Identitate românească: Interviu cu profesorul dr. Ovidiu Bojor: “Omul să fie Om, dar să nu uite…”

Fondator al fitoterapiei moderne în România, om de știință cu o bogată activitate de cercetare şi academică, Ovidiu Bojor este membru al mai multor academii din ţară şi din străinătate. În 2004, Academia Română îi acordă diploma „Meritul Academic”. Este deţinător al titlului de Senior Honoris Causa, acordat de către Forumul Preşedinţilor Patronatelor din România. Este preşedinte al Patronatului Planta Romanica şi membru al Academiei Medicale. A condus expediţii ştiinţifice şi misiuni exploratorii în Himalaia, Afganistan, Ruanda, Tanzania, Uganda, Burundi şi Botswana. Deţine peste 35 de brevete de invenţie, majoritatea aplicate în cercetare şi în producţie. I s-au decernat medalii de aur la Saloanele de Invenţii de la Bucureşti şi Geneva.

Născut la Reghin, la 1 noiembrie 1924, cel care şi-a dedicat viaţa oamenilor și științei, profesorul dr. Ovidiu Bojor nu ar fi existat dacă o minune dumnezeiască nu l-ar fi împiedicat ca, în toamna acelui sângeros an 1940, să meargă la Mureşenii de Câmpie pentru a-şi petrece ultimele zile de vacanţă alături de vărul său, Victor… Atunci au fost împuşcaţi de către criminalii horthyşti, toți cei cinci membri ai familiei Bujor și alți șase apropiați ai acestora, pentru simpla vină de a fi fost români.

Ovidiu Bojor a iertat de mult, dar de uitat, nu poate să nu uite… 

Întreaga familie a preotului Andrei Bujor, unchiul dumneavoastră, a fost masacrată în comuna Mureşenii de Câmpie, în noaptea de 23-24 septembrie 1940, din ordinul contelui Albert Wass imediat după cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei horthyste. Ce sentimente v-au trezit încercările de reabilitare a contelui Wass în procesele intentate de urmașii săi ?

Curtea de Apel de la Cluj a respins irevocabil cererea de reabilitare a lui Albert Wass deoarece există probe indubitabile împotriva lui. E un act de dreptate. În afară de alți șase nefericiți, toți membrii familiei mele au fost ucişi în chinuri groaznice din ordinul lui Wass.

Printre cei împuşcaţi în altă localitate, Sucutard, tot din ordinul lui Wass, se numără şi două tinere evreice de 19 ani care avertizaseră jandarmeria cu privire la crima colectivă care se punea la cale în castelul grofului.

În timpul ocupaţiei Ardealului de Nord, autorităţile horthyste au comis crime abominabile, i-au ucis și i-au deportat la Auschwitz şi la Buchenwald pe evrei, i-au ucis și au izgonit români. Eu sunt un om credincios… Născut fiind la Reghin, până în ’40, ne jucam pe stradă, maghiari, români, evrei, saşi şi ţigani. Atunci am învăţat română, maghiară şi germană. Pe stradă, cu copiii. Nu se punea problema urii de rasă, singurele conflicte erau când cineva punea altcuiva o piedică la un joc de fotbal. Am avut apoi profesori universitari maghiari cu care am fost în relaţii excelente, în secuime am avut prieteni buni. Mai târziu, am lucrat pe patru continente şi am colaborat cu reprezentanţi ai tuturor raselor de pe Terra.

Priviţi înapoi cu mânie…?

Vă mărturisesc că nu. În fiecare an, la 23 septembrie, merg la biserică, dau patru slujbe de pomenire şi mă rog ca Domnul să le dea o pedeapsă cât mai uşoară criminalilor. „De ce pomeneşti criminalii?” m-au întrebat nu o dată preoții. Dar oare cine are nevoie mai mare de iertare, victima sau criminalul? Noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea perfecţiunii supreme. Dacă nu-i urmăm exemplul, începem să decădem până ne prăvălim în hău. Este una dintre învăţăturile preotului Andrei Bujor care a pierit, atunci…

Care este crezul dumneavoastră în viaţă ?

Am cerut părerea a 36 oameni din 28 ţări pentru volumul „Pledoarie pentru pace” care apare, anual, în Pakistan. Mi s-a spus „În această carte vă rog să dezvoltaţi nelimitat ideile dumneavoastră”. M-am rezumat la 12 pagini, deşi puteam scrie mult mai mult… De multe ori omul este inferior animalului. Leul sau lupul nu ucid de dragul de a ucide, ci pentru a mânca. Omul coboară deseori sub nivelul animalelor, din setea de a distruge. Îmi vine să cred că, spre deosebire de ele, a pierdut instinctul protejării propriei specii. Crezul meu? Omul trebuie să fie Om. Om cu O mare… dar să nu uite!

Sursă: Ziarişti Online

*

Preotul Andrei Bujor, † 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, de origine maghiară, Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Sursă: Wikipedia

Cum a relatat presa din Ardeal Războiul de Independenţă

Atacul de la Smârdan, Nicolae Grigorescu - Muzeul Naţional de Artă

Printre voluntarii transilvăneni înrolaţi în armata română s-au numărat şi medici saşi, care au lucrat pentru serviciul de urgenţă.

