Predica la Duminica a XXV-a după Rusalii: Iubirea teoretică și iubirea „departelui” -Pr. Constantin Coman

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 10, 25-37

 

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.

 

 

Pr. Constantin Coman: Iubirea teoretică și iubirea „departelui”

 

R. Rădulescu: Părinte profesor, cine este aproapele meu? Este o întrebare la care Mântuitorul Hristos răspunde printr-o pildă, redând o întâmplare ipotetică sau poate chiar reală. Concluzia acestei întâmplări o trage chiar întrebătorul. Astăzi, în jurul nostru este multă suferinţă. Vedem şi luăm contact cu suferinţa şi noi, în mod real, lângă noi, dar şi prin mass-media. Mijloacele de comunicare ne dau tot felul de situaţii în care oamenii suferă din diferite motive, iar cea mai la îndemână reacţie a noastră este compasiunea. Este suficient acest tip de reacţie, pentru noi cei de astăzi? 

 

Pr. Coman: Am să citez un călugăr atonit, care evalua cele spuse de noi cu expresia: „decât nimic…!” Aşadar, decât nimic este bună şi compasiunea! Comunicarea aceasta aproape simultană a informaţiei despre un eveniment neplăcut, petrecut undeva departe de noi, s-ar părea că ne aduce aproape de evenimentul respectiv, că ne transformă în aproapele celui căzut între tâlhari. Dar nu este chiar aşa. Distanţa se păstrează, tocmai pentru că noi suntem în imposibilitatea de a face ceva practic. Este o provocare foarte mare într-adevăr, pentru că, tot aşezându-ne în postura de compătimitori sau solidari de la distanţă, este foarte posibil să ne tocim sensibilitatea faţă de astfel de situaţii şi de eroii lor. Intervine o anumită inerţie, o rutină. 

 

Apoi, mai există un risc, acela al liniştirii conştiinţei. Ne tot spunem în sinea noastră, că dacă am fi fost la faţa locului am fi făcut ceva, n-am fi stat cu mâinile încrucişate. Nu trebuie să fim chiar atât de siguri. Se poate instala chiar o uşoară ipocrizie. Tot având noi compasiune pentru cei de departe, ne convingem că suntem sensibili, buni la suflet, miloşi, iubitori şi tragem concluzia inevitabilă că, în situaţia în care nu ne manifestăm ca atare, faţă de cei din jurul nostru, atunci respectivii sunt de vină. Dacă am fi un pic oneşti cu noi înşine, am putea observa că iubim mai mult pe cei de departe decât pe cei de aproape. În situaţia aceasta ar trebui să recunoaştem că dragostea noastră este mai curând una teoretică, decât una aplicată. Sau, chiar ipocrită! 

 

Putem face ceva şi de la distanţă pentru cei în necazuri şi în nevoi… Din perspectiva noastră creştinească, cel care este martor, chiar şi prin intermediul televizorului, al unor astfel de evenimente poate să se roage lui Dumnezeu. Rugăciunea este mult mai mult decât o compasiune pasivă. Să se aşeze în genunchi, să-şi aprindă candela, să-şi aprindă lumânarea şi să spună lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu pot să ajung acolo, dar Tu poţi să ajungi, Te rog pe Tine, prin sfinţii Tăi, prin îngerii Tăi şi prin Maica Domnului, fă ceva!” Cred că gestul acesta, creştineşte vorbind, ar fi o ieşire din inerţia nefăptuirii, a compasiuni şi a solidarităţii pasive, ar fi o ieşire mult folositoare.

 

R.Rădulescu: De ce v-am pus această întrebare? M-am gândit că, în Evanghelii şi în limba română, cel căruia poţi să-i vii în ajutor, se cheamă aproapele nostru. Îi mai spunem şi semenul nostru, dar parcă aproapele este mai „aproape”. M-am gândit chiar şi la distanţa fizică dintre cel care are nevoie de ajutorul meu şi mine. Vă întreb: care este, în limba greacă, termenul pe care îl foloseşte Evanghelia pentru aproapele, pentru cel cu care eu vin în contact şi chiar pot să fac ceva pentru el? 

