Scrisoare adresată celor care au avortat sau care se gândesc la varianta avortului

Sursă: My child, I love you

Am reuşit să scriu această scrisoare de ceva timp, însă după ce am vizionat “October Baby” în această seară împreună cu John nu am putut să îi mai amân publicarea.

“În primul rând trebuie să vă vorbesc despre scumpa mea prietenă Maddie. Din respect pentru ea nu îi voi face cunoscut numele adevărat, de aceea, în această scrisoare, o voi numi Maddie. Am cunoscut-o pe Maddie în anul trei de facultate. Am mers la un interviu pentru un job care a presupus o călătorie de partea cealaltă a Statelor Unite. Compania angaja doi oameni pentru acea funcţie. Am fost a treia persoană pe lista lor, dar fiindcă m-am arătat interesată, punându-le o mulţime de întrebări despre job, m-au angajat.

Maddie fusese deja angajată. Era de o frumuseţe deosebită şi cu o inimă pe măsură. Eram prietene de nedespărţit. Cred că este una dintre persoanele cele mai amabile pe care am întâlnit-o până acum. În acel an, am vorbit în fiecare zi la serviciu despre Biserica Catolică. Ea nu era catolică, dar era interesată cu privire la catolicism şi îmi punea o mulţime de întrebări. Când nu eram în călătorie în alte state, mă însoţea la centrul Newman, din campus, la Sfânta Liturghie. În drum spre cursuri parcam adesea aproape de centrul Newman şi intram acolo pentru a mă întâlni cu Dumnezeu. Nu pot să vă spun de câte ori am găsit-o în capela rugându-se. Îmi spunea cât de liniştitor era să stea în faţa lui Dumnezeu. Cum numai Dumnezeu putea să le potrivească atât de bine, jobul necesita călătorii acolo în cele mai multe dintre weekenduri. Astfel, între 1998-1999 am petrecut majoritatea weekendurilor departe de casă, lucrând cu Maddie. Petreceam serile până târziu vorbind despre băieţi, despre cursuri, credinţă, viaţă, familiile noastre. La sfârşitul semestrului din primăvara mi-am dat seama că nu voiam  să îmi petrec restul facultăţii călătorind atât de mult, de aceea am decis să renunţ la acea slujbă.

Aşa cum se întâmplă, nu am mai întâlnit-o pe Maddie prea des după aceea. Mergeam la un curs de istorie în următorul semestru când, neaşteptat,  Dumnezeu mi-a scos-o pe Maddie în cale. Era aşezată în ultimul rând, dar ceva se schimbase. Era emoţionată în prezenţa mea, cum nu se mai întâmplase. Deşi am petrecut aproape fiecare zi din anul care trecuse împreună cu ea, acum, de fiecare dată când mă vedea, ochii i se umpleau de lacrimi. Profesorul nostru de istorie ne-a adus să vizionăm filmul “Glory”, despre sângerosul Război Civil. Maddie stătea lângă mine într-o stare de agonie, plângând, şi până la urmă a părăsit sala de clasă. Îmi amintesc  că o văzusem scriind “Bernadette” în caietul ei de nenumărate ori. Scria “Te iubesc, Bernadette.” Eram atât de nedumerită şi nu îi înţelegeam comportamentul. Nu am mai văzut-o în capelă, ca înainte. Am întâlnit-o la un moment dat în campus, în apropiere de societatea universităţii pentru fete. Mi-a căzut în braţe, cu ochii plini de lacrimi. Fiind atât de frumoasă mereu a fost înconjurată de bărbaţi care să o curteze şi de aceea m-am gândit că poate s-a lăsat prinsă într-o situaţie neplăcută. Nimic nu se explica.

Aproape 6 luni mai târziu, părintele Dunavan, care era un prieten comun de-al meu şi de-al lui Maddie, mi-a spus că Maddie trebuie să îmi vorbească în acea seară. Împreună cu John am mers la slujba de la ora 10 în acea seară la centrul Newman şi i-am spus lui Maddie că rămâne să vorbim după slujbă.

Am vorbit până la ora 7:30 a doua zi dimineaţă.

Simţeam că mi se rupe inima. Să fiu sinceră, nu aveam NICIO idee despre ce voia să vorbim. Ştiam numai că avea să fie ceva serios.

M-a privit cu ochii plini de lacrimi, a zâmbit şi mi-a spus:

“Lindsay, nu ştiu pe nimeni care să mă ajute în afară de tine. Ştiu că ţie îţi pasă. (A făcut o pauză prelungă). Lindsay, am făcut un avort anul trecut.”

