Mama care și-a dorit fiul Sfânt – o alegere între moarte și Viață / Sfaturi pentru părinți

Foto: Oana Nechifor

Parenting-ul a devenit un cuvânt la modă. Este pe buzele tuturor, transformat într-o adevărată știință, cu specialiști, cercetare, manuale, cursuri și conferințe, metode și practici. Toate, în final ne învață cum să fim mai buni părinți.

Ce ne dorim de la copiii noștri? Vrem să fie primii la școală, să treacă ușor peste refuzuri, respingeri sau greutăți, să devină un fel de supereroi, care să facă în plus tot felul de lucruri față de ceea ce făceam noi la vârsta lor. Ne dorim să-i învățăm ce este onestitatea, bunul simț, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiția, perseverența, colegialitatea, loialitatea, toleranța, bunătatea, speranța, încrederea...

Mai mult, cu toții ne dorim să ajungă „oameni mari”, să aibă o carieră de succes și să nu ducă grija zilei de mâine, așa cum am dus-o noi. Ne recunoaștem în tablou?

„Ce femei admirabile sunt la creștini!”

Într-o vreme în care toată forța și toată energia părinților se concentrează pe educația copiilor și pe viitorul lor, prea puțini dintre noi ne mai gândim și la creșterea spirituală. Cu gânduri de bine, îi vedem peste ani „oameni la casa lor”. Este normal să fie așa. Dar, câți dintre noi, părinții de astăzi, ne mai dorim ca măcar unul dintre copiii noștri să fie cinstiți ca sfinți ai Bisericii? Să știm că din toate defectele noastre s-a născut un om care a dobândit Împărăția lui Dumnezeu și de acolo a devenit mijlocitor și ajutător pentru întreaga lume? Să fie doar o utopie?...

Istoria Bisericii ne demonstrează că nu. Au existat și credem că încă mai există exemple de părinți care și-au dorit și au purtat copiii pe cărarea sfințeniei. Elogiul mamelor creștine, sintetizat în spusele retorului și profesorului păgân Libarius – „Ce femei admirabile sunt la creștini!” – a fost confirmat de mame de sfinți și femei creștine. Cele două Macrine, bunica și sora Sfântului Vasile cel Mare, Emilia, mama Sfântului Vasile, Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, Monica, mama Fericitului Augustin, acestea sunt doar câteva exemple.

„Fiul meu, mai rabdă puţin, ca să ajungi şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri”

Pomenirea celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, la început de primăvară, ne aduce în față icoana unei astfel de mame. A unui suflet care a ales Viața în Împărăția lui Dumnezeu pentru fiul ei, dimpreună martir creștin în rândul tinerilor soldați romani.

Istoria a zugrăvit jertfa acestor tineri trăitori în secolul al IV-lea. Sfântul Vasile cel Mare, în Omilia a XIX-a, Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Efrem Sirul și istoricul Sozomen confirmă actul martiric al celor 40 de mucenici din Armenia. Soldați ai unei legiuni romane, tinerii creștini au refuzat să participe la ritualurile pâgâne oficiate în cinstea împăratului care era cinstit drept zeu în panteonul roman. „Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Iar când s-a făcut ziuă, li s-au frânt fluierele picioarelor şi așa au luat cununile muceniciei”, arată actul martiric.

După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care se pare că era cel mai tânăr, mai sufla încă. Trupurile celorlalți 39 au fost încărcate într-o căruță, cu scopul de a fi arse și date țărânei. Meliton, al patruzecilea mucenic care încă mai trăia, a fost lăsat deoparte, cu gândul că se va însănătoși și se va lepăda de Hristos.

Șansa lui de a câștiga Împărăția lui Dumnezeu și cununa muceniciei a fost, în acest context, tocmai mama sa. Nu plecase de lângă lac toată noaptea. Suflet de mamă sfântă! Se gândise probabil ca nu cumva tinereţea lui Meliton şi dragostea de viaţă să-i insufle, în cele din urmă, teamă şi să se arate nevrednic de ceata mucenicilor. „Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din Ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nicio neplăcere, nicio durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta”, descrie un dialog Sfântul Nicolae Velimirovici în Proloagele sale.

Neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor. O icoană a întregii Ortodoxii! A renunțării la ce avea mai scump, la lumina ochilor și la nădejdea bătrâneții! O mamă purtându-și în spate tânărul fiu, fost soldat roman, rănit și însângerat... nu spre spital sau acasă, unde să-i oblojească rănile, ci spre moartea mucenicească, adică spre Viață! „Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama, simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult pentru sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se numere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu”.

O sfântă mamă! O mamă care a ales Viața pentru fiul ei, deși în logica zilei de astăzi am alerga spre viața pământească. Aici trebuie căutată granița dintre sfințenie și cotidian, spune Sfântul Efrem Sirul. Dacă sinaxarul bizantin nu a păstrat numele mamei ce și-a dorit fiul Sfânt, tradiția siriană iacobită o amintește drept Sfânta Areta, protectoarea nașterilor – icoanele ei fiind prezente în mănăstirile iacobite.

Este această mamă un model pentru părinții de astăzi? Greu de răspuns... E o lumină însă, o lumânare în istorie, la care să știm să ne întoarcem cu gândul că există și un alt tip de parenting – unul orientat spre Viață!

Sursa: Doxologia

Clip emoţionant de prezentare a JO de la Soci: Sacrificiul mamelor pentru copii

"Mama naşte, mama renaşte; ea se ocupă de copii. Şi, desigur, foloseşte cea mai frumoasă metodă, din instinct, din iubire: îl îngăduie pe copil, orice ar face acesta. Dacă băiatul e năvalnic, viteaz, i-a intrat în cap să cucerească lumea, de ce să nu? Dar, în întâlnirea cu prietenii, el începe să se vadă inferior, pentru că la primul contact cu lumea n-a biruit, şi se întoarce plângând la mama sa. Aceasta îi spune: „Nu, puiul mamei, tu eşti împărat, tu ai să cucereşti lumea!“. Astfel, mama îi dă continuu sentimentul de erou. Ea nu face lucrul acesta pentru că a învăţat undeva, ci pentru că-l iubeşte şi pentru că nu vrea să-l vadă un prost. Eu sunt foarte bucuros că Dumnezeu mi-a dat ocazia în copilărie să întâlnesc o carte scrisă de regină Elisabeta - Carmen-Silva, soţia regelui Carol I. Acolo am găsit următoarea poezie: „De veţi auzi de un erou care a cucerit războaie şi în urma lui a făcut dreptate, să ştiţi că a avut o mamă bună;/ De veţi auzi de un erou care a viersuit, şi versul lui a schimbat sensuri de viaţă şi frumuseţi şi înflăcărări de inimă, să ştiţi că a avut o mamă bună“ - şi tot aşa, cam vreo şapte eroi de felul acesta."

Părintele Arsenie Papacioc

Părintele Daniel, un auto-declarat „ecumenist", şi-a găsit locul în Biserica creştin-ortodoxă.

Foto: Orthphoto

Părinte Daniel, în vârstă de 45 de ani, a crescut într-o familie baptistă, a fost activ în mişcarea evanghelică Iisus, membru în Uniunea universităţilor religioase romano-catolice, şi a slujit ca pastor în Biserica Luterană - Sinodul Missouri, timp de 10 de ani. Duminica aceasta, el a fost hirotonit preot ortodox de către episcopul Mark Maymon, episcop de Toledo şi Eparhia Midwest, în cadrul unei ceremonii la Biserica Ortodoxă Sfântul Ilie din Sylvania. „Un lucru l-am învăţat, nu vii de undeva ci te îndrepţi spre ceva", a spus pr. Daniel într-un interviu, în această săptămână, la Biserica St. Elias. 

