Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt”

Pe 6 iunie se împlinesc 133 de ani de când ”Craiul Nou” al culturii române, Ciprian Porumbescu, își începea urcușul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriașa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoștință.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuția sa la activitatea societății Arboroasa, lunile grele de temniță pentru patriotismul său, precum și capodoperele creației lui componistice. De aceea, în materialul de față ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl țintuiau într-o profundă tristețe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o stațiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de țară, de familie, simțăminte pe care le-a așternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoționante răvașe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei și al românismului. Spre sfârșitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paști sper că voi fi deja în Brașov și cu învierea lui Christos voi serba și reînvierea sănătății mele”. Departe de țară, nefericitul compozitor își deplângea situația: „O Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca”. Conștient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pentru șederea sa în Italia, îi scrie tatălui, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă: „scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin și ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere și sănătate. Dacă mă voi lipsi încă și de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât și mi-e așa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopțile Vă visez pe toți și dimineața mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâinile, scumpul meu tată și Vă rămân și pe mai departe al Dumneavoastră devotat fiu”. Pregătindu-și plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaș tatălui, adăugând: „prea iubitul meu părinte, nu Vă puteți închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă”. Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală. Bătrânul părinte Iraclie, alături de ceilalți cei doi copii, Ștefan și Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri. În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: « Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!” Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: « Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Sunt mărturisiri tulburătoare ale celeia ce i-a fost alături la marea trecere. Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia. Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”. Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creația muzicală de referință amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară și pian“ – partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele capodopere ale culturii româneşti.

La ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele neprețuitului ei fiu, unde oarecând o vioară cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colț al odăii, iar cântărețul, de acolo, de Sus, își face simțită prezența în freamătul codrului și-n șoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răgușite de bucium, în tot ce e curat, frumos și românesc.

Autor: Arhimandritul Mihail Daniliuc 

Sursa: Doxologia

15 august 1871- Prima Serbare a studenţilor la Putna

„… serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului! În trecutul neguros al naţiunii române sunt multe puncte strălucitoare, unul dintre acestea, cel mai strălucitor, este acela în care apare umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare, pe lângă această suvenire să ne adunăm la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna, aici să o zicem în faţa lumii, cum că am avut un trecut şi voim a avea un viitor! Iată ideea sărbătorii!”

„Comitetul Central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare”, 1870

Ciprian Porumbescu-Rapsodia Română

Despărţiţi de fraţii lor în 1775, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru identitatea lor într-un imperiu care avea ca principiu „divide et impera”. Regimul politic le lăsa doar o mică libertate, atent supravegheată, şi îi supunea unor mari presiuni: învăţământul şi administraţia în limba germană, colonizarea intensă a rutenilor, funcţionarii de religie catolică. Personalităţi de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic şi religios, atât la nivel local, cât şi în capitala Imperiului, pentru păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă.

Tinerii români care îşi făceau studiile în străinătate participau şi ei la această luptă. În atmosfera societăţilor studenţeşti se înfiripau proiecte menite să ţină trează conştiinţa românească.

Prilejul pentru o manifestare cu profund caracter românesc nu a lipsit. La 3 septembrie 1469 avusese loc sfinţirea mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist al Moldovei, în prezenţa ctitorului, Sfântul Ştefan cel Mare. Aniversarea a 400 de ani de la sfinţire, considerată atunci a fi fost cu exact un an mai târziu, în 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autorităţile austriece să nu se împotrivească unei serbări - veritabilă şcoală naţională pentru minte şi suflet - la care să participe români din toate teritoriile româneşti.

Dacă prilejul a fost suficient pentru un mare eveniment, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au existat şi oameni pe măsură. Amintirile lui Teodor Stefanelli îl desemnează pe Mihai Eminescu ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română: „Eminescu mi-a spus că el a această idee şi când l-am întrebat de ce tace şi nu o spune ca să o ştie toţi, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că românii din România, adică supuşi străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părţi”.

Pregătirile au fost declanşate în toamna anului 1869. Un Comitet provizoriu elaborează la 25 decembrie un apel către conaţionalii lor din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj:

„Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte, totuşi, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaşi religiune şi credinţă politică şi socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru şi până la Balcan; scopul nostru comun […] este, însă, o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la acelaşi scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”.

Din cauza suspiciunilor autorităţilor şi a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea anului universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna. Au intervenit câteva probleme financiare şi organizatorice, între care falimentul băncii unde erau păstrate fondurile pentru serbare. Studenţii din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată „România Jună” şi, cu Slavici şi Eminescu în frunte, au reuşit să-şi vadă gândul împlinit în anul următor.