Am stat acolo uluită. Cred că am plâns împreună cu ea. Mai mult, cred că am plâns cu lacrimi pline de suferinţă. Pot numai să îmi amintesc nenumăratele noastre seri în care am vorbit şi am râs. Pot numai să îmi amintesc cum stătea lângă mine la Clinica pentru Avorturi “Planificarea Familială”. Ne-am rugat în fiecare zi de vineri împreună. Ne-am rugat pentru fetele care mergeau acolo. Ne-am rugat pentru ca ele să renunţe la decizie. Ne-am rugat pentru cei care le însoţeau să îşi schimbe hotărârea. Maddie era cea care se trezea dimineaţa devreme ca să meargă cu mine acolo înainte de cursuri. S-a rugat în timpul privegherilor de noapte. Mi le amintesc pe colegele mele Stockwell şi pe Mrs. Nemec, care împreună cu Maddie şi cu mine am stat într-o ploaie torenţială prima oară când ne-am rugat toată noaptea.

Mi-a povestit că tatăl era un băiat cu care se întâlnea ocazional. Mi-a povestit  de nopţile nedormite şi zbuciumate care au urmat după ce a aflat că este însărcinată. Mi-a spus că a încercat să se sinucidă. Mi-a spus că a încercat să îşi provoace un avort, îmbătându-se şi lovindu-se cu putere în stomac de repetate ori. Îmi amintesc cum am stat în acea noapte acolo, ţinând-o de mână şi plângând atât de mult încât mă durea capul.

Acesta e tot rostul poveştii. Mi-a mărturisit: “Lindsay, am făcut avortul în vacanţa de primăvară. Ştiam că obişnuiai să te rogi acolo vinerea, dar ştiam că erai plecată pe durata vacanţei. Eram îmbrăcată într-o haină groasă şi aveam şapca trasă pe ochii, în cazul în care ai fi fost acolo. Prima oară când am intrat în clinica am ieşit afară  alergând ştiind că nu pot să îmi omor copilul. Prietenul meu m-a convins că de fapt avortul era firesc, de aceea am intrat iar în clinică.”

A continuat: “Ştiam că o să mă ajuţi. Ştiam că nu eşti supărată sau revoltată împotriva fetelor care apelează la avort, ci doar îndurerată pentru viaţă care se pierde.Deodată am sperat să fii acolo în acea zi. Am privit în jur la cei care se rugau dorindu-mi să fii printre ei să am către cine să alerg. Te cunosc. Ştiam că nu mă vei urî. Am mers cu tine în fiecare săptămână să ne rugăm şi te-am văzut  îndurerată pentru fiecare femeie care intră în clinică. După ce s-a terminat, viaţa mea şi-a pierdut orice sens. Mi-am amintit toate discuţiile noastre. Mi-am amintit cât de mult îţi pasă. Ştiam că mi-am omorât copilul. Am numit-o Bernadette.”

Cum am precizat şi mai înainte, am vorbit până la 7:30 a doua zi dimineaţă. Dumnezeu i-a scos în cale mulţi oameni care să o ajute să se vindece şi prin care să îi arate că El e iertare. În acea seară, la ora 11 îl lăsasem pe John afară, în compania altor persoane. I-am spus că voi reveni imediat.  După opt ore jumătate, mi-am imaginat că plecase acasă la părinţii lui (nu eram căsătoriţi încă) şi că urma să vorbim mai târziu. Am ieşit afară şi i-am văzut maşina în parcare. M-am întors în capela şi l-am găsit acolo, în rugăciune. Mi-a spus: “ Ştiam că dacă tu porţi o conversaţie atât de lungă trebuie să fie vorba despre ceva cu adevărat important. Ştiam că ai nevoie de rugăciunile mele.” S-a rugat în capelă pentru mai bine de 8 (opt!!!) ore pentru mine şi Maddie. În anul următor avortului, Maddie s-a convertit la catolicism. A devenit apoi o misionară. În mila Lui nemărginită, I-a fost atât de aproape! Am văzut-o dobândind libertatea.”

De aceea adresez această scrisoare surorilor mele care au avortat o dată sau de mai multe ori sau care se gândesc la varianta avortului. Vă iubesc! Să fiu PRO-VIAŢĂ dă sens fiinţei mele şi dă naştere unor emoţii puternice şi multor lacrimi. VĂ IUBESC. Dumnezeu vă iubeşte. NOI, cei care suntem pro-viaţă, nu vă URÂM. Noi doar plângem şi ne întristăm pentru voi şi pentru copilul vostru. Dacă aş putea, v-aş îmbrăţişa spunându-vă că totul va fi în regulă. V-aş lua de mână şi aş plânge împreună cu voi. Aşa cum Maddie a ştiut, inima îmi e plină numai cu durere atunci când văd fete intrând în clinică. Mi-a cunoscut inima pe deplin. A fost de ambele părţi ale poveştii.