 

Pr. Coman: Atât textul original cât şi versiunea românească vorbesc despre aproapele cu sensul propriu, adică cel de lângă tine. În limba greacă termenul este plision. Şi nu este deloc întâmplător. Evangheliile nu folosesc termenul semenul nostru, pentru că este mult mai general şi mai abstract. Discursul Mântuitorului este extrem de aplicat. Se adresează direct ascultătorului sau cititorului şi-l invită la lucruri foarte concrete. Aş dori să reţinem acest lucru. Mântuitorul vorbeşte cu tot dinadinsul despre cel de lângă noi şi ne cere pe acesta să-l avem în vedere înainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de lângă noi, cu nevoile sau necazurile lui, poate mai mici decât cele pe care le vedem la televizor, nu ne este la îndemână a-l ajuta. Spre el ne cheamă, de fapt, Mântuitorul Hristos să luăm aminte, spre cel de lângă noi, nu spre cel de la distanţă, pe care nu-l putem ajuta.

 

Cel de lângă noi reprezintă provocarea imediată a relaţiei, a mediului în care suntem chemaţi să ne producem, a spaţiului în care suntem chemaţi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, în zona relaţiei cu aproapele, găsim foarte multe justificări de a nu fi solidari, de a nu arăta prea multă compasiune, de a nu arăta prea multă dragoste şi ajutor. De ce? Pentru că cel de lângă noi, de foarte multe ori ne irită, ne deranjează, are chiar revendicări la adresa noastră, are şi nedreptăţiri. În fapt, omul când este aproape de noi, ne şi deranjează. El ne este foarte drag când este departe, pentru că nu ne cere mare lucru sau dacă ne cere, neputând noi să-l ajutăm, compasiunea, cu care am început discuţia, pare a fi suficientă. 

 

De aceea Mântuitorul Hristos se luptă, în primul rând, în Evanghelia Sa cu ipocrizia. Este foarte clar în porunca Sa: „Să iubeşti pe aproapele tău…!” Eşti chemat să-i iubeşti pe cei de lângă tine, începând cu soţul, cu soţia, cu copiii, cu tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii şi după aceea pe cei de la distanţă, dacă îţi mai rămâne suficientă forţă. 

 

R. Rădulescu: Putem spune că cel căzut între tâlhari i-a dat peste cap planurile samarineanului, care s-a gândit că trebuie să intervină să-l ajute pe respectivul om şi, probabil, a renunţat la treburile pe care le avea în ziua aceea. Nu s-a întâmplat lucrul acesta în cazul celorlalţi doi, care au trecut indiferenţi pe lângă cel căzut. Este posibil ca amândoi să fi avut în plan nişte treburi, să-şi împlinească nişte sarcini în ziua aceea. Samarineanul şi-a lăsat treburile sale deoparte şi a intervenit, nu doar aruncând ceva, sau spunându-i o vorbă, ci l-a luat pe omul acela şi s-a ocupat de el aproape o zi întreagă. De aici putem înţelege că în a face bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de puţină creativitate, să te gândeşti de ce are nevoie omul, în primul rând, şi cum să faci binele, pentru că a face binele nu este chiar aşa uşor, se pare. 

 

Pr. Coman: Este în discuţie aici şi o scară axiologică, a ierarhiei valorilor. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre prima poruncă şi despre cea de-a doua: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău, că pe tine însuţi!” Aceasta ar fi prioritar pentru toată lumea. Tot ceea ce alcătuieşte viaţa noastră de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastră, proiectele noastre materiale, se subsumează acestei porunci, acestor două porunci în care se recapitulează toate celelalte. 

