VIDEO Spovedania unor medici decoraţi de Patriarhul Daniel pentru că au refuzat să mai facă avorturi: „Mă simţeam ca un killer plătit să ucidă”

 

Dr. Ionel Cioată, unul dintre cei mai căutaţi ginecologi din Timişoara, a fost decorat de Patriarhul Daniel pentru că refuză să mai facă avorturi Foto youtube

adevarul.ro, 2 ianuarie 2015

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, i-a decorat pe 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere cu Diploma Originală şi Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Patriarhul a încercat astfel să-i răsplătească pe medicii care s-au decis să salveze vieţile copiilor condamnaţi la moarte înainte de a se naşte.

Prezent săptămâna trecută la Timişoara pentru întronizarea noului Mitropolit al Banatului, dar şi pentru a-şi ridica titlul de cetăţean de onoare al judeţului Timiş, Preafericitul Daniel a decorat cu Medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” 18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere. Cei 18 medici sunt: Cristina Valea (medic primar de familie care a covnis peste 700 de femei să renunţe la avort), conf. dr. Dan Păscuţ (şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II, Universitatea de Medicină şi Farmacie), Ionel Cioată, Mariana Luca, Dănciulescu  Carmen, Oana Cristina Damaschin, Gheorghe Budău, conf. dr. Ioan Sas, Gabriela Cristea, Marius Forga, Florica Al Jobory, Anca Hudiţeanu, Alexandru Moscu, Zoran Popa, Olimpia Oprea, Florina Todoruţ, Olivera Iordacheşi Ionel Spătaru.

”Dacă mama mea ar fi făcut avort, eu nu mă mai bucuram astăzi de familia mea”

Numărul medicilor care refuză să facă avorturi este în creştere la Timişoara, medici renumiţi şi foarte căutaţi refuzând să mai facă întreruperi de sarcină. Unul dintre primii medici care a luat această decizie imediat după Revoluţie este conferenţiarul Dan Păscuţ, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II din cadrul Univerităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara. Într-un interviu acordat Asociaţiei Pro Vita, medicul Dan Păscuţ povesteşte cum a luat decizia de a renunţa la practicarea avortului.

Un alt medic, foarte renumit în Timişoara, care refuză să mai facă avorturi este Ionel Cioată. Acesta a luat decizia de a renunţa la practica avortului în urmă cu 15 ani. „A fost o decizie greu de luat pentru că avortul era o practică pe care am învăţat-o în cursul pregătirii mele şi mă ascundeam în spatele acestei datorii ale mele de a face acest lucru”, a declarat medicul Ionel Cioată într-un interviu pentru televiziunea creştină Alfa şi Omega TV. Ionel Cioată a declarat că în familia lui subiectul era intens dezbătut şi soţia a încercat să îl convingă să renunţe la avorturi, dar momentul hotărâtor a venit în postul Crăciunul din anul 1999.

„Decizia mea a fost luată după câteva vizite la Muntele Athos, unde am avut discuţii cu vrednicul de pomenire, părintele Petroniu. El mi-a spus să am grijă ce fac pentru că acest păcat este capital. În Postul Crăciunului din 1999-2000, am fost să mă spovedesc. Părintele mi-a spus că nu mă pot împărtăşi până nu rezolv problema. A fost durere mare pentru că eu nu am putut lua parte la sfânta împărtăşanie. A fost picătura care a umplu paharul”, îşi aminteşte emoţionat medicul Ionel Cioată.

Citeşte mai mult pe adevarul.ro

„Permiteţi eutanasia copiilor în vârstă de până la 12 ani!”, spun medicii olandezi

Volkskrant, 7 iulie 2014

Medicii pediatrii olandezi doresc extinderea eutanasiei şi pentru copiii în vârstă de până la 12 ani care suferă de boli în stare terminală.

“În astfel de cazuri, doctorii şi părinţii ar trebui să decidă împreună asupra eutanasiei”, spune Eduard Verhagen, profesor universitar la catedra de pediatrie din cadrul Centrului Medical Universitar Groningen.