Locuind în suburbia de lângă Detroit, Melvindale, Michigan, pr. Daniel a spus că a început să fie atras de creştinismul-ortodox răsăritean, în timpul liceului, citind o carte a Episcopului Kallistos Ware, intitulată „Biserica Ortodoxă". 

„Aceasta mi-a deschis apetitul dar nu am făcut nimic cu adevărat, decât după ani de zile", a spus el.

Apoi, după ce a fost numit pastor luteran, el a studiat la Boston College şi a luat un curs, la un seminar teologic ortodox, despre părinţii de la începutul bisericii. A continuat sa studieze Istoria Bisericii şi, în ultimii ani, a început să participe la slujbele Bisericii Ortodoxe. 

„Întrucât ne simţeam confortabil, eu şi familia mea, prin abordarea ortodoxă a vieţii creştine, am luat anul trecut decizia de a veni aici", a spus el. Cu păr scurt, purtând veşminte preoţeşti şi o cruce la gât, de argint, pr. Daniel a spus că a consultat mulţi preoţi ortodocşi şi pe episcopul Marcu - care l-a convertit de la romano-catolicism - şi s-a simţit atras de istoria şi de tradiţia şi continuitatea Ortodoxiei. 

„Cei mai mulţi oameni vin în contact cu Dumnezeu, prin intermediul slujbelor religioase. Cei mai mulţi oameni nu citesc Bibliile lor, de fapt", a spus el. „Şi aşa am vrut să fiu şi eu parte dintr-o Biserică a cărui cult este tradiţional şi contemporan, rămânând acelaşi, astfel încât să pot avea garanţia că atât copiii mei cât şi copiii copiilor mei vor fi la fel în rugăciune, cântând aceeaşi cântare, slujind în acelaşi mod."

Pr. Daniel a spus că părinţii săi au fost baptişti şi participau la slujbe alături de fraţii lor, dar au devenit mai reci după naşterea sa. „Prima dată când am intrat într-o biserică a fost o biserică luterană, la vârsta de 10 ani, cu ocazia unei nunţi", a spus el. Ca adolescent, am început un capitol din viaţa creştină în Atleţii Creştini, la liceu, apoi m-am implicat în Mişcarea Iisus, din anii 1960 până în anii 1980. El s-a înscris la Colegiul de Sud-Est Lakeland, Fla., sub administrarea „Adunării Penticostale în numele lui Dumnezeu" şi a început studii biblice în greacă şi ebraică. Pr. Daniel a absolvit Seminarul luteran din Concordia, St Louis, în 1998 si a slujit ca pastor luteran timp de 10 de ani în parohii din Mississippi, Florida şi Missouri. Ca pastor luteran, a organizat numeroase excursii misionare, a organizat activităţi cu tineretul şi a condus un program de strângere de fonduri pentru construţii în parohia Palm Bay, Fla., în valoare de 1.5 milioane dolari. Încă nu nutream spre altceva, a mai spus el.

„Am găsit însă, apoi, în Biserica Ortodoxă o bogăţie imensă în viaţa lor zilnică de rugăciune", a spus acesta. „Ei aveau o structură. Aveau slujbe de rugăciune, care sunt uşor de urmărit. Şi în ce priveşte cinstirea sfinţilor, care au plecat dintre noi, am văzut o legătură cu aceştia într-un mod desăvârşit în Biserica Ortodoxă."

 A studiat apoi la Seminarul St Tikhon's din South Canaan, Pa., începând din vara trecută, în timp ce soţia sa, Carole, şi cei trei băieţi ai săi trăiau în Erie, Mich. Separarea a fost dificilă, a spus părintele Daniel, dar a fost un sacrificiu pe care Dumnezeu ne-a chemat să-l facem. Un alt sacrificiu a fost renunţarea la pensie şi la asigurările de sănătate pe care le primeam din partea Bisericii Luterane, iar când am făcut asta nu am avut nicio garanţie că Biserica Ortodoxă mă va numi preot. În acest timp în Toledo a studiat cu pr. Vasile Koory din Catedrala Ortodoxă Sfântul Gheorghe şi cu pr. Paul Albert la Sfântul Ilie. El a slujit în această vară, atât la Sf. Gheorghe cât şi la Sfântul Ilie. 

„Pr. Paul a lucrat cu mine la predarea şi formarea în ceea ce înseamnă Liturghia bizantină, care nu este ceva pe care o vezi şi o faci. Este nevoie de multe ore de instruire şi ucenicie. Este foarte complicat," a spus părintele Daniel. Părintele Paul mi-a spus că ia cam 5 - 10 ani, până când ajungi să săvârşeşti Sfânta Liturghie în mod firesc, comparând procesul de învăţare cu cel al unui muzician de jazz. „Trebuie să studiezi ani de teorie muzicală şi apoi mai mulţi ani de practică, abia mai târziu, pe drum, vei începe să-ţi exprimi creativ disciplina, teoria şi practica", a spus pr. Paul. „Chiar şi după 10, 20, 30 de ani de slujire suntem doar la început", a mai precizat pr. Paul. Un nou preot intrat în Biserica Ortodoxă poate fi „copleşit de detalii".

Părintele Daniel, un căpitan în rezervă al US Army, vrea ca în această vară să-şi îndeplinească datoria ca preot de armată. „Eu sunt rezultat al pluralismului religios şi sunt convins că fiecare are dreptul la credinţa proprie conform propriei conştiinţe", a spus pr. Daniel. „Aceasta nu înseamnă că acceptăm ceea ce crede altcineva, ci avem dreptul de a nu fi de acord." Un preot militar trebuie să „avanseze şi să se asigure", a mai spus el. El va efectua Sfintele Liturghii în propria tradiţie, dar va asculta şi va discuta cu orice soldat indiferent de credinţa sa. „În cazul în care un soldat evreu are nevoie de un rabin, de exemplu, trebuie să mă asigur că îl va avea". Părintele Paul a mai spus că există mai mulţi preoţi misionari în Arhidioceza creştin-ortodoxă Antiohiană, care numără 271 de parohii în Statele Unite şi Canada. El a adăugat, ca preot militar, că „este dispus să slujească oriunde ar fi trimis".

Sursă: www.locasuriortodoxe.com

Mihai Eminescu - „Și iarăși bat la poartă...”

Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. 

Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţa ce bântuie natura întreagă. (…) 

Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine…

Statuia lui Eminescu de la Putna

Mihai Eminescu, „Şi iarăşi bat la poartă…”

Ziarul „Timpul”, 12 aprilie 1881

Discursul lui Soljenițîn la inaugurarea Memorialului Vendeea

Memorialul de la Vendeea este construit în apropiere de Boulogne şi de Muzeul de Istorie de la Vendeea. Clădirea comemorativă a fost realizată de Agenţia „Christine de Vichet şi Philippe Noir” şi aduce un omagiu victimelor războiului de la Vendeea, în special celor 564 de victime ucise de ultima coloană General Cordellier. De asemenea, se aduce un memoriu tuturor victimelor sistemului totalitar, iar aceasta este motivul pentru care Aleksandr Soljeniţîn a inaugurat monumentul în 1993.

Memorialul Vendeea - Fotograf Valery Joncheray

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul dintre ele a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.

Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.

Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.

Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENIŢÎN

Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993

În româneşte de

Ioana Ocneanu

Sursă: Răzvan Codrescu

Femeile contra copiilor vs. femeile și copiii / Helen Gurley Brown vs. Nellie Gray

New York, 16 August 2010 – două femei, a căror viziune asupra vieţii nu putea fi mai diferită, au murit la diferenţă de câteva zile, amândouă lăsând o amprentă semnifcativă asupra societăţii americane. Ambele au încercat să protejeze drepturile femeii, dar s-au aflat în tabere opuse, într-o bătălie culturală care a prins formă în ultima jumătate de secol. În Războiul Civil american cele două părţi erau simbolizate de ”The Blue” („Albastrul”) şi ”The Gray” („Griul”). În „războul civil” de astăzi taberele pot fi simbolizate de „Maroul” şi „Griul” (Brown and Gray).

