APOSTOLUL
Fapte 16, 16-34
În
zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o
slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei,
ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga zicând: Aceşti
oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea
mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi
întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi
din ea. Şi în acel ceas a ieşit. Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea
câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au în piaţă înaintea
dregătorilor. Şi, ducându-i la judecători, au zis: Aceşti oameni, care sunt
iudei, tulbură cetatea noastră, şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este
îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Şi s-a sculat
şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii rupându-le hainele, au poruncit să-i
bată cu vergi. Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă,
poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea
poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci; iar
la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar
cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât
s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi
legăturile tuturor s-au dezlegat. Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând
deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei
închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici
un rău că toţi suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi,
tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila; şi scoţându-i
afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie
să fac ca să mă mântuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei
mântui tu şi casa ta. Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor
din casa lui. Şi el, luându-i la sine în acel ceas al nopţii, a spălat rănile
lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată. Şi, ducându-i în casă, a pus masa
şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.
EVANGHELIA
Ioan
9,1-38;
În
vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii
Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau
părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu.
Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, căci
vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt
Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat,
şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul
Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit
văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se
întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este,
iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat:
atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se
numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul
Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au
mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe
cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus
tină şi a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a
dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi
văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă
nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă
minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat
pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi?
Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost
orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de
orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care
voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim
că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi
nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă,
întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis
părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că
de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din
sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul.
Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă
slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de
este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat
iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus
vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă
faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul
Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar
pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în
aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii
mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva
cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a
auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta
de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în
păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A
auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul?
Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este.
Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.
*
Mitrop. Antonie Bloom:
Maxim, un sfânt grec
din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola
Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e
atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să
urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi
impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia
Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire.
Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e
încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont,
frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de
zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare
cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice
ucigând pe cele mai slabe, etc.
El se simte atunci
cu adevărat singur, o biată făptura fără apărare într-o lume unde domneşte
pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine
în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, strigă:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Strigă
astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să
doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animelele sălbatice au intrat în vizuina
lor, el îşi spune: “Acum am să pot ruga!”, dar simte deodată că îi este foame.
Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în
ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează
deci cu prudenţă, spunând la fiecare pas: “Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă!“, se
roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afină.
La mulţi ani după
aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l
întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: “Cred că
diavolul m-a învăţat“. Bătrânul îi spune: “Mi se pare că înţeleg ce spui, dar
aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel“. Maxim îi explică, cum s-a obişnuit
încetul cu încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte.
Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale
duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din
partea demonilor.
Până la urmă, nu
trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe
Dumnezeu, strigând: “Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor!“ Apoi
într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa
aceea liniştea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio
teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese
stăpân pe situaţie“. Înţelesesem, în sfârşit, continua Maxim, că atâta timp cât
Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel,
chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun:
“Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine!“. Ştia de
acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în
îndreptarea vointii, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
În felul acesta a
învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor,
şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne
aflăm într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale,
căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este
o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos
sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă
are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne
rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol,
ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără
experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi
împinşi, fără a interveni un factor exterior”. Citește
mai mult...
Pr. Nicolae Steinhardt:
Cazul cel mai izbitor este fără îndoială al orbului din naştere
(Ioan 9, 1-38 ) pe care Hristos îl răsplăteşte ca pe nimeni altcineva.
De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi
cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-l
tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât,
jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui
Iisus Hristos.
Domnul, de aceea, vrea neapărat să-l răsplătească. Dar cum? Cu ce?
în care fel?
Aur şi argint să-i dea, nu are.
I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am
vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi
neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de
admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a
înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui
păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot
repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu
ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat,
l-au dat afară, dar a rămas neclintit.
Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-l lase fară de
răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce?
Şi-atunci, tot căutând, concepe o idee cu adevărat extraordinară
în mintea Sa dumnezeiesc-omenească. Şi face un lucru, un gest ce-şi află
echivalentul (pe plan profan) cu al regelui care pe câmpul de luptă ar
desprinde de la gâtul său ori de pe pieptul său o decoraţie şi-ar prinde-o pe
pieptul unui viteaz, ori în al lui Buddha, când iepure fiind, într-unui din
nenumăratele sale avataruri, se arunca în foc pentru ca să-l poată ospăta pe
obositul brahman care venise la el. Ori şi în al femeii care din recunoştinţă pentru
un bărbat, neavând ce-i dărui, pe sine se dăruieşte.
Aşa şi Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb,
dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuieşte
dumnezeirea Lui. „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”.
Iată darul, cum mai scump nu poate fi.
Iată actul ce-mi pare că este cel mai admirativ dintre cele
săvârşite de Hristos pe acest pământ, poate exprimând o şi mai mare admiraţie
decât pentru hananeancă. Neavând ce să-i dea, i Se dezvăluie, îşi descoperă
identitatea, iese din anonimat şi -suprem omagiu – îi spune Cine este.
Ce altceva tără seamăn îi putea oferi decât această repetare a
scenei de pe Tabor: Hristos, pentru fostul orb, îşi manifestă din nou
dumnezeirea, mai albă ca omătul, mai strălucitoare decât o mie de sori, îi pune
adică la îndemână Măreţia, Splendoarea şi Absolutul, acel Ding an sich pe care
Kant îl socotea nerevelabil. Citește
mai mult...
*
Pr. Constantin Galeriu:
Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia să umble, să caute
lumina, să caute înnoire mereu. Când am luat parte la o întrunire mai zilele
trecute, întrebăm pe medicul psihiatru de alături cum explică motivaţia acestei
pătimiri omeneşti? Şi răspunde: “Caută noutate”. De aceea asemenea persoane îşi
schimbă hainele, bărbaţii în cele femeieşti, cele femeieşti în cele bărbăteşti,
vor ceva nou. Noi nu judecăm că omul vrea noutatea, asta nu o poţi opri.