Societatea Olandeză de Pediatrie (NVK), din a cărei Comisie de Etică şi Drept face parte Verhagen, a pus acest subiect pe agenda de lucru. În luna septembrie, pediatrii vor încerca să ajungă la un consens, în urma unor serii de dezbateri.

Citeşte şi: Raport şocant al medicilor olandezi: suferinţa părinţilor – motiv pentru eutanasia bebeluşilor aflaţi pe moarte

Legislaţia actuală privind eutanasierea prevede că aceasta este permisă numai la cererea pacientului, în cazul unei suferinţe insuportabile şi fără speranţă de vindecare. Pentru a solicita eutanasierea, pacientul trebuie să fie în deplinătatea facultăţilor mintale. Din această categorie nu pot face parte persoane cu handicap mintal, bătrâni şi tineri având diagnosticul de dementă.

Copiii începând cu vârsta de 12 ani sunt evaluaţi din acest punct de vedere iar până la vârsta de 16 ani este solicitat şi consimţământul părinţilor. De asemenea, eutanasierea este posibilă şi la nou născuţii în vârstă de până la 1 an. În acest caz, doctorii decid împreună cu părinţii dacă intervenţia va avea loc, de exemplu în situaţia bebeluşilor cu anomalii congenitale grave.

“Eutanasierea este posibilă pentru copii în vârstă de peste 12 ani şi nou născuţi. Dar aici există un vid legislativ”, spune Verhagen. “Cazurile se referă la situaţii excepţionale de copii în prag de moarte şi ai căror părinţi vor ca aceştia să aibă parte de o moarte demnă. Pediatru fiind, este greu de explicat dreptul copiilor de peste 12 ani şi al celor nou născuţi la o moarte demnă dar nu şi al acelora cu vârste cuprinse între 1 şi 12 ani.”

Medicul Wilma Duijst, preşedintele Societăţii de Medicină Legală şi în acelaşi timp, judecător suplinitor în Arnhem, este de părere că propunerea pediatrului merge prea departe. ”Astfel vom avea o problemă şi de cealaltă parte a spectrului vieţii, de exemplu bătrânii cu demenţă. Te întrebi: De ce nu ar avea şi ei dreptul la eutanasiere? ”

Potrivit declaraţiei lui Duijst, reglementarea legală aflată în vigoare nu este injustă, ci tocmai protectoare, în acest caz, a copilului bolnav. “O cerere de eutanasiere se învârte în jurul suferinţei pacientului şi nu al unor terţi. Există un pericol în a lăsa această decizie la latitudinea părinţilor. Nu te poţi aştepta ca ei să facă diferenţa într-o astfel de situaţie între propria durere şi suferinţa propriului copil. ”

Din 2006 până în prezent, comisiei Hubben, care controlează eutanasierea în cazul nou născuţilor, i-a fost adus la cunoştinţă un singur caz de bebeluş decedat. Acest lucru arată că medicii nu anunţa astfel de cazuri de frica răspunderii juridice. Duijst: “Este de înţeles reacţia lor, însă, în acelaşi timp, înseamnă şi că există eutanasieri care au loc fără un control extern. Aşadar, nu este de dorit şi nu se recomandă înăsprirea regulilor.”

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Fata care nu a vrut să moară: incredibila poveste a adolescentei care s-a trezit din comă în timp ce medicii se pregăteau să-i recolteze organele

Dupã un accident de maşinã întâmplat în octombrie 2012, daneza Carina Melchior, în vârstã de 19 ani, a stat trei zile în comã la Spitalul Universitar din Aarhus, Danemarca.

Medicii au estimat că în câteva zile urma să intre în moarte cerebrală şi au sugerat pregătirea sa pentru donarea de organe. Dacă intra în moarte cerebrală, după scoaterea de pe aparate, se estima că inima tinerei avea să mai bată şi fata avea să mai respire neasistată încă vreo câteva zile, după care i se puteau recolta organele pentru donare.