Dumnezeu a rânduit încă o dată vieţile noastre încât Maddie lucrează la doi paşi de locuinţa mea. O văd des. Uneori vorbim. Uneori numai ne zâmbim. Ştie că îi cunosc viaţa. Ştie că nu o urăsc şi că doar plâng împreună cu ea. Ştiu că i-a spus lui Dumnezeu că îi pare rău. Vă rog NU purtaţi acest secret în viaţa voastră. VĂ ROG să NU credeţi că vă urăm. Diavolul urăşte. Noi vă IUBIM. Dumnezeu iartă TOT şi DĂ VIAŢĂ tuturor!

Traducere: Ioana Pleşca

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Dragostea unui tată...

de Marcus Roberts, MercatorNet, 18 martie 2014

 

Zilele trecute, am aflat o poveste pe care vreau să o împărtăşesc cu voi. Nu prea are de-a face cu demografia, dar aduce în prim-plan câteva ingrediente esenţiale pentru viaţa de familie şi creşterea generaţiei viitoare: dragostea, sacrificiul de sine, gândul la binele celuilalt, perseverenţa şi curajul. Pe scurt, vorbeşte despre multe dintre calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un părinte, calităţi pe care eu, personal, mi-aş dori să le am într-o cantitate mai mare.

Povestea se petrece într-o zonă rurală din China: orăşelul  Fengyi, provincia Sichuan, la aproximativ 2.000 de mile vest de Shanghai. În fiecare zi, Yu Zekuang, un bărbat de 40 de ani, se trezeşte la 5 dimineaţa. Pregăteşte pachetul de mâncare pe care fiul său îl va lua la şcoală. Apoi, îşi ajută copilul să meargă la şcoală, cam 7 kilometri de drum aspru de munte. Fiul său, Xiao Qiang are 12 ani, dar nu poate merge pe jos către şcoală. El are o dizabilitate fizică, determinată de o boală necunoscută: este înalt de numai 90 de cm, cu braţele şi picioarele răsucite şi cu spatele cocoşat. Cea mai apropiată şcoală nu are facilităţile necesare pentru a-l accepta. Tatăl său explică: „Ştiu că fiul meu are handicap fizic, dar nimic nu este în neregulă cu mintea lui. Cu toate astea, nu am putut găsi aici o şcoală cu facilităţile necesare pentru a-l accepta, fiind continuu respins. De fapt, singurul loc unde a fost acceptat a fost  Şcoala Primară Fengxi, din oraşul Fengyi, din provincia Sichuan - care este la 5 mile de mers pe jos”.

Nu există autobuze sau transport public pentru a parcurge acest drum. De aceea, Xiao trebuie să meargă pe jos. Dar Xiao nu poate să meargă pe jos. Aici intervine rolul tatălui său. În fiecare zi, Yu îşi pune fiul într-un coş construit special, pe care şi-l leagă de spate. Apoi, tatăl (el însuşi înalt de numai 1,5 m) îl cară până la şcoală, pe o distanţă de 7 km. Apoi, tatăl face cei 7 km înapoi, pentru a lucra la o fermă. După-amiază, el face acelaşi lucru, dar în sens invers. Un drum de 7 km pentru a-şi lua fiul de la şcoală. 7 km cărându-şi fiul în spate. 28 de km pe zi! În ultimele 6 luni, estimează că a mers mai bine de 2.500 de km.

Din cauza bolii necunoscute, băiatul nu a putut începe şcoala până la 12 ani. Mai mult, tatăl şi mama sa s-au despărţit când el avea 3 ani (rapoartele nu specifică exact în ce circumstanţe). Dar, după cum tatăl său afirmă cu mândrie, toate aceste greutăţi nu par a-i fi limitat capacitatea academică.

„Dizabilitatea de care suferă fiul meu nu-i dă acestuia posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta. În ciuda faptului că are 12 ani, înălţimea sa nu depăşeşte 90 cm. Dar sunt mândru de faptul că este deja printre cei mai buni din clasă şi ştiu că va realiza lucruri deosebite. Visul meu este ca el să meargă la facultate”.

Cu un tată care face atâtea eforturi, Xiao are toate şansele ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat. Mai mult, de când povestea a apărut în presa locală, autorităţile locale au anunţat că, în viitorul apropiat, îi vor închiria lui Yu o cameră, astfel încât acesta să fie mai aproape de şcoală. Între timp, şcoala va fi astfel adaptată, încât să poată primi elevi în regim de internat, inclusiv pe Xiao.

Deşi sunt sigur că Yu se va bucura de o pauză de la această muncă de Sisif, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tatălui şi fiului nu le va lipsi timpul petrecut împreună, singuri, discutând despre şcoală şi despre visele lor de viitor.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 
Traducere: Miruna Ionescu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Hai să-ţi spun o poveste frumoasă! / Revista Pentru viaţă nr.2

de Mara Nistor*, Bucureşti

Mama nu putea face copii din cauza unui virus. A rămas însărcinată o dată și a pierdut sarcina la 4 luni. După tratamente nesfârșite și nereușite, a decis, împreună cu tata – Dumnezeu să-l odihnească! – să adopte. Au început căutările, conexiunile, relațiile…

Într-un final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă – la Materninatea Bucur.