 

Aşa cum spuneaţi, binele nu se poate face fără jertfă. Jertfa ce înseamnă? Înseamnă să renunţi la interesul tău imediat pentru a te preocupa de celălalt. Adică intri în sfera interesului altcuiva. Într-o situaţie ca aceea din parabola noastră, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tău are nevoie vitală de ajutorul cuiva. Atunci, tu renunţi la interesul tău şi te îndrepţi spre celălalt. Dacă se face acest gest, desigur în libertate, el se cheamă jertfă, sacrificiu, iar sacrificiul este temelia filozofiei noastre de a trăi, a creştinilor, filozofie care este recapitulată în Sfânta Cruce. Crucea înseamnă sacrificiu de sine, înseamnă jertfă. La jertfă ne cheamă Mântuitorul Hristos, iar binele, într-adevăr, cere întotdeauna sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fără sacrificiu. 

 

R. Rădulescu: Vreau să vă supun atenţiei o problemă pusă în Evanghelia Samarineanului milostiv. Asistăm acum la o Campanie anti-cerșit, în societatea noastră românească, şi am observat că se exploatează oarecum o frustrare pe care am putea-o avea noi cei care luăm contact cu anumiţi cerşetori pe stradă, aflând că ei ar câştiga foarte mult într-o zi, mult mai mult decât nişte oameni care muncesc. De aici concluzia că nu s-ar cădea să mai răspundem sau să mai fim milostivi faţă de o mână întinsă la o intersecţie sau în altă parte. Cum să reacţionăm sau ce atitudine să avem din punct de vedere creştinesc, din punctul de vedere al autenticului vieţii creştine, în faţa acestor provocări pe care le fac unii cerşetori pe stradă sau oriunde? 

 

Pr. Coman: În tradiţia noastră bisericească, există îndemnul ca să asude banul în mâna ta până când îl dai, adică se invocă un discernământ foarte serios atunci când faci actul de milostenie. Putem spune, în principiu, că este binevenită Campania de eliminare a unui rău social, ca cel al instituţionalizării cerşitului. Sigur că ea presupune riscuri. Îi afectează şi pe cerşetorii neinstituţionalizaţi sau neexploataţi. Dar, personal, consider că sacrificiul este sufìcient de mic, pentru a extirpa un râu atât de mare. Faptul că unii semeni ai noştri cu neputinte, cu handicap, sunt exploataţi de către şi în interesul unor semeni ai lor, pentru câştig personal, este un lucru reprobabil. De aceea, spuneam, personal sunt de acord cu această Campanie. Nu ştiu dacă şi Sfânta noastră Biserica este de acord. Paralel cu acest lucru, eu recomand credincioşilor mei la biserică, celor care se spovedesc la mine, tinerilor cu care mă întâlnesc pentru a ne sfătui, să-şi sporească atenţia pentru a depista pe cei cu adevărat nevoiaşi din jurul lor:

 

„Luaţi aminte, le spun, că oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt de cele mai multe ori în jurul vostru, trimişi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu în cale. Fiţi sufìcient de viglienti ca la aceştia să reacţionaţi. Cei cu adevărat nevoiaşi sunt de obicei foarte ruşinoşi, sunt bine crescuţi, au un bun simţ exagerat, şi suferă fantastic de mult. Să luăm aminte la vecinii noştri, la oamenii cu mulţi copii pe care îi putem descoperi. Sunt lângă noi aceia care au nevoie de ajutorul nostru. Se îngrijeşte Dumnezeu să-i trimită, acolo unde este suflet generos gata să ajute”. 

 

(din: Pr. Constantin Coman, „Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

 

Sursă: Război întru Cuvânt

 



 

 

 

 

 

 

 

 

Școala de Duminică: Pr. Dumitru Stăniloae: „Unirea deplină între un bărbat și o femeie corespunde unei iubiri desăvârșite”

Pr. Dumitru Stăniloae

Se poate spune că aceste două aspecte (masculin şi feminin) ale omului sunt în aşa măsură inseparabile în iubirea lui Dumnezeu, că o fiinţă umană, luată izolat şi considerată în sine, nu e deplin om. Nu e, aşa zicând, decât o jumătate de om, într-o existenţa izolată de complementarul său”. Nu e decât o jumătate neuniformă cu cealaltă jumătate.