La nici 24 de ore după ce părinţii şi-au dat acordul pentru donarea de organe, spre uimirea părinţilor şi a personalului medical, fata a început să-şi mişte picioarele şi a deschis ochii. Iar asta după ce fusese scoasă de pe aparate şi de sub medicaţie, afirmă sora ei mai mare, Camilla Melchior, în documentarul Die Pigen Der Ikke Ville Do (Fata care nu a vrut să moară), difuzat de DR, Televiziunea Naţională Daneză (n.red. – se impune aici o corecţie la ştirea difuzată de Pro TV acum un an şi patru luni, în care se spune că tânăra s-a trezit chiar înainte ca doctorii să o scoată de pe aparate).

Chiar în perioada în care Carina a ajuns la spital, exista un interes sporit pentru promovarea donării de organe în Danemarca. O companie de producţie independentă publicase cu o lună înainte un scurt metraj ficţional, realizat din fonduri private şi cu sprijinul unui spital, în care se prezentau toate etapele care duceau la donare: un accident, părinţi îndureraţi (jucaţi de actori), medici care consiliază.

Echipa de la televiziunea naţională daneză şi-a propus în schimb să realizeze un documentar de tip reality tv şi i-a urmărit pe părinţi la spital din prima clipă, filmând atât discuţia cu medicul care le sugera donarea de organe, cât şi momentul în care pacienta s-a trezit. Reprezentanţii legali ai spitalului au încercat să împiedice difuzarea documentarului, deoarece, spuneau ei, creează falsa impresie că oamenii se pot trezi din moarte cerebrală (pe când Carina se trezise înainte ca aceasta să se instaleze propriu-zis).

 

Părinţii au decis să dea în judecată spitalul. Avocatul familiei, Nils Fjeldberg, a declarat pentru ziarul Ekstra Bladet:

„Sigur că este o traumă majoră, atât pentru ea, cât şi pentru părinţi, care au fost convinşi că nu mai era nimic de făcut şi nu le rămânea decât să îi doneze organele”. El a mai adăugat că, după ce s-a trezit, fata întreba întruna dacă doctorii au încercat să o omoare. Tatăl ei a declarat pentru acelaşi ziar danez:

„Bandiţii aceia în halate albe au renunţat prea repede, fiindcă aveau nevoie de un donator de organe”.

Spitalul şi-a cerut scuze, spunând că s-a făcut o greşeală, deoarece nu existau încă semne clare de moarte cerebrală în clipa în care s-a vorbit despre donarea de organe. Un medic danez a declarat pentru Daily Mail că a fost un caz nefericit de proastă comunicare între familie şi medici:

„Din punct de vedere medical, nu s-a făcut nicio greşeală. Fata nu a fost nicio clipă declarată în moarte cerebrală, deoarece nu era încă astfel. Şi nu aveau de gând să îi ia organele, a existat doar o conversaţie despre donarea de organe în cazul în care fata intră în moarte cerebrală”.

Întrebarea este de ce au scos-o, totuşi, de pe aparatul de respiraţie artificială dacă nu era încă în moarte cerebrală şi încă nu aveau de gând să o pregătească pentru recoltarea de organe.

Claus Thomsen, directorul spitalului a declarat că, în urma acestui caz, instituţia medicală a adoptat proceduri noi în abordarea donării de organe.

După trezirea Carinei, un tabloid danez, BT, a scos de la naftalină un caz cu zece ani mai vechi, din 2002, în care pacientul Jesper Bendixen a fost în mod eronat evaluat a fi în moarte cerebrală de medicii aceluiaşi spital. Familia a fost presată să-i doneze organele, după care s-a constatat că acesta era în viaţă şi ulterior şi-a revenit complet.

O altă întrebare este câte astfel de cazuri au scăpat opiniei publice pentru că pacienţii, chiar dacă nu erau în moarte cerebrală propriu-zisă, nu au reuşit să se trezească „la timp”, aşa cum au avut norocul să o facă aceşti doi norocoşi. Întrebare pe care în mod sigur şi-au pus-o şi cei 500 de danezi care, după prezentarea cazului Carinei Melchior în presă, s-au retras de pe lista de donatori de organe.

 

Dezbaterea publică iscată de trezirea la viaţă a Carinei Melchior în 2012 a determinat guvernul danez să-şi propună introducerea de noi reguli de recoltare a organelor de la pacienţii declaraţi în moarte clinică.

Carina a trecut cu bine de programul de reabilitare, şi-a făcut planuri pentru a deveni grafician şi a început să gătească împreună cu familia şi să călărească pe Mathilde, iapa ei.

Între timp, cazul a fost înaintat către consiliul medico-legal de pe lângă guvernul danez, care trebuia să evalueze procedurile şi să dea un verdict expert dacă s-a greşit din punct de vedere ştiinţific şi deontologic.

Însă, conform ziarului The Copenhagen Post, pe 14 octombrie 2013 raportul experţilor încă întârzia, din cauza conflictelor de interese: membrii respectivului consiliu aveau sau avuseseră colaborări cu spitalul Aarhus, unii fiind chiar foşti colegi ai neurochirurgului acuzat, Benedicte Dahlerup.

Deoarece faptele urmau să se prescrie pe 20 octombrie 2013, poliţia a ales să o acuze pe Benedicte Dahlerup, medic neurochirurg, de neglijenţă în serviciu, urmând ca eventualele delicte de drept penal (criminale) să fie adăugate la dosar când va fi gata evaluarea unor experţi independenţi.

Sistemul de donare de organe din Danemarca este de tip opt-in, adică cine vrea îşi poate oferi în mod voluntar organele în eventualitatea unei morţi cerebrale.

Noţiunea de moarte cerebrală a apărut prima dată în 1968 pentru a putea netezi accesul la organe în cea mai bună stare pentru transplant, dar încă este contestată de unii medici şi specialişti în etică. Unii spun că nu există teste standardizate care să dovedească fără putinţă de tăgadă că pacientul este mort, iar alţii critică definiţia conceptului, care nu li se pare suficient de riguroasă.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Prelucrare: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Record mondial de participare la semimaraton stabilit de o fetiţă de 6 ani ce a alergat pentru o grupare pro-viaţă

22 octombrie 2013

Keelan Glass a făcut la 6 ani ceva ce mulți adulți nu pot spune că au făcut sau că vor face vreodată - a alergat o jumatate de maraton în mai puțin de trei ore.

Faptul că fetița din Texas a alergat 21 de km pentru o cauză pro-viață, a făcut ca ea sa fie cea mai tânără persoană care a făcut așa ceva vreodată. Și aspiră la mai mult.

Conform The Dallas Morning News, fetița de doar 1 m și 16 kg vrea să alerge 42 de km, adică un maraton întreg, până la vârsta de 10 ani.

Pe 12 octombrie 2013, la maratonul Shoutdown Half ce se organizează în Dallas, fetița a realizat timpul de 2ore 46 minute și 31de secunde.

Cum se descurcă cu o asemenea distanță?

„Dumnezeu mă ajută să continui să alerg”, a declarat fetița de 6 ani înainte de maraton, postului de televiziune KTXS. Mama ei, Tracy, ea însăși o alergătoare la triatlon, a fost acolo tot timpul.

Ea a mai declarat : „Ne-am aliniat lângă cei care dau startul pentru cursa de două ore și jumătate, iar unul dintre ei a întrebat: Câti dintre voi sunt pentru prima oară la acest semimaraton? Keelan a ridicat mâna și a fost întrebată dacă aleargă tot acest semimaraton, iar ea a raspuns : Da, uraa !”

Deci cum reușește o fetiță de 6 ani să alerge un semimaraton? Milă după milă.