Întâlnirea studenţilor români de la Putna a avut loc tot de hramul mănăstirii, pe 15 august 1871. S-au ridicat un arc de triumf şi un „portic festiv” după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, împodobite cu steaguri tricolore. În seara premergătoare hramului, „de-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salve de tunuri vuiesc pe vârfurile munţilor”.

Duminică, 15 august, la ora 8 dimineaţa, „trei rânduri de salve succesive anunţă adunarea oaspeţilor în porticul festiv”. Ioan Slavici deschide oficial serbarea în faţa unei mulţimi de peste 3.000 de oameni, care a asistat cu evlavie la slujbă. Liturghia a fost încheiată de cuvântul stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. A urmat sfinţirea darurilor ce aveau să fie depuse la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, între care şi urna de argint cu pământ din toate provinciile româneşti, păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii. După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ va fi presărat pe locurile bătăliilor care au dus la Marea Unire.

 

Câştigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena, A. D. Xenopol, a ţinut un mişcător cuvânt la mormânt, urmat de I. G. Sbiera, din partea „Societăţii Academice Române” şi de episcopul Filaret Scriban, delegat al Mitropoliei Moldovei. Eminescu, prezent şi el, e descris astfel de contemporani: „activ şi pios, totodată entuziast şi grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”. După ce Corul studenţilor teologi din Cernăuţi a intonat imne religioase, prima zi a serbării s-a încheiat cu o mare petrecere populară, cu cântece şi jocuri româneşti. Ciprian Porumbescu a cântat atunci, la vioară, „Daciei întregi”, după cum s-a exprimat.

În acest timp, studenţii s-au adunat în trapeza mănăstirii şi în turnul porţii, pentru a ţine un Congres în care să discute problemele junimii române şi perspectivele de viitor prin care să fie folositori neamului.

A doua zi, după tradiţie, s-a ţinut parastasul de pomenire pentru ctitori şi s-au depus la mormânt darurile sfinţite mai înainte. A urmat masa în porticul festiv, unde Slavici a declarat închisă serbarea.

Întâlnirea studenţilor la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenţi şi în tradiţia mănăstirii Putna, din generaţia care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina şi, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă.

În amintirea evenimentului, arhimandritul Arcadie Ciupercovici a ridicat în curtea mănăstirii o cruce comemorativă. Darurile depuse la mormântul voievodului vor rămâne acolo, în biserică, în jur de 50 de ani, iar în secolul XX turnul porţii va fi denumit „Turnul Eminescu”.

În anul 1875, Teodor Stefanelli, întors de la studii, înfiinţează la Cernăuţi „Cercul studenţesc Arboroasa”, după modelul societăţilor studenţeşti din Viena. Tinerii care au frecventat „Arboroasa” au ţinut sus stindardul luptei pentru identitate, unitate şi independenţă. După Unirea din 1918, ei au organizat în anul 1926, tot la Mănăstirea Putna, o serbare prezidată de Principesa Elena a României şi au aşezat lângă biserică bustul lui Mihai Eminescu realizat de Oscar Han.

S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brăteanu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.

Monah Timotei Tiron

Notă: În 2011, Liga Studenților Români din Străinătate a organizat Forumul România Jună, având ca inspirație Serbarea și Congresul din din 1871.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

Prin cele ce se aud: „Balada pentru vioară si orchestră” de Ciprian Porumbescu

Ciprian Porumbescu: „Balada pentru vioară şi orchestră”,

în interpretarea lui Ion Voicu

Ciprian Porumbescu „a adormit ca un sfânt”

Ciprian Porumbescu

Arhim. Mihail Daniliuc

„Îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine zicându-mi: Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești căci zilele mele sunt numărate.”

Pe 6 iunie s-au împlinit 130 de ani de când ”Craiul Nou” al culturii române, Ciprian Porumbescu, își începea urcușul către lumina cea pururea fiitoare. Se pot spune atât de multe despre cel ce a pus bazele muzicii noastre culte, încât cu greu vom cuprinde în câteva rânduri uriașa sa personalitate. Însă nu vom lăsa să treacă acest moment comemorativ fără a-i aduce prinosul nostru de recunoștință.

Se cunosc multe date privind studiile lui Ciprian Porumbescu, contribuția sa la activitatea societății Arboroasa, lunile grele de temniță pentru patriotismul său, precum și capodoperele creației lui componistice. De aceea, în materialul de față ne vom opri la omul Ciprian Porumbescu, la frământările ce îl țintuiau într-o profundă tristețe, văzând cum boala îi măcina trupul.

Aflat la tratament la Nervi, o stațiune balneară din Italia, pe junele compozitor îl mistuia dorul de țară, de familie, simțăminte pe care le-a așternut în multe scrisori trimise acasă la cei dragi. Din aceste emoționante răvașe, publicate de neobositul cercetător Nicolae Cârlan, vom spicui câteva pasaje, completându-ne imaginea neuitatului iubitor al Ortodoxiei și al românismului. Spre sfârșitul lui ianuarie 1883, îi scria amicului Nastasi: „De Paști sper că voi fi deja în Brașov și cu învierea lui Christos voi serba și reînvierea sănătății mele”. Departe de țară, nefericitul compozitor își deplângea situația: „O Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca”.

Conștient că-şi supunea familia la cheltuieli mari pentru șederea sa în Italia, îi scrie tatălui, Preotul Iraclie Porumbescu, nu cu mult timp înainte de a se reîntoarce acasă: „scumpul meu părinte, astăzi, primind epistola Dumitale, mă grăbesc a răspunde. În necazul bolii mele, numai Dumnezeu mai știe ce nu mă irită. Nu m-am supărat pe Dumneata, că doară numai pe Dumneata mai am în lumea aceasta care-mi e ultimul sprijin și ultima mângâiere. Defavorizat de soartă până la ultima nimică, sunt un biet bolnav, fără putere și sănătate. Dacă mă voi lipsi încă și de dragostea părintească, atunci de-a dreptul mă pot arunca în adâncurile mării. Tusea nu m-a lăsat, timpul e urât și mi-e așa dor de casă, că nu mai pot răbda. Toate nopțile Vă visez pe toți și dimineața mă cuprinde un dor nespus. De aceea Vă sărut mâinile, scumpul meu tată și Vă rămân și pe mai departe al Dumneavoastră devotat fiu”.

Pregătindu-și plecarea spre ţară, cu mari lipsuri financiare, mai scrie un răvaș tatălui, adăugând: „prea iubitul meu părinte, nu Vă puteți închipui cât îmi e de dor să ajung acasă! Să șed în căsuța caldă lângă sobă”. Revenit la Stupca, Porumbescu dădea vădite semne de boală. Bătrânul părinte Iraclie, alături de ceilalți cei doi copii, Ștefan și Măriuca, îl primesc cu multă căldură. Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri.

În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: « Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!” Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe.

Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: « Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Sunt mărturisiri tulburătoare ale celeia ce i-a fost alături la marea trecere. Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi. La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: Adusu-mi-am aminte. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia. Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 29 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”.

Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest  neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic pentru şcolile populare. Din creația muzicală de referință amintim opereta „Crai nou“, ce va prevesti iminenta înflorire a şcolii muzicale naţionale, fiind prima operetă cu adevărat de reţinut în patrimoniul muzicii noastre. Însă, cea mai cunoscută lucrare a lui Ciprian Porumbescu rămâne, fără doar şi poate, „Balada pentru vioară și pian“ – partitură de referinţă a creaţiei clasice româneşti din secolul al XIX-lea, considerată, pe drept cuvânt, una dintre luminoasele capodopere ale culturii româneşti.

La ceas comemorativ, ne îndreptăm gândul către Stupca, localitate ce astăzi poartă numele neprețuitului ei fiu, unde oarecând o vioară cânta. Acum scripca zace stingheră într-un colț al odăii, iar cântărețul, de acolo, de Sus, își face simțită prezența în freamătul codrului și-n șoptirile dulci ale pâraielor, în glasuri răgușite de bucium, în tot ce e curat, frumos și românesc.

Sursă: Doxologia

Veșnică pomenire!

Cum a relatat presa din Ardeal Războiul de Independenţă

Atacul de la Smârdan, Nicolae Grigorescu - Muzeul Naţional de Artă

Printre voluntarii transilvăneni înrolaţi în armata română s-au numărat şi medici saşi, care au lucrat pentru serviciul de urgenţă.

S-au împlinit 135 de ani de la începerea Războiului de Independenţă a României (1877-1878), când armata română a uimit lumea prin curajul şi vitejia ei; 135 de ani, „vârstă" pe care o are şi ziarul „România liberă", implicat şi el în acele evenimente istorice...  Astfel că, în 1878, „Telegraful român" nr. 103 (ce apărea la Sibiu) scria: „România liberă anunţă că ministrul de război cu  cel al instrucţiunii publice din România a însărcinat pe librarul «Socec» cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei ostaşilor români, pentru a se difuza gratuit acestora". Este vorba despre poeziile „Cântecul gintei latine" şi „Peneş Curcanul".

