, între orele 08.30-17.30, în Aulă Magna a Universităţii de Vest din Timişoara, bd-ul Vasile Pârvan, nr. 4.

Simpozionului se va desfăşura după următorul program:

• 08.30 – 09.00 Înscrierea participanţilor
• 09.00 – 09.10 Deschiderea lucrărilor
• 09.10 – 11.30 Susţinerea referatelor (sesiunea I)
• 11.30 – 12.00 Pauza de cafea
• 12.00 – 15.00 Susţinerea referatelor (sesiunea a II-a)
• 15.00 – 16.00 Pauză de masă
• 16.00 – 17.30 Discuţii

Vor conferenţia:

• Mitropolit Ierotheos Vlahos – „Biserica – spital duhovnicesc”
• Monahia Siluana Vlad – “Mai e posibilă terapia practicată de Sfinţi?”
• Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Mihoc – “Hristos-Doctorul, în Sfintele Evanghelii şi în viaţa Bisericii”
• Prof. Univ. Dr. Adrian Opre – „Valenţe profilactic – curative ale practicilor / canoanelor creştin ortodoxe”
• Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă – „Bioetica actului psihoterapeutic ortodox”
• Conf. Univ. Dr. Alin Gavreliuc – „Limitele cunoaşterii psihologice şi regăsirea sensului integrator”
• Conf. Univ. Dr. Radu Preda – “Patologie şi pastoraţie. Peisajul sufletesc al omului modern văzut din perspectivă social-teologică”
• Conf. Univ. Dr. Sebastian Moldovan – “Valenţele terapeutice ale comunităţii de credinţă”
• Conf. Univ. Dr. Victor Badea – “Psihologul – ca slujitor al aproapelui”
• Conf. Univ. Dr. Diana Lucia Vasile – “Traumă şi dezvoltare spirituală”
• Dr. Olimpia Pop, medic primar psihiatru – “La interfaţa dintre psihiatrie şi ortodoxie”
• Psiholog Dr. Simona Ciobanu – “Psihologia contemporană şi psihologia ortodoxă – ştiinţe bazate pe dovezi”
• Biofizician Dr. Virgiliu Gheorghe – “Contribuţii privind o înţelegere pe temeiurile ştiinţelor pozitive a psihoterapiei ortodoxe”
• Drd. Nicuşor Deciu – “Înşelarea duhovnicească – boală a sufletului”

Intrarea este liberă. Cei interesaţi sunt aşteptaţi cu drag!

Sursă: http://www.pemptousia.ro