Deosebirea complementară trupească redă şi condiţionează o diferenţă complementară sufletească. Aceasta nu face pe fiecare mai puţin om. Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă. Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. “Fiinţă umană este o fiinţă conjugală“. Perechea umană din rai era o pereche conjugală. “Aceasta era căsătoria paradisiaca, avându-şi baza în natura umană duală”. Dar ea avea şi un har.

Pentru a fi o unire desăvârşită, căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fie indisolubilă. Astfel, căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârşită cu o femeie, tot ce-l completă esenţial; şi femeia la fel. Trecerea de la legătura cu o femeie la legătura cu alta, sau de la un bărbat la altul, nu procură nici unuia completarea deplină printr-o unire desăvârşită. Femeiescul e mereu căutat fără să fie găsit deplin, în acea dăruire a lui deplină şi pentru toată viaţa; şi bărbătescul la fel. Fiecare jumătate rămâne mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai puţin într-o singurătate.

Unirea deplină între un bărbat şi o femeie, corespunzând unei iubiri desăvârşite, e netrecătoare. Căci fiecare a găsit în celălalt nu un obiect, ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate şi care se ascunde ca persoană atunci când e tratat ca obiect, ci o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire.

Cei doi se iubesc pentru că se completează, pentru că nu-şi sunt uniformi. Iubirea nu se naşte între două suflete care sună la fel, ci care sună “armonic”, spune Schiller. Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, pe când ura sărăceşte, pentru că nu dă şi nu primeşte nimic.

Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte nişte insuficiențe care se cer după o întregire prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul, la fel. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari.

…

Bărbatul se întregeşte aşa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei şi numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg şi numai în unire cu ea se realizează că bărbat. Şi femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, şi viceversa. Şi dacă bărbatul nu completează de fapt femeia şi nu e completat de ea, nu se realizează că bărbat, precum nici femeia, ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are toată cealaltă jumătate a speciei, şi viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie.

Dar orice bărbat sau femeie e nu numai un exemplar uniform al unei jumătăţi a speciei, ci poartă şi caracterele unice ale unei persoane nerepetate. Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează şi că persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co-persoană şi amândoi o unitate co-personală.

De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează că persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni mai mult un individ-specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvolta mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate în trăsăturile unei persoane cu caractere spirituale reliefate în mod propriu.

…

În acest răspuns, El afirmă unitatea celor căsătoriţi, bazat pe faptul că Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi ca femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează în mod atât de total cu ea, încât alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul înteg prin această femeie sau viceversa. Dumnezeu însuşi i-a împreunat prin faptul că a făcut pe om bărbat şi femeie, deci prin faptul că fiecare devine omul întreg în unirea cu celălalt, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener.

Nerespectându-se unul pe altul ca persoană, ci tratându-se că obiecte de plăcere care nu ţine mult, aceştia cad din demnitatea de om, pe care au primit-o prin creaţie: “Răspunzând, El a zis: Oare n-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i-a făcut? Şi adăugă: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia să şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 1-6).

Dar unitatea aceasta indisolubilă, alcătuită între bărbat şi femeie, fiind o unitate în planul uman, nu e atât o unitate organică, fiziologică, ci o unitate prin iubire. Ea se bazează pe iubirea între două existente umane ce se completează nu numai pe planul trupesc, ci şi pe cel spiritual. Pentru aceasta ea primeşte în Biserică un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicată în fire şi refăcută prin har e şi o operă a voinţei celor doi.

Dacă o concep numai ca mijloc de satisfacere a poftei trupeşti, cei doi se plictisesc repede unul de altul. Căsătoria începe cu o iubire în care se sintetizează atracţia trupească şi cea spirituală, cu o iubire în care fiecare preţuieşte taina celuilalt şi afirma în iubirea să disponibilităţi nelimitate de a-l respecta ca persoană, de a accepta toate jertfele şi oboselile pentru el.