În dimineața zilei de 25 martie 1986, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă. Apoi m-a cunoscut pe mine, o fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două 2 kilograme și peste 40 de centimetri). Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care mama îl văzuse vreodată, cu tenul de un roz frumos și cu ochi albaștri. Plângeam, iar când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi: eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.

Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut. Tatăl meu natural, având treizeci şi ceva de ani. Poveste clasică: ea a crescut sub ochii lui, el s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată. El nu a știut, pentru că plecase din țară.

Mama a întrerupt studiile. Bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică. Însă, ei erau cinci într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală, unchiul meu și încă o mătușă. Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța. A spus că dacă va mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă. Și astfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.

Au urmat apoi o serie de intervenții și șpăgi pe unde se putea, pentru ca eu să ajung acasă. Era cât pe ce să ajung în Suedia. Şi bine că n-am ajuns, că tare nu-mi place frigul!

Când m-a văzut, tata a început să plângă – de fericire! Iar toată viața nu a făcut altceva decât să mă răsfețe ca pe o prințesă: pachetul pentru fiecare zi la școală, mic dejun la pat în weekenduri și vacanțe sau cartofi prăjiți ori de câte ori aveam poftă – chiar când se opreau gazele și trebuia să stea câteva ore ca să mi-i prăjească pe reșou). În rest, și-a dat toată silința să simt cât este de mândru de mine, de prințesa lui!

Mama s-a ocupat de bunele maniere și de drumul meu academic. Astfel, până la nouă ani, a stat cu mine acasă, iar eu la patru ani știam o sumedenie de cântece și poezii. În clasa I știam să citesc, făceam cursuri de engleză, franceză, dansuri moderne, dansuri de societate, studiam vioară și știam să mănânc cu cuțitul și furculița, cu coatele pe lângă corp, ca o domnișoară. Tot ea m-a îndrumat către liceul pedagogic și astfel mi-am descoperit dragostea pentru copii, pe care o fructific și astăzi, în fiecare zi, la job.

Cum le aranjează Dumnezeu pe toate! Tata avea părul șaten, ondulat și ochii verzi, iar mama are nasul mic și buzele pline. Asta „am luat“ de la ei. Pe mâna dreaptă aveam alunițele pe care le avea mama pe mână dreaptă, iar pe mâna stânga aveam alunițele pe care le avea tata pe mâna stânga. Exact la fel, în aceleași locuri, de aceleași dimensiuni! Nu uitaţi că vorbim despre părinții care m-au crescut, nu despre cei care m-au conceput. Pe cei din urmă nu îi cunosc, nu știu absolut nimic despre ei.

Oricum, doar pe cei care m-au crescut îi consider mamă și tată. Toată viața asta m-am simțit carne din carnea lor și sânge din sângele lor.

Asta este povestea mea, pe care mama mi-a spus-o când am împlinit 14 ani. A început cu:

– Hai să-ți spun o poveste frumoasă…

(Numele a fost schimbat pentru protejarea identităţii)

Foto: Shutterstock

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Fotografia unui bebeluş avortat la trei luni îl salvează pe altul de la avort

de Steven Ertelt

Pe 20 februarie 2014, site-ul pentru viaţă LifeNews.com a prezentat povestea lui Baby Noah, care a murit în urma unui avort spontan. Imaginea micuţului Noah (Noe) a devenit virală pe Internet. Mama micuţului, Lara, i-a pus numele Noah, care înseamnă „odihnă” şi „pace.”

Kristen Benfield a dat şi ea Share la imaginea micuţului Noah, care şi-a pierdut viaţa înainte de a apuca să vadă lumina zilei. Iar acest lucru simplu i-a dat şansa la viaţă altui copil, care altfel ar fi fost ucis prin avort.

După ce Kristen a dat Share pe Facebook, a primit un mesaj de la o femeie care se numea tot Lara şi care chiar zilele acelea se gândea să facă avort: „Nu mai ştiu exact cum ne-am cunoscut şi am ajuns prietene pe Facebook, dar vreau să-ţi spun că articolul pe care l-ai pus şi fotografia fătului de trei luni au avut un efect profund asupra mea în actuala situaţie. Mulţumesc… Să ştii că postarea ta mi-a schimbat perspectiva. Mulţumesc, fată, cum nici nu ştii”.

Kristen le-a declarat celor de la LifeNews că era în al nouălea cer să ştie că a jucat un rol în salvarea unui copilaş de la avort: „Am primit mesajul în seara în care am postat pe Facebook fotografia cu bebeluşul scump al Larei, iar micul Noah a schimbat gândirea cuiva şi cel mai probabil a salvat şi o viaţă”.

Povestea e cu atât mai emoţionantă pentru Kristen cu cât la început ea nu a reuşit să dea Share şi la fotografie. A trebuit să şteargă postarea iniţială şi a reuşit să publice pe pagina ei şi fotografia copilaşului care a făcut o impresie atât de puternică asupra celeilalte Lara.