Am ajuns la mila 6 (aprox. 10km) și am întrebat-o: „Cum te simți?” și ea a răspuns: „Minunat, hai să alergăm pana la 8 (aprox 13 km)”. Am zis: „Bine, alergăm până la 8” și când am ajuns acolo ,am întrebat-o iar: „Cum te simți?” și mi-a zis: „Hai, putem ajunge pâna la 10 (aprox 16 km). Și am continuat să alergăm în ritmul ei”, a spus Tracy.

The Association of Road Racing Statisticians a declarant-o pe Keelan drept cea mai tânără participantă la semimaraton.

Tracy a mai declarat că fiica ei nu pare să realizeze ce înseamnă recordul mondial pe care l-a stabilit, acela de cea mai tânără persoană care a alergat un semimaraton. În schimb, Keelan este concentrată pe banii pe care i-a strâns, bani pentru Centrul local pentru femeile însărcinate. Potrivit KTXS, începând cu 17 octombrie  a strâns 2.855$ pentru Pregnancy Resources of Abilene.

În timp ce cursa nu a pus restricții referitor la vârsta de participare, unii s-au întrebat dacă Keelan nu este prea mică pentru a parcurge o asemenea distantă.

Tracy a mai spus că, înainte ca Keelan să înceapă să se antreneze pentru semimaraton, ea și sotul ei au cerut părerea medicilor.

Cât despre dorința fetei de a parcurge un maraton întreg în doar 4 ani de acum, Tracy e un pic sceptică.

„Doar pentru că ar putea, nu sunt sigură că este un motiv suficient de bun să facă asta”, a declarat Tracy pentru cei de la Morning News. „În calitate de mamă, va trebui să mă documentez foarte bine înainte ca asta să se întâmple”.

Sursă: The Blaze

Traducere: Iuliana Onea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Raport şocant al medicilor olandezi: suferinţa părinţilor - motiv pentru eutanasia bebeluşilor aflaţi pe moarte

de Michael Cook, 14 iunie 2013

Olanda şi Belgia par a fi într-o cursă situată la limita de jos a eticii medicale. La un moment dat Belgia a luat-o înainte atunci când Parlamentul său a ajuns la un consens privind extinderea politicilor controversate ale eutanasiei asupra copiilor grav bolnavi. Dar, imediat, Olanda a venit din urmă.

Presa olandeză a raportat o evoluţie şi mai uluitore în problema eutanasiei. Durerea simţită de părinţii unui nou născut care este pe moarte este o justificare pentru uciderea propriului copil, a declarat Asociaţia Medicală Regală Olandeză (KNMG), asociaţie ce reprezintă medicii olandezi.

Într-un nou document oficial, „Decizii medicale asupra vieţii nou născuţilor cu anormalii severe” (redactat numai în olandeză), KNMG explică de ce este acceptabilă, şi uneori necesară, eutanasia copiilor. În Olanda, administrarea injecţiilor letale bebeluşilor cu dizabilităţi grave sau înfometarea lor, nu mai este de mult timp o noutate, din moment ce eutanasia este în mod clar permisă prin aşa numitul Protocol Groningen 2004.

Noutatea uimitoare a recentei declaraţii este aceea că se precizează că suferinţa părinţilor poate fi un motiv pentru a ucide nou născuţii. Printre alte condiţii, documentul precizează că o injecţie letală de relaxare a muşchilor este posibilă în mod „etic”, atunci când „perioada de suferinţă dinaintea morţii este mărită şi decesul iminent întârzie, în pofida pregătirii pentru acel moment, şi cauzează o durere extremă părinţilor.”

Este important să se înţeleagă ce este atât de revoluţionar în privinţa acestei declaraţii stupide. O fiinţă umană absolut nevinovată ar putea fi ucisă fără posibilitatea de a-şi exprima dorinţa de a muri, deoarece continuarea existenţei sale este un deranj emoţional pentru alţii. Secretul a fost dezvăluit. Astăzi sunt bebeluşi cu dizabilităţi severe; mâine ar putea fi adolescenţi cu probleme mentale; pe viitor, bătrâni afectaţi de boala dementei. Nu ai avea inimă dacă nu ai suferi din cauza unor astfel de cazuri; ai avea o inimă de piatră dacă i-ai omorî pentru a-ţi stopa propria suferinţă.

