Hai să-ţi spun o poveste frumoasă! / Revista Pentru viaţă nr.2

de Mara Nistor*, Bucureşti

Mama nu putea face copii din cauza unui virus. A rămas însărcinată o dată și a pierdut sarcina la 4 luni. După tratamente nesfârșite și nereușite, a decis, împreună cu tata – Dumnezeu să-l odihnească! – să adopte. Au început căutările, conexiunile, relațiile…

Într-un final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă – la Materninatea Bucur.

În dimineața zilei de 25 martie 1986, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă. Apoi m-a cunoscut pe mine, o fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două 2 kilograme și peste 40 de centimetri). Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care mama îl văzuse vreodată, cu tenul de un roz frumos și cu ochi albaștri. Plângeam, iar când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi: eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.

Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut. Tatăl meu natural, având treizeci şi ceva de ani. Poveste clasică: ea a crescut sub ochii lui, el s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată. El nu a știut, pentru că plecase din țară.

Mama a întrerupt studiile. Bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică. Însă, ei erau cinci într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală, unchiul meu și încă o mătușă. Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța. A spus că dacă va mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă. Și astfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.

Au urmat apoi o serie de intervenții și șpăgi pe unde se putea, pentru ca eu să ajung acasă. Era cât pe ce să ajung în Suedia. Şi bine că n-am ajuns, că tare nu-mi place frigul!

Când m-a văzut, tata a început să plângă – de fericire! Iar toată viața nu a făcut altceva decât să mă răsfețe ca pe o prințesă: pachetul pentru fiecare zi la școală, mic dejun la pat în weekenduri și vacanțe sau cartofi prăjiți ori de câte ori aveam poftă – chiar când se opreau gazele și trebuia să stea câteva ore ca să mi-i prăjească pe reșou). În rest, și-a dat toată silința să simt cât este de mândru de mine, de prințesa lui!

Mama s-a ocupat de bunele maniere și de drumul meu academic. Astfel, până la nouă ani, a stat cu mine acasă, iar eu la patru ani știam o sumedenie de cântece și poezii. În clasa I știam să citesc, făceam cursuri de engleză, franceză, dansuri moderne, dansuri de societate, studiam vioară și știam să mănânc cu cuțitul și furculița, cu coatele pe lângă corp, ca o domnișoară. Tot ea m-a îndrumat către liceul pedagogic și astfel mi-am descoperit dragostea pentru copii, pe care o fructific și astăzi, în fiecare zi, la job.

Cum le aranjează Dumnezeu pe toate! Tata avea părul șaten, ondulat și ochii verzi, iar mama are nasul mic și buzele pline. Asta „am luat“ de la ei. Pe mâna dreaptă aveam alunițele pe care le avea mama pe mână dreaptă, iar pe mâna stânga aveam alunițele pe care le avea tata pe mâna stânga. Exact la fel, în aceleași locuri, de aceleași dimensiuni! Nu uitaţi că vorbim despre părinții care m-au crescut, nu despre cei care m-au conceput. Pe cei din urmă nu îi cunosc, nu știu absolut nimic despre ei.

Oricum, doar pe cei care m-au crescut îi consider mamă și tată. Toată viața asta m-am simțit carne din carnea lor și sânge din sângele lor.

Asta este povestea mea, pe care mama mi-a spus-o când am împlinit 14 ani. A început cu:

– Hai să-ți spun o poveste frumoasă…

(Numele a fost schimbat pentru protejarea identităţii)

Foto: Shutterstock

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Prof. dr. Monica Pop: „Fiecare spital fără potenţial infecţios ar trebui să adopte un copil”

Din afară, prof. dr. Monica Pop, managerul Spitalului de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, pare un om dur care, atunci când este cazul, taie cu vorba la fel de precis cum taie cu bisturiul. Un om cu principii, care nu-şi calcă niciodată cuvântul. Însă, în spatele acestei platoşe, toţi cei care au avut bucuria de a o cunoaşte cu adevărat au descoperit un suflet cald.

Puţină lume ştie că, alături de personalul spitalului, aţi „adoptat”, cu ani în urmă, un băieţel.

Da. Este o poveste specială care îmi încălzeşte sufletul. Vlăduţ este acum student la Kinetoterapie, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” şi visează să facă şi Psihologia. Eu l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. Era un puşti de vreo şapte-opt ani care a fost adus la noi în spital ca pacient. Fusese abandonat la naştere şi se afla într-un centru de plasament. Micuţul fusese născut fără un ochi.

Cum a devenit copilul spitalului?

Vlăduţ a fost adus pentru protezare. A stat internat o perioadă şi i-am aplicat o proteză oculară. Însă, la intervale scurte de timp, după ce era trimis înapoi la centrul de plasament, Vlăduţ revenea la noi cu proteza spartă. Pe atunci foloseam proteze din sticlă, nu din acrilat, cum sunt cele de acum, care pot fi scăpate pe ciment fără să păţească ceva. Primele dăţi am crezut că îl bat băieţii, că îl pun să scoată proteza şi tot soiul de explicaţii. Până într-o zi când l-am luat mai tare şi a recunoscut: „Doamna director, eu îmi sparg protezele ca să revin aici. Eu nu mai vreau să mă întorc acolo pentru că mănânc bătaie. Ne scoală noaptea din somn să ne bată. Eu vreau să rămân aici, la spital”. Am avut nevoie de două secunde pentru a lua decizia: „Bine, Vlăduţ. Vei rămâne la noi“.

L-aţi obţinut legal?

Da. Am făcut demersurile şi spitalul a obţinut tutela lui. L-am înscris la şcoala de ambliopi şi l-am cazat într-o rezervă. Era răsfăţatul tuturor. De la portar până la medici, toţi l-am tratat ca pe propriul copil. Dimineaţa îl ducea la şcoală şoferul spitalului şi tot el îl aducea. În rest, refuza să iasă din spital. Nu voia să meargă nici la cumpărături, când mai ieşeau angajatele să ia fructe, prăjituri ceva. Era în sufletul lui teama permanentă că nu se va mai întoarce la noi.

Era răsfăţatul tuturor. 

S-a adaptat repede?

Ne-am străduit să-i fie bine. Ştiam că este un copil care a trăit chinuit până a ajuns la noi. Întreg personalul îi făcea bucurii. Hăinuţe, dulciuri, rechizite şcolare. Cu toţii îi aduceau lui Vlăduţ, dimineaţa, câte un mic dar. În ciuda faptului că era copleşit de acest răsfăţ, niciodată nu a devenit obraznic. Avea un bun-simţ înnăscut. Nu cerea niciodată nimic. Nu răspundea. Nu ne-a făcut niciodată probleme. Prietena mea, juristă a spitalului, Silvia Dinu - Dumnezeu să-i odihnească sufletul ei bun - nu venea niciodată la spital fără ceva pentru Vlăduţ. Se înduioşa atât de tare de drama lui încât îi dădeau lacrimile. Asistentele şi îngrijitoarele l-au învăţat cum să-şi facă duş, să-şi aranjeze hăinuţele în dulap.

Primul tort din viaţă, la spital

A existat vreun moment special?

Cel mai special moment a fost, pentru Vlăduţ, prima lui aniversare. Personalul medical i-a comandat un tort cu lumânărele. Era iarnă. 26 ianuarie. Într-o duminică. Seara, în holul spitalului, am stins luminile şi cineva a intrat cu tortul. Nu vă pot descrie uimirea de pe faţa lui. Nu ştia ce înseamnă. Nu ştia dacă este pentru el. Nu ştia ce să facă. I-am explicat că este aniversarea lui, că este sărbătoritul şi trebuie să sufle în lumânărele pentru ca apoi să-şi poată deschide cadourile.

În timp, s-a convins că nu-l veţi părăsi?

A căpătat încredere. A înţeles că este copilul nostru. Când eram de gardă, o aduceam pe fiica mea -erau cam de aceeaşi vârstă - şi se jucau împreună. În rest, îşi mai găsea amici printre pacienţi. Personalul spitalului îl ajuta la lecţii, îi verifica temele de acasă. Apoi a urmat etapa în care a prins curaj şi a fost de acord să meargă acasă, în weekenduri sau în concedii cu asistente sau medici.

Şi-a simţit mama naturală

Au existat familii care au vrut să-l adopte?

Foarte multe. Însă nici el nu voia să plece şi nici noi nu voiam să-l dăm. Era copilul nostru, al spitalului, de ani de zile. Ne spunea uneori, cu amărăciune, că poate a fost urât şi de-aia mama lui nu l-a iubit. Însă, după protezare, arăta ca toţi ceilalţi. Până într-o zi, când a intrat la mine în birou un cuplu, iar doamna mi-a spus că este mama naturală a lui Vlăduţ. Nu am zis nimic, dar l-am chemat să o vadă. Doamna şi soţul ei l-au invitat la o prăjitură în oraş şi, surprinzător, Vlăduţ a acceptat. Probabil sufletul lui a simţit că au acelaşi sânge. Aşa a plecat băieţelul de la noi. L-au adoptat mama naturală şi actualul ei soţ.

Vă mai vizitează?

Evident. Acum este mare. Este student. S-a dezvoltat frumos, iar caracterul lui bun îl va ajuta mult în viaţă. I-am simţit lipsa după ce a plecat. Eu cred că fiecare spital fără potenţial infecţios ar trebui să adopte un copil. Aşa cum erau copiii de trupă în cazarmă, aşa ar fi bine să existe şi copii adoptaţi de spitale. Cadrele medicale sunt persoane cu educaţie, cu suflet, iar acei copii ar avea numai beneficii. Vă spun asta din proprie experienţă.

A fost un copil chibzuit

„Un început de an şcolar mi s-a întipărit în minte. Vlăduţ avea banii lui, primiţi în dar de la personalul medical sau de la diverşi vizitatori ai pacienţilor. Şi-i ţinea pe toţi într-un plic la secretara mea. Într-o zi am fost anunţată că Vlăduţ şi-a cerut banii şi a plecat cu ei. M-am cam panicat pentru că el nu ieşea singur din spital niciodată. Când s-a întors, mi-au dat lacrimile. Se dusese să-şi cumpere rechizite pentru noul an şcolar. Deşi nu-i lipsea absolut nimic, probabil a vrut să şi le cumpere el însuşi. A fost un copil chibzuit şi va ajunge un adult destoinic.”

4.000 de operaţii a realizat, până în prezent, prof. dr. Monica Pop.

18 ani au trecut de când prof. dr. Monica Pop conduce Spitalul de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti.

Sursă: Ziarul ring