„Ascunse sunt căile Domnului! M-am simţi obligată să fac cunoscută povestea lui Noah şi fotografia lui frumoasă. Chiar am dat Share de două ori. Prima dată nu se vedea fotografia”, a mai declarat ea pentru LifeNews. „Pur şi simplu am ştiut că trebuia să fie văzut, aşa că am şters postarea iniţială şi am dat Share astfel încât să se vadă şi imaginea. Sunt atât de recunoscătoare pentru munca celor de la LifeNews.com! Şi numai o viaţă dacă salvezi, contează enorm!”

Sursa: LifeNews.com

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Povestea lui Katie: Salvată de avort după o căutare pe Google

4 martie 2014, LifeSiteNews

Nu-i venea să creadă. Testul era pozitiv. Şi lucrurile stăteau destul de prost acasă. Tatăl ei dispăruse, lăsând-o pe mama ei să aducă bani în familie.

Fusese iresponsabilă: făcuse ceva care să o împovăreze şi să o supere şi mai mult pe mama ei. Bunicii aveau să fie şi ei foarte dezamăgiţi! Prost moment îşi mai alesese. Probabil că şi iubiţelul avea să dispară. Totul avea să se schimbe. Chiar nu avea de ales.

Toată lumea se duce la oraş să facă avort. A dat o căutare pe Internet cu cuvântul-cheie „avort”. Deja se hotărâse ce urma să facă. Cu teamă, dar şi cu hotărâre, a sunat la un număr de telefon care apărea pe net.

Numai că nu a nimerit la o clinică de avort.

A vorbit cu o femeie amabilă şi realmente interesată de cazul ei. Aceasta a mai încurajat-o puţin. I-a spus clar că ei nici nu fac, nici nu oferă trimitere pentru avort, dar oferă teste de sarcină şi fac ecografii. Gratis. Aşa că şi-a făcut programare. Şi s-a dus.

La centru, a vorbit mai întâi cu o angajată, Terry. Aceasta a stat mult cu ea. Parcă avea tot timpul din lume numai ca să vorbească cu ea. Asta i-a dat din nou curaj. Terry i-a atras atenţia la unele lucruri la care nu se gândise, la care nu voia să se gândească. Cum ar fi să fie mamă? Cum ar fi copilul? Cum ar fi viaţa ei dacă ar deveni mamă? Copilul…

La ecograf, s-a speriat din nou. Nu putea fi adevărat! A răspuns la întrebările pe care i le punea asistenta medicală, dar nu prea voia să le spună prea multe despre ea. A fost de acord să i se explice în ce consta procedura de avort. Asistenta i-a povestit despre avortul în stadii târzii ale sarcinii, despre anestezie şi controlul durerii, despre posibilele complicaţii şi riscuri de sănătate pe care le presupunea procedura.

Ea auzise mereu că „nu e mare lucru”. Dar se pare că era.

Apoi a făcut ecografia. Era linişte completă, nu făcea decât să se uite la copil. Nicio îndoială, chiar era un copil acolo. Un copil măricel, de vreo cinci luni. Asistenta i-a luat măsurile la ecograf, apoi a lăsat-o să se uite la copilaş. Acesta s-a răsucit şi s-a concentrat pe degetul mare, pe care acum îl molfăia de zor. „Copilaşul meu îşi suge degetul! Copilaşul meu…”

După câteva luni, a vorbit din nou cu acea asistentă medicală. Tocmai născuse fetiţa şi i-a spus asistentei că „le aduce o bucurie enormă tuturor”. Nu şi-ar putea imagina viaţa fără ea. Absolvise liceul, dar plănuia să rămână acasă încă şase luni, pentru a fi cu copilul. Copilul ei.

Viaţa chiar se schimbase – dar nu în rău, aşa cum îşi închipuise. Familia se mărise, găsindu-se loc şi pentru copilaşul care a venit ca o bucurie neaşteptată.

Povestea lui Katie se repetă tot timpul în centrele pentru criză de sarcină din toată America. Multe femei vin cu hotărârea de a face avort. Dar, după ce văd la ecograf cum îi bate inima copilului şi cum dă din picioruşe, adesea îşi dau seama că singura alegere pe care o pot face este să-i dea naştere.

Ca şi în cazul lui Katie, majoritatea deciziilor pe care le iau femeile în legătură cu viaţa lor încep în faţa unui computer. În America se înregistrează lunar aproximativ două milioane de căutări pe Internet după cuvântul-cheie „avort” şi alte cuvinte înrudite. Este important să luăm legătura cu aceste femei şi să le informăm despre toate opţiunile pe care le au înainte ca ele să ajungă la clinicile de avort.

