Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

1 aprilie este Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă si alte zone, ale deportărilor, ale foametei si ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Tinutul Herta, nordul Bucovinei si întreaga Basarabie.

Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

Iata câțiva dintre ei:

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.

Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.

Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.

Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.

În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”

Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.

Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.

Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.

Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. 

(Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)

*

Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă

din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,

Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor

După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

- Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:

- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

- Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

*

Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:

- Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

- Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.

*

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.

- Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.

- Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?

- Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?

- Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.

De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.

*

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.

La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”

*

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”

Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.

*

Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.

*

Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.

Festivităţi de Ziua Armatei Române

Ca în fiecare an, pe 25 octombrie se serbează Ziua Armatei Române. În Bacău, festivităţile prilejuite de acest eveniment au constat în depunerea coroanelor de flori la monumentul eroilor căzuţi în luptă, din Cimitirul Central, urmată de o defilare, iar seara este programată o retragere cu torţe.

La festivitate au fost prezenţi urmaşi ai eroilor căzuţi pentru Patrie, veterani de război, cadre active, rezervişti, oficialități locale, elevi şi studenţi. Cei prezenți au urmărit defilarea Gărzii de Onoare în acordurile muzicii militare a Garnizoanei Bacău.

Foto: Virgil Simionescu 

La Timişoara, tradiţionalelor depuneri de coroane le-au fost alăturate exerciţii de măiestrie a mânuirii armelor şi momente artistice ale fanfarei. 

Slujba religioasă a fost oficiată în memoria celor care şi-au dat viaţa pentru patrie. Oficialii timişoreni au rostit câteva cuvinte pentru a-i cinsti pe soldaţii care au luptat şi care lupta pentru România. Câteva sute de timişoreni au luat parte evenimentul organizat în Parcul Central, printre ei fiind foarte mulţi elevi, din clase primare şi de gimnaziu, de la şcolile din capitala Banatului.

Foto: Virgil Simionescu 

Pe lângă momentele tradiţionale, organizatorii au pregătit pentru timişoreni două momente speciale: soldaţii au făcut o demonstraţie de mânuire a armelor, exerciţiul fiind aplaudat de către cei prezenţi.

Dar cel mai apreciat moment a fost cel realizat de fanfara militară, care a interpretat mai multe melodii, iar membrii acesteia au dansat pe platoul din faţa Monumentului Ostaşului Necunoscut din Parcul Central. Sute de timişoreni au ovaţionat acţiunea.

Oficialii timişoreni au precizat că activităţile organizate de Ziua Armatei aduc un omagiu ostaşilor care şi-au dat viaţă de-a lungul timpului pentru ţară, care au contribuit, prin devotamentul lor, la libertatea României.

 Foto: Virgil Simionescu 

În Timişoara, Ziua Armatei Romane este celebrată în perioada 25-28 octombrie, prin mai multe manifestări organizate de Brigada 18 Infanterie ”Banat”, printre care: defilări cu torţe, expoziţii de tehnica militară, de machete blindate şi echipamente militare.

Retragerea cu torţe a militarilor bănăţeni, va avea loc joi, 25 octombrie, de la ora 19.00, pe traseul Piaţa Libertăţii - Catedrala Mitropolitană – Primăria Timişoara – Mitropolia Banatului – Prefectura Timiş – Piaţa Libertăţii.

Surse: Ghidul Bacăului, Opinia Timişoarei

Semnificaţia Zilei Armatei Române

25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua în care armata română şi-a îndeplinit menirea firească. Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, data de 25 Octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.

Moment simbolic în istoria poporului român, înscris în calendarul sărbătorilor noastre de suflet, ziua de 25 Octombrie este Ziua Armatei României, o zi de cinstire pentru eroismul si jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea noastră şi-a îngemănat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-ţi misiunea nobilă de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului român.

La 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal alcătuiesc un drum glorios, soldat pe pământul transilvan cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a IV-a, comandată de bravul general Dăscălescu, şi trupele Armatei I ale generalului Atanasiu au căzut vitejeste în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50.000 de oameni (morţi şi răniţi).

Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, Armata Română a participat, la eliberarea Ungariei. Ea a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza şi a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă.