Dr. Verhagen, unul dintre autorii raportului de la KNMG şi iniţiatorul Protocolului Groningen, a explicat ziarului olandez de elită Volkskrant, de ce angoasa părinţilor este relevantă. „Aceşti copii sunt gri şi reci, au buze albastre şi, dintr-o dată, la fiecare câteva minute, respiră profund. Este foarte greu să vezi aşa ceva, iar asta poate dura ore şi uneori zile întregi. Experienţa este foarte stresantă pentru părinţi. Vederea unui copil tremurând în ultimele sale clipe de viaţă, le poate lăsa răni profunde.” 

Totodată, chiar Dr Verhagen recunoaşte că acel copil ar putea, de fapt, să nu sufere în acele momente. Poate simţi durere şi discomfort, dar suferinţa este un fenomen social şi psihologic complex, fără un criteriu ştiinţific valid.

Mult mai obiectivă este suferinţa părinţilor care sunt martorii neputinţei copilului. Doctorii ar trebui să-i scutească pe părinţi de „monstruoasa” vedere a propriului copil murind în chinuri, explică  Dr. Verhagen. „Aceasta face parte dintr-o bună îngrijire paliativă”.

Criteriile pentru eutanasia nou-născuţilor sunt următoarele (din pagina 54 a raportului): dacă acel copil suferă, dacă nu îşi poate exprima propria dorinţă, dacă decesul este inevitabil şi procesul morţii este prelungit, atunci copilul poate fi eutanasiat pentru ca părinţii să fie scutiţi de o continuă suferinţă.

Din cei 175.000 de copii născuţi în fiecare an în Olanda, KNMG sugerează că aproximativ 650 de copii pot fi cazuri pasibile de eutanasiere.

„Aceşti nou-născuţi, în pofida unui tratament intensiv, vor muri cu siguranţă în scurt timp. Ei au o prognoză slabă şi o foarte mică speranţă de viaţă. Ar putea să nu fie dependenţi de îngrijire permanentă, dar vor avea o viaţă plină de suferinţă şi fără speranţă. Doctorii şi părinţii sunt în faţa grelei întrebări dacă să înceapă sau să continue tratamentul, dar oricare acţiune le-ar putea dăuna, având în vedere suferinţa şi dizabilităţile care ar putea rezulta din cauza slabei sănătăţi a copilului”.

Dr. Verhagen este probabil cel mai cunoscut susţinător al eutanasierii pentru copii din Olanda. „Jurnalul de Etică Medicală” a publicat în luna mai  argumentele acestuia, aduse în apărarea Protocolului Groningen. El a negat temerile cum că Olanda merge pe o pantă alunecoasă. În decursul celor cinci ani de la Protocol, predicţiile negative au întârziat să apară, susţine acesta. Numărul cazurilor de eutanasie neonatală nu a crescut. În schimb, monitorizarea prenatală a evoluat, iar copiii cu dizabilităţi severe au fost avortaţi. „Aceasta a determinat creşterea numărului de avorturi şi mai puţine cazuri de eutanasie”, a menţionat triumfător.

Poate ar trebui să evităm termenul de „pantă alunecoasă" atunci când vorbim despre ceea ce îi determină pe medici să emită asemenea absurdităţi. Ideea este că, în Olanda şi Belgia, criteriile au evoluat într-o asemenea măsură, încât, de la bolnavii terminali, s-a ajuns la adulţi care şi-au pierdut interesul de a trăi, apoi la copiii suferinzi şi iată că acum la copii ai căror părinţi suferă.

Orice om raţional poate înţelege că nu este departe ziua când, în Olanda şi Belgia, suferinţa copiilor adulţi va fi un motiv suficient pentru eutanasia propriilor părinţi bătrâni şi bolnavi. „Te rugăm, doctore, scuteşte-l de suferinţa noastră!”

Sursă: Mercator.net

Traducere: Paula Ciobanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com   

Părintele Epifanie Teodoropulos: La ușuratici nu dau niciodată bună mărturie

Povestirea unui alt fiu duhovnicesc al Starețului:

Un tânăr a voit să urmărească un important meci de fotbal din grupa A națională. Dar fiindcă a fost mare aglomerație n-a găsit bilet. Ce face atunci? Găsește două cotoare diferite, le lipește și se prezintă la controlor pentru a intra în stadion. Tânărul a fost prins cu înșelătoria ce o facuse și a fost predat organelor de ordine. Apoi i se face reclamație pentru înșelătorie. Când trebuia să se judece cazul, s-a cerut un avocat. Au intervenit și i-au spus Starețului, ca să aflăm pe cineva bun. Starețul a dat din cap... Am înțeles. Au încercat să-l justifice pe tânăr, spunând că asta a fost o încercare ușuratică, care a arătat în mod simplu dragostea lui pentru fotbal. De altfel de scuzat și datorită vârstei lui.

 Atunci, Starețul, ridicând vocea, spuse:

 - Nu fiule. Nu-l îndreptățesc. Și dacă ar vrea cândva să se facă preot, nu-i voi dă bună mărturie.

 - Desigur, Părinte, pentru condamnarea sa.

 - Nu pentru asta. Chiar de n-ar fi condamnat, nu i-aș da mărturie, datorită usurătății sale.

 - Numai pentru o faptă atât de neînsemnată?

 - Da! Deoarece, dacă azi arată ușurătate fată de lucruri atât de mici, de unde știu eu ce va face maine-poimâine, când va fi preot? La ușuratici, nu dau niciodată bună mărturie.

Părintele Epifanie Teodoropulos

Sursă: Mănăstirea Săraca

Cum a relatat presa din Ardeal Războiul de Independenţă

Atacul de la Smârdan, Nicolae Grigorescu - Muzeul Naţional de Artă

Printre voluntarii transilvăneni înrolaţi în armata română s-au numărat şi medici saşi, care au lucrat pentru serviciul de urgenţă.

S-au împlinit 135 de ani de la începerea Războiului de Independenţă a României (1877-1878), când armata română a uimit lumea prin curajul şi vitejia ei; 135 de ani, „vârstă" pe care o are şi ziarul „România liberă", implicat şi el în acele evenimente istorice...  Astfel că, în 1878, „Telegraful român" nr. 103 (ce apărea la Sibiu) scria: „România liberă anunţă că ministrul de război cu  cel al instrucţiunii publice din România a însărcinat pe librarul «Socec» cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei ostaşilor români, pentru a se difuza gratuit acestora". Este vorba despre poeziile „Cântecul gintei latine" şi „Peneş Curcanul".

Presa vremii notează şi un alt amănunt inedit  pentru zilele noastre: Israel Teller, profesor de limba ebraică la şcoala israelită din Bacău, a tradus în limba ebraică poeziile lui Vasile Alecsandri. Dar mai aflăm că „Peneş Curcanul" a apărut şi în traducere germană în „Allgemeine Zeitung" din Augsburg, precum şi în ziarul de limbă germană ce apare la Bucureşti. „Die Epoche", menţionând că s-a realizat acest produs editorial destinat vânzării în traducerea doamnei Carmen Sylva, beneficiarele încasărilor urmând să fie văduvele de război.

Poezia „Peneş Curcanul" a mai apărut în germană şi în Norddeutsche Allgemeine Zeitung.