De aceea este vital să le ajutăm să beneficieze de îngrijire plină de înţelegere atunci când se confruntă cu sarcini neplanificate. Online for Life se foloseşte de strategii avansate de marketing online pentru ca femeile aflate în cazul lui Katie să poată lua legătura cu un centru pentru criză de sarcină unde li se poate spune adevărul despre viaţa intrauterină. Şi, fie că ele aleg sau nu viaţa pentru copiii lor, uneori aceste centre le ajută şi cu lucruri care depăşesc cu mult scopul programării iniţiale.

De câte ori o mamă alege VIAŢA, Online for Life celebrează acest succes pe Facebook, unde toate mămicile curajoase sunt prezentate unei comunităţi de peste 340.0000 de fani.

Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

„Cel mai mare genocid”: un interviu despre avort cu fostul solist al trupei Kansas, John Elefante

de John Jalsevac, 6 decembrie 2013

John Elefante este cântăreţ, compozitor şi producător, câştigător a mai multor premii Grammy şi renumit pentru stagiul său ca solist al trupei rock Kansas, ultra populară la începutul anilor ’80.

De curând a beneficiat de o atenţie deosebită în mass-media şi în cercurile pro-viaţă, datorită lansării ultimului său single „This Time” şi a videoclipului însoţitor. Cântecul relatează povestea reală a felului în care fiica adoptivă a lui Elefante a fost la un pas de a fi avortată, dar cum mama ei naturală s-a răzgândit în ultimul moment.

LifeSiteNews.com a avut recent o convorbire telefonică cu Elefante. În timpul conversaţiei, acesta ne-a expus convingerile sale cu privire la avort şi cum acestea s-au modificat în timp, ne-a împărtăşit povestea din spatele melodiei „This Time”, cum a luat aceasta naştere şi cum a folosit la salvarea de la avort a cel puţin trei bebeluşi.

Notă: Interviul a fost comprimat şi editat pentru a fi mai concis.

LifeSiteNews.com: Ai fost întotdeauna pro-viaţă, sau cum s-au desfăşurat lucrurile?

John Elefante: Cred că am început să mă gândesc la asta după ce am primit salvarea. Ştiţi, nu m-am gândit prea mult la asta înainte de a primi salvarea.

LSN: Şi când s-a întâmplat asta?

JE: În anul 1980.

LSN: A fost cumva vorba de vreun moment de genul „aha” când dintr-o dată ai realizat adevărul despre avort?

JE: Cred că s-a întâmplat când ne-am întâlnit cu părinţii naturali ai fiicei mele, când mama ne-a povestit cât de aproape a fost să o avorteze pe fiica mea. Atunci am realizat: „Uau. Dacă s-ar fi întâmplat asta, nu am fi aici, acum.” Asta a schimbat atât de multe lucruri, şi m-a afectat destul de profund.

Au mai existat câteva momente de genul „aha”: unele persoane foarte apropiate, despre care ştiu că au făcut avorturi, multe avorturi. Şi ei suferă, îi doare. Şi mă doare şi pe mine să îi văd cât suferă din această cauză, în fiecare zi. Poţi să încerci să ignori asta, poţi încerca oricât, dar nu e atât de uşor.

LSN: Ce părerea aveai despre avort înainte de a te converti?

JE: Nu mă gândeam în niciun fel la asta. Nu mă gândeam că este ceva neapărat benefic, dar nici neapărat rău. Eram indiferent cu privire la asta. Însă cred că a fi indiferent este ceva rău, pentru că înseamnă că nu te gândeşti la ceva ca fiind serios, cu consecinţe grave şi plin de importanţă.

LSN: Să fii pro-viaţă nu este tocmai o atitudine obişnuită în industria divertismentului. Cum este să fii pro-viaţă ca şi entertainer?

JE: Sunt extrem de şocat să văd că mulţi dintre prietenii mei din această industrie sunt pro-viaţă. Chiar sunt. Cât despre unii dintre ei, bineînţeles, nu sunt şocat să văd că sunt pro-alegere. Şi există această trupă cu care am mers în multe turnee în această vară. După ce am apărut la Huckabee Show de curând, unde am vorbit despre piesa „This Time” şi avort, de la trei din cei cinci băieţi din trupa am primit mesaje scrise zicând: „Bravo, omule, îmi place atitudinea ta asupra acestui subiect.” Am zis: „Poftim? Cine este expeditorul? Este nemaipomenit!”

Am nişte prieteni care sunt actori, nişte actori destul de cunoscuţi. Un anume prieten m-a sunat din Nashville şi mi-a spus că a plâns când a văzut clipul.

Nu aş vrea să spun că lucrurile se schimbă, dar cred că am început să văd o schimbare la tineret. Tinerii adulţi cu vârsta între 18 şi 24 de ani au ajuns la un procent de 56% pro-viaţă. Cred că aceştia încep să realizeze că au fost păcăliţi în diferite moduri, în special din cauza internetului. Încep să realizeze că fetusul nu este doar o bucată de ţesut. Încep să vadă dovezi ştiinţifice care indică faptul că în momentul conceperii, acolo există o viaţă. Şi atunci afirmă: „De ce nu mi s-a spus asta dinainte?”