…

Bărbatul găseşte în femeie o taină indefinită. Căsătoria e în acelaşi timp dragoste şi ajutor, bucurie de celălalt şi răbdare a lui. Pentru toate acestea se da celor doi ce se căsătoresc harul dumnezeiesc. Iubirea uneşte uimirea în fata tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. În iubire, amândoi devin tari. …Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei îl are exerciţiul şi creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce, şi responsabilitatea creşte din iubire. Iubirea între fiinţele condiţionate de atâtea nevoi ale vieţii în trup nu e numai o fericită contemplare a frumuseţii trupeşti şi apoi o tot mai trăită contemplare şi a celei sufleteşti a celuilalt, deşi este şi aceasta; ci ea e motorul unor nesfârşite acte de responsabilitate pentru acela. …

Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficienţă conştientă în viaţa celuilalt şi a societăţii, dar ea se susţine şi din respectul celuilalt că persoană. Prin reciprocă jertfelnicie, fiecare din cei doi îşi accentuează caracterul şi îl accentuează şi pe al celuilalt; unirea lor se accentuează tot mai mult ca o comuniune personală, în care fiecare persoană creşte spiritual pe măsură unirii între ele. Fără trăirea şi exercitarea acestei responsabilităţi, omul rămâne într-o stare vecină cu inconsistența, deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocență a acestuia.

În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezenţa lui Dumnezeu cel personal că factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt îşi descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că El însuşi S-a făcut om. Iar aceasta sporeşte responsabilitatea fiecăruia pentru celălalt.

…

Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei, şi, viceversa. Şi este aceasta, pentru că îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. Ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într-o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt “eu”, rămânând totuşi un “tu” care îi este necesar pentru a se descoperi.

Fiecare se uită pe sine, făcându-se eu-ul celuilalt. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, că cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”. Iar altădată spune: “Cine are un prieten are o altă sine”.

Prin aceasta fiecare din cei doi soţi realizează starea după care năzuieşte şi se realizează că persoană în reciprocă comuniune. Dar se realizează numai când dragostea trupească e penetrată de cea spirituală şi copleşită de ea.

…

Biserica atribuie şi căsătoriei o castitate şi o consideră că un drum spre o tot mai mare castitate. Ca şi castitatea monahală, şi ea este o libertate a spiritului. Şi pentru amândouă se cere o luptă spirituală. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robeşte pe bărbat în aşa măsură, că nu mai vede în femeie decât un instrument al satisfacerii ei, şi viceversa. Aceasta se poate întâmpla însă şi în căsătorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Şi aceasta se întâmplă aproape totdeauna acolo unde lipseşte harul credinţei. În acest caz, pofta trupească plictisită repede de o femeie sau de un bărbat, îşi cauta satisfacţia în altă parte.

De fapt, cine nu ştie că cel ce priveşte femeia din afara căsătoriei o vede îngustată la calitatea unui obiect carnal de plăcere epidermică? Numai în căsătorie ea se descoperă că persoană cu toată complexitatea de probleme, în care are nevoie să fie ajutată, să nu fie singură, cum are nevoie şi bărbatul; numai căsătoria ridică legătură între bărbat şi femeie la prietenie şi adâncă responsabilitate practică reciprocă, în care fiecare trebuie să se angajeze total.

… P. Florensky spune că societatea – deci şi Biserica – este formată din unităţi duale, nu din indivizi; am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu e necesară în sens deplin societăţii. Familia promovează coeziunea socială, bisericească, nu indivizii. Celula familiei, deşi nu se dizolvă în organismul bisericesc sau social, trebuie să fie într-o comunicare cu celelalte celule prin “sângele” comun al lor, prin copii.

Desigur naşterea şi creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, că înfrânare a egoismului în doi (sau în mai mulţi; cu copii cu tot), înseamnă o cruce. De aceea se cântă la slujba cununiei un imn închinat mucenicilor. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urma netransparenţi chiar şi lor înşişi. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alţii al familiei de tip biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii şi capabil numai de ieşiri acaparatoare, nu şi de ieşiri dăruitoare.

“O căsătorie care nu-şi răstigneşte statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşeşte pe sine prin aceasta năzuinţă”, nu e familie creştină.

Pr. Dumitru Stăniloae, Căsătoria că legătura naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie

Sursă: Blog - Irina Monica