Cărţi despre război

Războiului de Independenţă i-au mai fost dedicate numeroase volume, precum „Războiul Oriental" de A.P. Alexei şi Massim Popu, apărut la Graz, editor fiind Paul Ciselar, aceştia publicând şi o variantă ilustrată. Aflăm apoi şi alte amănunte interesante, precum faptul că I.P. Bancov a compus canţonetele  „Soldatul român la Plevna",  „Cercelaru", „Unchiul nepotului", „Călăraş", informaţii apărute în „Observator". Au fost publicate numeroase lucrări literare în proză, precum „Curcanii înaintea sultanului" - anecdotă (Telegraful român din noiembrie 1877).

Desigur, întreaga desfăşurare a războiului şi ecoul deosebit în întreaga lume al victoriei au fost urmărite de întreaga presă românească, dar doi pasionaţi bibliotecari şi cercetători de la Biblioteca „Astra" din Sibiu, Elena Dunăreanu şi Mircea Avram - cu care eu am colaborat foarte bine în perioada mea sibiană -, au avut curiozitatea să vadă cum a fost oglindit în presa sibiană Războiul de Independenţă, constatând fapte, acţiuni şi evenimente copleşitoare: comitete de ajutorare a răniţilor şi a familiilor afectate, fonduri strânse în acest scop, nominalizând zeci de persoane din întregul Ardeal, care au donat sume considerabile, manifestări de simpatie cu românii etc. „Telegraful român" din 1877 relevă că „Prinţul Carol a plecat cu armata sa de 5.000 de combatanţi la Slatina, iar la Calafat aduse alţi 15.000, comandaţi de colonelul Cerchez".

Un articol din ziarul german condus de Heinrich Haner, intitulat „Saşii şi românii", sublinia necesitatea de a se uni cele două naţionalităţi, română şi germană, pentru a-şi apăra interesele comune. Iar într-un alt articol din acelaşi ziar se spune: „Semnalăm cu neasemuită satisfacţie înrolarea unor medici saşi în serviciul ambulanţelor româneşti, dorindu-le să aibă succes în această  activitate".

Aprecieri în presa turcească

Interesant este că şi unii ziarişti turci au apreciat vitejia armatei române, astfel că într-un articol din „La Turque" care apărea la Constantinopol se scrie despre vitejia soldaţilor români, „cărora li se datorează, în mare parte, asediul şi căderea  Plevnei".

Au fost şi informaţii colaterale care spun mult despre atmosfera epocii. Este vorba despre procese intentate celor care, într-o formă sau alta, au susţinut Războiul de Independenţă a României şi au aplaudat victoria armatei române, cum ar fi arestarea librarului Ţăranu din Oraviţa şi închiderea librăriei sale din cauza unei hărţi a „Daco-României" găsită la el în magazin. Apoi, acesta a fost dus la Budapesta, la judecată, unde a fost întemniţat nouă luni şi jumătate. În cele din urmă, a fost achitat de Tribunalul din Pesta, localnicii protestând prin presă şi prin manifestări publice pentru acest abuz. Dar autorităţile austro-ungare au intentat proces şi societăţii culturale „Arborosa", iar membrii acesteia au fost ţinuţi 11 săptămâni în detenţie.

La eliberare, Ciprian Porumbescu adresează, tot prin „Telegraful român", publicului recunoştinţa lor pentru susţinerea dovedită. Iar în „Observatoriu" din mai 1878 se relatează că patru învăţători din Lipova sunt judecaţi pentru că au folosit în orele de predare cartea „Istoria românilor" de Ioan Tudicescu. Pe de altă parte, editorul Paul Ciselar din Graz anunţă că broşura a doua din „Războiul Oriental" a fost confiscată, iar editorul va fi judecat pentru „crima conturbării liniştei publice...". Mircea Avram, unul dintre autorii acestei plachete, îmi spunea atunci,în anul 1977, că el şi colega lui, Elena Dunăreanu, au identificat faptul că presa sibiană - română şi germană -, a publicat circa 700 de  informaţii despre război şi despre evenimentele colaterale, între 1 aprilie 1877 şi 31 decembrie 1878.

Sursă: România Liberă