Helen Gurley Brown, scriitoarea cărţii “Sexul şi fata singură” şi pentru 32 de ani editor la revista Cosmopolitan, a fost în anvangarda unei mişcări care insista asupra ideii că femeia poate câştiga egalitatea numai prin “drepturi reproductive”. Iar aceasta însemna că femeile ar trebuie să fie libere să se culce cu oricine vor ele, cu acea consecinţa inevitabilă de a avorta copii neplănuiţi care sunt concepuți de-a lungul timpului.

Nellie Gray, o avocată care a renunţat la o carieră de succes pentru ca să fondeze Marşul pentru Viaţă, a avut o viziune diferită vizavi de drepturile femeilor. Pentru Gray, drepturile omului nu pot fi divizate în părţi componente. Toată lumea beneficiază de acelaşi drept la viaţă dăruită de Creator şi garantat de Constituţie. Drama avorturilor i-a frânt inima, dar a şi motivat-o să încerce rezolvarea ei.

Amândouă au pledat pentru drepturile omului

Diferenţa între „Brown” şi „Gray”, nu a fost aşa cum a crezut majoritatea, că „Brown” pledează pentru femei şi „Gray” pentru copii. Diferenţa reală este că „Brown” credea că le poţi separa pe cele două iar „Gray” spunea că ele nu pot fi separate. Amândouă au susţinut că ajută femeile.

Brown şi mişcarea reprezentată de ea a crezut că femeilor le va fi mai bine dacă vor beneficia de mai mult acces la „servicii” ca avortul, care le eliberează de corvoada de a duce sarcina şi de a creşte un copil.

Gray şi mişcarea pe care o reprezenta credea că poţi să aperi atât femeile, cât şi copii din pântecele lor, şi că destinele lor se întrepătrund: a-i iubi şi a-i ajuta pe unii dintre ei înseamnă să-i iubeşti şi să-i ajuţi pe și pe copii și pe mame.

“Acesta este trupul meu”

În mod ironic, aceleaşi patru cuvinte au devenit un strigăt de luptă pentru ambele femei. Aceleaşi cuvinte simple sunt rostite de la capete opuse ale Universului, cu înţelesuri contrare.

“Acesta este trupul meu” descrie mentalitatea drepturilor pro-choice, pro-avort în cel mai succinct mod posibil: ”Deţin acest trup şi tot potenţialul său. Eu decid dacă acest copilaş care ocupă spaţiu în pântecele meu va trăi sau va muri. Nu răspund în fața nimănui, ci doar în fața mea.”

“Aceste este Trupul Meu” a însemnat ceva cu totul diferit pentru Gray şi pentru toţi cei implicaţi în campaniile pentru viață, împotriva avortului. Acestea au fost cuvintele prin care Iisus Hristos a vestit jerta Sa pe Cruce.

Dar nu trebuie să fi creştin pentru a înţelege mesajul lui Hristos despre dragoste şi despre altruism, dragostea de aproapele. Mântuitorul Hristos învaţă sensul iubirii: ”Mă sacrific pe mine însumi pentru binele altuia”. Avortul învaţă opusul dragostei: ”Sacrific pe celălalt pentru binele meu”. Hristos Îşi dă trupul pentru ca alţii să trăiască; susţinătorii drepturilor legate de avort se țin strâns de propriile lor trupuri determinând astfel moartea altora.

Avortul divizează societatea americană mai profund decât oricare altă problemă. Unii spun că este greu de rezolvat. Dar aceasta este poate doar din motivul că privim acest conflict ca pe o bătălie care trebuie să fie câștigată sau pierdută pe frontul politic. Dar ea este o bătălie spirituală profundă, reprezentată poate cel mai bine de femeile care şi-au dat viaţa pentru aceste cauze.

Preot Frank Pavone

Traducere: Adina Smil

Sursă: LifeSiteNews