A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bukk şi Matra. Pe frontul din Ungaria, brava armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. In cursul acestor lupte, din rândul ostaţilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniti, dispăruţi şi prizonieri). In Cehoslovacia, armata română, acţionând, în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

Pe frontul Cehoslovaciei au participat 248.450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67.495 de eroi. De asemenea, aproximativ 2.000 de militari români din Regimentul 2 Care de lupta şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei. Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km de la Marea Neagra până in cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţie straina (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe.

La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în ţară cu drapelele de luptă acoperite de glorie, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare

Din anul 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă din 1877-1878, armata a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, Ziua Eroilor, şi la cele din Ziua Naţională a Regatului Românei (10 Mai).

Dacă armata, ca organism al statului român nu a avut propria zi aniversară, în schimb, categoriile de forţe armate, respectiv diferitele genuri de arme, unităţi şi mari unităţi îşi sărbătoreau ziua odată cu praznicele propriilor patroni spirituali. Aceşti patroni au fost confirmaţi pentru categoriile de forţe armate prin Înaltul Decret Regal nr. 1621 din 24.05.1929, iar pentru unităţile ce aparţineau aceluiaşi tip de armă prin Înaltul Decret Regal nr. 1343 din 17.04.1931. În martie 1948, acest gen de sărbătoare a fost abandonat, fiind apoi reluat din anul 1994. În prezent, zilele categoriilor de forţe ale armatei şi cele ale genurilor de armă şi specialităţilor militare sunt stabilite prin Regulamentul onorurilor şi ceremoniilor militare, R.G. – 4, aprobat printr-un ordin al ministrului apărării naţionale din 2009.

În ţara noastră, pe data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară, ca “Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.”. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei “Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind, astfel, “sâmburele” viitoarei “Armate Populare” din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale româneşti au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se, practic, aproape toate simbolurile naţionale şi mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.

În 1958, prin Ordin al ministrului forţelor armate, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau să comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor. Ideea după care întreaga armată română îşi avea “sâmburele” în Divizia “Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului. În anul următor retragerii armatei sovietice din România, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, Ziua Forţelor Armate a fost mutată pe data de 25 Octombrie.

Devenită simbol, ziua de 25 octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca fiind ziua în care ţara îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost şi sunt în slujba ei.  Cine nu a fost soldat, va înţelege mai greu ce mare povară porţi pe umeri precum şi unicitatea şi singurătatea soldatului aflat în misiune.

Astfel, Ziua Armatei a fost, este şi va fi mereu Ziua Soldatului! Sărbătorile sunt pentru oameni, iar omul-soldat are astăzi bucuria de a fi sărbătorit aşa cum se cuvine de întreaga ţară.

La aceasta sărbătoare, cu ocazia Zilei Armatei României, se cuvine ca tuturor eroilor neamului şi veteranilor de război, care au înfruntat gloanţele şi vitregia războiului, celor care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi integritatea României, să le aducem un calduros şi pios omagiu şi să le transmitem, de peste timp, gânduri de recunoştinţă veşnică din partea generaţiilor de azi, a noastră, a tuturor.

La mulţi ani Armatei Române!

Lt. Col. Nicolae USZKAI

Brigada 2 Vânători de Munte ”SARMIZEGETUSA”

Sursă:  News Braşov

Discursul lui Soljenițîn la inaugurarea Memorialului Vendeea

Memorialul de la Vendeea este construit în apropiere de Boulogne şi de Muzeul de Istorie de la Vendeea. Clădirea comemorativă a fost realizată de Agenţia „Christine de Vichet şi Philippe Noir” şi aduce un omagiu victimelor războiului de la Vendeea, în special celor 564 de victime ucise de ultima coloană General Cordellier. De asemenea, se aduce un memoriu tuturor victimelor sistemului totalitar, iar aceasta este motivul pentru care Aleksandr Soljeniţîn a inaugurat monumentul în 1993.

Memorialul Vendeea - Fotograf Valery Joncheray

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul dintre ele a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.

Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.

Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.

Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENIŢÎN

Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993

În româneşte de

Ioana Ocneanu

Sursă: Răzvan Codrescu