(Cineva a spus: “Dacă raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom cânta»,
o, ce plictisitor!”). E în firea noastră, pentru că e de la Dumnezeu aceasta
fire a noastră.
Păi când priveşti înapoia ta, la toată făptura, regnul cel
mineral, apele, atâtea corpuri, când vezi bogăţia florilor, holdelor, a
vietăţilor care umplu văzduhul, atunci nu înţelegi deodată că eşti într-o
mişcare continuă? Dar încotro mergi? Şi aici s-a produs poticnirea, aici, că
omul căzând în adorare de el s-a despărţit de lumina cea adevărată, s-a
despărţit de Dumnezeu, Izvor al luminii, şi a căutat lumina în el, în lumea
aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adică, cum spune Apostolul,
a început să se închine făpturii în locul Făcătorului. Nu e de vină făptura,
noi am indumnezeit-o. Râul nu e nici în materie, nici în făptura; în noi e
răul; în Lucifer şi în noi, care am primit sămânţă de la el, din cuvântul lui:
“Veţi fi ca nişte dumnezei”.
Şi atunci omule, eu te văd pe tine preocupat, peregrinezi şi rămâi
în lumea zidirilor făcându-ţi... eu zic că nu sunt idoli, dar dacă mă preocup
de ceva mai mult decât îmi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie să am
limpede conştiinţa mea cum să aleg între bine şi rău, atât cât mă zideşte pe
mine, deopotrivă trupeşte şi duhovnicete, fizic şi spiritual, şi nu numai atât.
Hotărât, noi nu ne aflăm în orbire, căci să nu luăm decât un
simplu exemplu: Poate că unii din cei de faţă aţi văzut bunăoară cum un regizor
la teatru vrea ceva nou: Îl pune în scenă pe Shakespeare, Romeo şi Julieta, şi
ca să fie nu simplu, ci senzaţional, să producă senzaţie (iar senzaţia în ce
constă totdeauna, ce produce senzaţia dacă nu ceva nou) îşi prezintă personajul
fără costum, cum a apărut din sânul maicii sale. Nu ne şochează, dacă avem o
minte limpede, netulburată, faptul că a apărut aşa, ci de ce a făcut aşa, ce a
dorit el? A dorit, vedeţi, noutatea, senzaţia, nu? Deci nu poţi stinge în om
dorul de desavasire, dorul de înnoire, dorul de vedere, de a merge, a căuta.
Omul trebuie să meargă, dar unde mergi, unde duce drumul tău, unde duce acest
drum? Şi, sigur, poate zice cineva: “Părinte, Dumnezeu e în toată umanitatea”.
Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu şi cum să fac eu că drumul
meu să meargă aşa, la ţintă, să văd şi, asemeni lui Bartimeu, să deschid ochii.
Îmi stă în minte un cuvânt uluitor, care de-a lungul a zeci de ani
s-a înrădăcinat în inima: Când Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu a fost
condamnat la moarte. Era creştin şi a fost condamnat să fie mâncat de fiare la
Roma, iar creştinii vroiau să intervină pe lângă împărat ca să se comute
pedeapsa, să fie graţiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceţi răul acesta!”. Pe
lângă cuvântul atât de uluitor: “Lăsaţi-mă să ajung grâu în dinţii fiarelor”
(ca să devin eu euharisite, împărtăşanie), spune acest cuvânt, unic: “De-abia
ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum să ieşi din lumea aceasta? Sunt trei
cai duhovniceşti de care se poate lega omul din lume ca să ajungă la Hristos.
Cea dintâi cale este eliberarea de patimi: desfrâu, beţie, fumat,
dor de putere, şi înlocuirea lor cu lumina virtuţilor: a credinţei, a nădejdii,
a dragostei, a dreptăţii, a bunatattii, a smereniei; După ce te purifici de
patimi nu mai priveşti lumea aceasta cu ochi pătimaşi. Priveşti această lume şi
pe semenii tăi cu ochii lui Iisus. Toate le priveşti în lumină divină; dar nu
te opreşti aici. Şi aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, căci ar
spune cineva: Mă eliberez de patimi şi apoi privesc lumea contemplând făpturile
în lumină divină. Un om învăţat, un cercetător, în orice domeniu, oricine poate
privi lumea cu ochii curaţi; deci, oriunde te-ai afla în lumea aceasta, poţi
trăi asemeni sfinţilor, călătorind în lumină; e lumina aceasta a raţiunii prin
care înţelegi rostul lucrurilor.
Mai departe însă, şi aici, cum vă spuneam, este momentul cheie,
cine s-a oprit aici a rămas în această lume şi e prada tuturor durerilor,
tuturor curentelor, fantomelor lumii şi rămâne în stricăciunea acestei lumi.
Or, pasul mai departe, şi al sfinţilor şi al nostru, trebuie să fie dincolo de
lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toţi sfinţii, după ce
a strălucit în ţine lumină divină şi contempli toate făpturile în diafania lor,
deodată dincolo de ele, un pas mai departe, te înalţi la Ziditorul, la faţa lui
Hristos, şi de- abia atunci devii om, cu a spus Sfântul Ignatie, de-abia atunci
simţi cu adevărat că te-ai împlinit.
Eu simt două mari dureri pe care vreau să vi le pun la inimă:
dezrădăcinarea din Dumnezeu şi incapacitatea de a privi întregul existenței.
Dezrădăcinatul, sărmanul, trece în superficial; şi incapacitatea de a privi
întregimea existenetei: făptura întreagă, cu Ziditorul ei. Citește
mai mult...
Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia
