Relativism moral: greşeala e tot greşeală, chiar dacă toţi greşim la fel

miercuri, 5 iunie 2013

| | |

De Jeannie Deangelis

Când eram mică, tatăl meu avea o vorbă: “Binele este tot bine chiar dacă nu-l face nimeni, şi greşeala e tot greşeală, chiar dacă toţi greşesc la fel.” Acea mostră de înţelepciune m-a urmărit toată viaţa. Acum, ca adult, şi fiind genul de om pentru care totul în viaţă se împarte în alb şi negru, sunt extrem de tulburată de felul în care acest curent al relativismului a infestat reperele morale ale societăţii în care trăim. După 34 de ani trăiţi ca un creştin ce crede cu putere în cuvântul Bibliei, aflu că există oameni - de altfel, supuşi greşelilor -, care se comportă de parcă ar fi dumnezei, provocând astfel foarte multă suferinţă celor din jur.

Societatea modernă a cunoscut o evoluţie patologică până la punctul în care dreptul de a face ceea ce vrei a ajuns să fie mai important decât a face ceea ce este corect să faci. Uciderea pruncilor nenăscuţi s-a transformat în “dreptul de a alege” iar sodomia stă ascunsă sub masca “drepturilor homosexualilor”.

Asupra noastră s-a abătut o dublă nenorocire, pentru că Biblia spune clar: “Vai celor ce spun răului bine şi binelui rău, celor ce iau întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, celor ce iau amarul ca dulce şi dulcele ca amar.” Relativismul moral a oferit deja un “vai”, celor ce refuză să vadă diferenţa dintre bine şi rău.

Cu treizeci de ani în urmă, am avut o discuţie cu un adept al curentului relativismului moral. Tânărul era indignat de faptul că am îndrăznit să sugerez că există valori morale absolute. Argumentul meu era că în Biblie scrie clar faptul că oamenii cunosc în mod implicit diferenţa dintre bine şi rău, arătând astfel că, fie că ne place sau nu, există standarde absolute de moralitate. Ceea ce voiam să demonstrez era faptul că relativismul moral nu reprezintă decât un efort al omului de a-şi reduce la tăcere propria conştiinţă, şi de a-şi găsi scuze pentru firea păcătoasă care, dacă n-ar avea cuvântul lui Dumnezeu ca metodă de constrângere, ar fi capabilă să hărţuiască, să încarcereze şi să devoreze o altă fiinţă umană(canibalism).

Adeptul relativismului moral a continuat să-şi susţină poziţia conform căreia nu ar exista valori morale absolute, iar conceptele de bine şi rău ar fi relative, din multe puncte de vedere. El pornea de la premiza conform căreia nu Dumnezeu sau celelalte persoane, ci individul însuşi este cel în măsură să judece care este adevărul lui personal. În acel moment l-am întrebat: “Asta înseamnă că, dacă vecinul de vizavi ar molesta un copil şi ar simţi că întreţinerea de relaţii sexuale cu un minor de 5 ani este un lucru acceptabil, dumneata n-ai avea nimic împotrivă ca acel vecin să abuzeze sexual şi de copilul dumitale?”

Adversarul meu îmi răspunde, bâlbâindu-se: “Cred că aţi exagerat puţin”. Atunci l-am întrebat: “Vreţi să spuneţi că există un standard pentru bine şi rău, dar că singura diferenţă este aceea că dumneata eşti cel ce stabileşte nivelul acelui standard?” În urma acestei întrebări, preţ de două secunde, o grea tăcere se aşternu între noi. Dar eu am insistat, întrebând: “Deci, după părerea dumitale, a viola copii este un lucru rău? Prin urmare, deşi dumneata doreşti ca nici Dumnezeu, şi nici societatea, să nu-şi impună propriile standarde de moralitate asupra acţiunilor dumitale, totuşi, dumneata te simţi foarte bine impunându-ţi propria viziune legată de moralitate, asupra unui pervers căruia ochii îi alunecă, plini de poftă, peste trupul copilului tău preşcolar?”