Iar acea generaţie mai tânără va creşte mare şi sperăm că vom putea să scăpăm de acest lucru afurisit. Să fim serioşi. 56 de milioane de copii avortaţi din 1974? Este greu să te gândeşti la asta. Este cel mai mare genocid pe care l-a văzut lumea.

LSN: Oamenii fac referire la generaţia mai tânără ca la supravieţuitorii avortului. În multe cazuri aceştia descoperă că şi-au pierdut fraţii prin avort. Ce rol crezi că joacă asta în dinamica lucrurilor?

JE: Ei bine, eu pot vorbi doar în baza e-mailurilor primite şi a mesajelor de pe Facebook. Am primit 300 de mesaje Facebook de la străini şi aproape 600 de e-mailuri pe pagina mea de muzică John Elefante. Aud lucruri de genul: „Am avut un frate mai mic care a fost avortat pentru că nu ne puteam permite să mai avem un copil.” Aceşti oameni îşi vărsa necazul cu privire la cât de greu le-a fost să facă faţă acestui lucru. „Ştii, aş fi putut avea un frăţior”, sau „Aş fi putut avea un frăţior şi o surioară.”

Primesc e-mailuri de genul: „Când am crescut, mama mea mi-a spus că avea de gând să mă avorteze.” Şi asta are un dublu impact asupra acestor oameni: Nu încetează să îşi iubească părinţii, dar acest lucru îi pune pe gânduri: „Serios? Aveai de gând să mă avortezi şi asta ar fi însemnat că eu să nu mă aflu acum aici. Asta înseamnă că nu m-ai vrut.” Acest lucru derutează o persoană.

LSN: Să vorbim puţin despre experienţa ta legată de adopţie şi apoi despre întreaga poveste din spatele acestui cântec intitulat „This Time”. Aş dori să aflu câte ceva despre asta.

JE: Am scris acest cântec pentru noul meu album On My Way to the Sun. M-am gândit că acest cântec să fie unul ce spune o poveste iar versurile trebuie într-adevăr să prindă la public. Am zis „Doamne, dă-mi ceva foarte, foarte puternic pentru acest cântec.” Şi mi-am închis ochii timp de un minut. Am mers sus la etaj, mi-am luat un suc, am revenit jos şi mi-am închis ochii din nou.

Am zis: „Din ce văd că aşterni în inima mea, eu ar trebui să povestesc cum fiica mea a venit pe lume, şi cum aproape că n-a făcut-o.” Şi am început să scriu câteva versuri în acelaşi timp. M-am transpus în acea clinică de avorturi în care s-a aflat mama ei naturală acum 20 de ani.

„She sat cold în the waiting room, frightened and alone.” (Stătea înfrigurată în sala de aşteptare, speriată şi singură) Am venit la microfon şi am cântat acele două rânduri. Apoi am scris: „Watched the clock tick down, knowing that her baby would soon be gone.” (Urmărea cum ceasul ticăia, ştiind că bebeluşul ei curând va dispărea). Şi am cântat acele două rânduri. Am început doar să scriu câte două rânduri o dată. Povestea a început să se lege.

La momentul respectiv cunoşteam doar două lucruri exacte cu privire la acea zi: ea se afla în clinică, foarte, foarte aproape să o avorteze pe fiica mea. A cerut permisiunea să folosească telefonul, şi-a sunat mama şi i-a spus că este însărcinată.

Astfel, cântecul a continuat să se dezvolte tot mai mult şi imediat după ce l-am scris nu m-am gândit prea mult la faptul că: „Tocmai am scris un cântec pro-viaţă”, sau „A fost un cântec despre adopţie.” Nici nu mi-a trecut prin minte. Îmi spuneam ceva de genul: „Mulţumesc Doamne pentru o frumoasă bucată muzicală ce descrie cum fiica mea a venit pe lume şi cum aproape că a murit.”

Dar apoi, când am ascultat mix-ul la terminarea cântecului, mi-a dat în gând că acesta urma să fie un cântec controversat. Aceste gânduri îmi mai trecuseră prin minte înainte, însă chiar m-au lovit din plin când am auzit versurile atât de clar. Ştiţi, o mare parte din muzica rock & roll este o mormăială, dar mixajul a fost făcut să se audă vocea tare, ceea ce în mod normal nu îmi place să fac, însă cântecul trebuia să fie de aşa natură.

Apoi când l-am auzit mixat pentru prima oară, m-am rugat: „Doamne, cum ar fi dacă acest cântec ar putea salva un copil, doar unul, numai unul, pentru că ştiu că mi-ai dat acest cântec cu un motiv şi mi-ai dat această experienţă cu un motiv.”