Presa vremii notează şi un alt amănunt inedit  pentru zilele noastre: Israel Teller, profesor de limba ebraică la şcoala israelită din Bacău, a tradus în limba ebraică poeziile lui Vasile Alecsandri. Dar mai aflăm că „Peneş Curcanul" a apărut şi în traducere germană în „Allgemeine Zeitung" din Augsburg, precum şi în ziarul de limbă germană ce apare la Bucureşti. „Die Epoche", menţionând că s-a realizat acest produs editorial destinat vânzării în traducerea doamnei Carmen Sylva, beneficiarele încasărilor urmând să fie văduvele de război.

Poezia „Peneş Curcanul" a mai apărut în germană şi în Norddeutsche Allgemeine Zeitung.

Cărţi despre război

Războiului de Independenţă i-au mai fost dedicate numeroase volume, precum „Războiul Oriental" de A.P. Alexei şi Massim Popu, apărut la Graz, editor fiind Paul Ciselar, aceştia publicând şi o variantă ilustrată. Aflăm apoi şi alte amănunte interesante, precum faptul că I.P. Bancov a compus canţonetele  „Soldatul român la Plevna",  „Cercelaru", „Unchiul nepotului", „Călăraş", informaţii apărute în „Observator". Au fost publicate numeroase lucrări literare în proză, precum „Curcanii înaintea sultanului" - anecdotă (Telegraful român din noiembrie 1877).

Desigur, întreaga desfăşurare a războiului şi ecoul deosebit în întreaga lume al victoriei au fost urmărite de întreaga presă românească, dar doi pasionaţi bibliotecari şi cercetători de la Biblioteca „Astra" din Sibiu, Elena Dunăreanu şi Mircea Avram - cu care eu am colaborat foarte bine în perioada mea sibiană -, au avut curiozitatea să vadă cum a fost oglindit în presa sibiană Războiul de Independenţă, constatând fapte, acţiuni şi evenimente copleşitoare: comitete de ajutorare a răniţilor şi a familiilor afectate, fonduri strânse în acest scop, nominalizând zeci de persoane din întregul Ardeal, care au donat sume considerabile, manifestări de simpatie cu românii etc. „Telegraful român" din 1877 relevă că „Prinţul Carol a plecat cu armata sa de 5.000 de combatanţi la Slatina, iar la Calafat aduse alţi 15.000, comandaţi de colonelul Cerchez".

Un articol din ziarul german condus de Heinrich Haner, intitulat „Saşii şi românii", sublinia necesitatea de a se uni cele două naţionalităţi, română şi germană, pentru a-şi apăra interesele comune. Iar într-un alt articol din acelaşi ziar se spune: „Semnalăm cu neasemuită satisfacţie înrolarea unor medici saşi în serviciul ambulanţelor româneşti, dorindu-le să aibă succes în această  activitate".

Aprecieri în presa turcească

Interesant este că şi unii ziarişti turci au apreciat vitejia armatei române, astfel că într-un articol din „La Turque" care apărea la Constantinopol se scrie despre vitejia soldaţilor români, „cărora li se datorează, în mare parte, asediul şi căderea  Plevnei".

Au fost şi informaţii colaterale care spun mult despre atmosfera epocii. Este vorba despre procese intentate celor care, într-o formă sau alta, au susţinut Războiul de Independenţă a României şi au aplaudat victoria armatei române, cum ar fi arestarea librarului Ţăranu din Oraviţa şi închiderea librăriei sale din cauza unei hărţi a „Daco-României" găsită la el în magazin. Apoi, acesta a fost dus la Budapesta, la judecată, unde a fost întemniţat nouă luni şi jumătate. În cele din urmă, a fost achitat de Tribunalul din Pesta, localnicii protestând prin presă şi prin manifestări publice pentru acest abuz. Dar autorităţile austro-ungare au intentat proces şi societăţii culturale „Arborosa", iar membrii acesteia au fost ţinuţi 11 săptămâni în detenţie.

La eliberare, Ciprian Porumbescu adresează, tot prin „Telegraful român", publicului recunoştinţa lor pentru susţinerea dovedită. Iar în „Observatoriu" din mai 1878 se relatează că patru învăţători din Lipova sunt judecaţi pentru că au folosit în orele de predare cartea „Istoria românilor" de Ioan Tudicescu. Pe de altă parte, editorul Paul Ciselar din Graz anunţă că broşura a doua din „Războiul Oriental" a fost confiscată, iar editorul va fi judecat pentru „crima conturbării liniştei publice...". Mircea Avram, unul dintre autorii acestei plachete, îmi spunea atunci,în anul 1977, că el şi colega lui, Elena Dunăreanu, au identificat faptul că presa sibiană - română şi germană -, a publicat circa 700 de  informaţii despre război şi despre evenimentele colaterale, între 1 aprilie 1877 şi 31 decembrie 1878.

Sursă: România Liberă