Oricât ar părea de şocant, respectiva persoană era atât de pornită pe ideea de a nu judeca sau jigni pe cineva, încât a fost capabilă să declare următoarele: “Ei bine, presupun că n-am cum să mă pronunţ în privinţa asta, întrucât n-am nici un drept de a-mi impune propriile standarde asupra vecinului de vizavi, doar pentru că lui îi place să facă sex cu copii.” Pentru un adept convins al curentului relativismului moral, riscul de a-şi expune propriul copil pericolului de a fi abuzat sexual de către un pedofil este, cu siguranţă, un preţ foarte mare, pe care, însă, acesta este dispus să-l plătească doar de dragul de a-şi rezerva dreptul de a rămâne fidel opţiunilor personale subiective (şi, în acest caz, chiar dezgustătoare).

În prezent, poporul american trăieşte într-o cultură în cadrul căreia indivizii emit judecăţi de valoare şi trag concluzii bazate pe o experienţă de viaţă foarte limitată, o săracă şi defectuoasă cultură generală şi pe o largă gamă de emoţii ambivalente, toate stând sub influenţa minciunilor, a viziunilor obtuze şi a slăbiciunii umane. Mai adăugaţi la toate acestea şi credinţa - acceptată la scară din ce în ce mai largă - conform căreia valorile morale nu au o determinare divină şi nici nu sunt relevante la modul general, şi iată reţeta perfectă pentru un dezastru.

Tocmai acesta este şi motivul pentru care, atunci când citesc despre întâmplări precum cea petrecută în Oklahoma, unde o mamă şi fiul ei de 11 ani au fost arestaţi după ce acesta şi-a violat sora de doar 6 ani, iar mama ei i-a spus acesteia să nu spună nimănui, nu mai sunt deloc şocat.

Ceea ce cu adevărat mă şochează este reacţia opiniei publice faţă de acest tânăr, precoce sexualizat şi crescut într-un mediu lipsit de orice urmă de constrângere morală, care nu a făcut altceva decât să se comporte exact aşa cum a fost crescut şi educat. Un preadolescent de 11 ani îşi violează sora de 6 ani, iar oamenii ce promovează o cultură ce se face vinovată de ocrotirea şi dezvoltarea unui asemenea comportament deviant, întreabă DE CE?

Adevărata întrebare care se impune a fi pusă nu este DE CE asemenea lucruri se întâmplă, ci, mai degrabă, CINE dintre noi este în măsură de a spune dacă ceea ce a făcut acest băiat este sau nu un lucru rău. Cine are dreptul de a-i spune acelei mame faptul că, a nu reclama la poliţie un act de incest juvenil forţat, este inacceptabil? Oare, nu cumva faptul de a declara ca fiind un lucru foarte urât ca un copil să-şi violeze sora, iar mama lor să nu spună nimic, ba chiar să încerce să acopere totul, reprezintă, în realitate o încercare a noastră de a impune propriile noastre standarde de moralitate asupra unei familii a cărei proprie măsură a decenţei poate fi diferită de a noastră?

Prin simpla lor aderare la principiile relativismului moral, adepţii acestui curent şi ideile lor prezintă un grad de rezistenţă egal cu zero faţă de orice tip de comportament, chiar dacă asemenea comportamente perverse, deviante, diabolice chiar, îi şochează sau, cel puţin, au un impact negativ asupra vieţii lor. Nu uitaţi niciodată: preţul aderării la principiile relativismului moral poate fi foarte mare!

Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înţeleg mai bine vorbele tatălui meu. A încerca să conduci o societate pe baza credinţei conform căreia canoanele moralităţii pot fi stabilite de către fiecare individ în parte poate părea o idee grozavă, până în clipa în care un nebun începe să tragă cu pistolul la întâmplare într-o şcoală generală, sau un preadolescent îşi violează sora mai mică. Acesta este momentul în care ramificaţiile unei ideologii greşit înţelese, ce promovează abolirea standardelor morale absolute, ajung să demonstreze adevărul vorbelor tatălui meu, şi anume, faptul că “binele tot bine este, chiar dacă nimeni nu îl face, iar răul, tot rău se cheamă, chiar dacă toţi greşesc la fel.

Traducere din limba engleză: Diana Orzan