LSN: Care a fost reacţia pe care ai primit-o la acest cântec?

JE: 90% incredibil, 10% critică vehementă, ură, dorinţa de boala asupra mea, dorinţa de boala asupra fiicei mele, şi aşa mai departe.

LSN: Am auzit că ai primit veşti de la unii oameni care au spus că au refuzat să mai facă avort după ce au vizionat videoclipul sau după ce au ascultat cântecul. Ai putea să îmi împărtăşeşti acele poveşti?

JE: Una dintre ele a fost în comentariile de pe YouTube. Sora lui urma să avorteze copilul. El i-a spus să ia un loc. După ce a văzut clipul, ea s-a dus şi a făcut o ecografie, iar drept urmare a acestui clip, ea i-a spus fratelui, „Nu voi avorta acest bebeluş.”

O altă fată este ofiţer corecţional. Ducea cu maşina o fată la ecografie, iar fata i-a spus că avea să avorteze bebeluşul. Ea şi-a scos telefonul şi i-a zis: „Pot să îţi arăt ceva?” Tocmai primise un e-mail cu acest video în acea zi. Această fată a plâns ca un copil şi a zis: „Nici în ruptul capului nu fac avort. Asta ţi-o promit, şi voi arăta tuturor cunoscuţilor acest videoclip.”

Cea de-a treia este o fată de 20 de ani. Era pregătită să avorteze. Erau oameni în viaţa ei care au vrut să o facă să aleagă între a alege un loc în care să stea şi a-şi avorta copilul. Se afla într-un moment de cumpănă. Datorită videoclipului i-am găsit un loc unde să stea, i-am dat bani, mulţi oameni au contribuit cu bani, am repus-o pe picioare pe jumătate, i-am oferit asistenţă medicală. Tocmai am văzut-o sâmbătă. Îşi va păstra copilul. Deja a efectuat două ecografii. În niciun chip nu va avorta acest copil. Nicidecum.

LSN: Ce crede fiica ta despre reacţia la cântec, despre publicitate şi despre tot?

JE: Ea nu este genul de fată căreia îi place să atragă atenţia asupra ei, aşa că aş zice că se ţine departe, numai pentru faptul că prietenii ei şi atât de mulţi oameni vorbesc despre asta; ei nu i-a plăcut niciodată să atragă atenţia asupra ei. Dar susţine această iniţiativă 150.000%. Şi-a spus povestea, din moment ce i-am spus că a fost adoptată la 11 ani. A spus-o multor, multor oameni.

Acum are un video în care vorbeşte despre originea ei şi nu-i pasă cui i-l arătă. Adică are mulţi prieteni acolo unde lucrează şi la şcoala de farmacologie pe care a făcut-o şi îl arată tuturor. LSN: În ce an ai adoptat-o?

JE: În anul 1993.

LSN: Ce rol joacă adopţia în lupta împotriva avortului? Ai adoptat doi copii, nu-i aşa? Ce rol crezi că joacă adopţia în lupta împotriva avortului?

JE: Unul imens.

Atunci când i se explică unei tinere că unele din complicaţiile ce pot apărea în urma avortului pot duce chiar la moarte, să nu mai vorbim de depresia care se instalează în urma avortului. Este mult mai uşor să porţi un copil timp de nouă luni şi să îl dai spre adopţie, decât să porţi vina pentru tot restul vieţii. Şi poate părea o veşnicie atunci când eşti la prima sarcină, dar nu este, nu este o lungă perioadă de timp.

Şi există milioane şi milioane de familii dornice să adopte. Am postat ceva pe pagina mea de Facebook referitor la fata despre care vorbeam mai devreme, care intenţiona să facă avort. Fără glumă vă spun că trebuie să fi primit 25 sau 30 de CV-uri – nu doar mesaje Facebook, vorbim despre CV-uri, ale unor oameni care doresc să demonstreze că sunt părinţi capabili să adopte un copil. Mi-au sfâşiat inima, omule.

Mai întâi de toate, nu pot lua eu această decizie pentru ea. Nu s-a hotărât încă dacă va da copilul spre adopţie sau îl va păstra. Înclină spre adopţie. Dar ca să vezi numărul mare de oameni care doresc să adopte. Este uimitor. Ştii, multe din aceste fete sunt zorite să facă astfel de alegeri, însă nu au timp să îşi exploreze cu adevărat opţiunile, şi apoi este prea târziu. Ştii, amândoi suntem de acord că durerea este groaznică. Dar se întâmplă. Unul la 45 de secunde.

LSN: Cred că acestea au fost toate întrebările pentru tine astăzi. Mulţumesc mult pentru timpul acordat, şi mulţumesc că ai creat cântecul şi videoclipul. Am stat cu ochii pe el de când a fost lansat şi pare că are mare succes, iar eu îi voi mai da un impuls.

JE: Apreciez asta.        

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere de Andreea Dancu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com