S-au împlinit 135 de ani de la începerea Războiului de Independenţă a României (1877-1878), când armata română a uimit lumea prin curajul şi vitejia ei; 135 de ani, „vârstă" pe care o are şi ziarul „România liberă", implicat şi el în acele evenimente istorice...  Astfel că, în 1878, „Telegraful român" nr. 103 (ce apărea la Sibiu) scria: „România liberă anunţă că ministrul de război cu  cel al instrucţiunii publice din România a însărcinat pe librarul «Socec» cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei ostaşilor români, pentru a se difuza gratuit acestora". Este vorba despre poeziile „Cântecul gintei latine" şi „Peneş Curcanul".

Presa vremii notează şi un alt amănunt inedit  pentru zilele noastre: Israel Teller, profesor de limba ebraică la şcoala israelită din Bacău, a tradus în limba ebraică poeziile lui Vasile Alecsandri. Dar mai aflăm că „Peneş Curcanul" a apărut şi în traducere germană în „Allgemeine Zeitung" din Augsburg, precum şi în ziarul de limbă germană ce apare la Bucureşti. „Die Epoche", menţionând că s-a realizat acest produs editorial destinat vânzării în traducerea doamnei Carmen Sylva, beneficiarele încasărilor urmând să fie văduvele de război.

Poezia „Peneş Curcanul" a mai apărut în germană şi în Norddeutsche Allgemeine Zeitung.

Cărţi despre război

Războiului de Independenţă i-au mai fost dedicate numeroase volume, precum „Războiul Oriental" de A.P. Alexei şi Massim Popu, apărut la Graz, editor fiind Paul Ciselar, aceştia publicând şi o variantă ilustrată. Aflăm apoi şi alte amănunte interesante, precum faptul că I.P. Bancov a compus canţonetele  „Soldatul român la Plevna",  „Cercelaru", „Unchiul nepotului", „Călăraş", informaţii apărute în „Observator". Au fost publicate numeroase lucrări literare în proză, precum „Curcanii înaintea sultanului" - anecdotă (Telegraful român din noiembrie 1877).

Desigur, întreaga desfăşurare a războiului şi ecoul deosebit în întreaga lume al victoriei au fost urmărite de întreaga presă românească, dar doi pasionaţi bibliotecari şi cercetători de la Biblioteca „Astra" din Sibiu, Elena Dunăreanu şi Mircea Avram - cu care eu am colaborat foarte bine în perioada mea sibiană -, au avut curiozitatea să vadă cum a fost oglindit în presa sibiană Războiul de Independenţă, constatând fapte, acţiuni şi evenimente copleşitoare: comitete de ajutorare a răniţilor şi a familiilor afectate, fonduri strânse în acest scop, nominalizând zeci de persoane din întregul Ardeal, care au donat sume considerabile, manifestări de simpatie cu românii etc. „Telegraful român" din 1877 relevă că „Prinţul Carol a plecat cu armata sa de 5.000 de combatanţi la Slatina, iar la Calafat aduse alţi 15.000, comandaţi de colonelul Cerchez".

Un articol din ziarul german condus de Heinrich Haner, intitulat „Saşii şi românii", sublinia necesitatea de a se uni cele două naţionalităţi, română şi germană, pentru a-şi apăra interesele comune. Iar într-un alt articol din acelaşi ziar se spune: „Semnalăm cu neasemuită satisfacţie înrolarea unor medici saşi în serviciul ambulanţelor româneşti, dorindu-le să aibă succes în această  activitate".

Aprecieri în presa turcească

Interesant este că şi unii ziarişti turci au apreciat vitejia armatei române, astfel că într-un articol din „La Turque" care apărea la Constantinopol se scrie despre vitejia soldaţilor români, „cărora li se datorează, în mare parte, asediul şi căderea  Plevnei".

Au fost şi informaţii colaterale care spun mult despre atmosfera epocii. Este vorba despre procese intentate celor care, într-o formă sau alta, au susţinut Războiul de Independenţă a României şi au aplaudat victoria armatei române, cum ar fi arestarea librarului Ţăranu din Oraviţa şi închiderea librăriei sale din cauza unei hărţi a „Daco-României" găsită la el în magazin. Apoi, acesta a fost dus la Budapesta, la judecată, unde a fost întemniţat nouă luni şi jumătate. În cele din urmă, a fost achitat de Tribunalul din Pesta, localnicii protestând prin presă şi prin manifestări publice pentru acest abuz. Dar autorităţile austro-ungare au intentat proces şi societăţii culturale „Arborosa", iar membrii acesteia au fost ţinuţi 11 săptămâni în detenţie.

La eliberare, Ciprian Porumbescu adresează, tot prin „Telegraful român", publicului recunoştinţa lor pentru susţinerea dovedită. Iar în „Observatoriu" din mai 1878 se relatează că patru învăţători din Lipova sunt judecaţi pentru că au folosit în orele de predare cartea „Istoria românilor" de Ioan Tudicescu. Pe de altă parte, editorul Paul Ciselar din Graz anunţă că broşura a doua din „Războiul Oriental" a fost confiscată, iar editorul va fi judecat pentru „crima conturbării liniştei publice...". Mircea Avram, unul dintre autorii acestei plachete, îmi spunea atunci,în anul 1977, că el şi colega lui, Elena Dunăreanu, au identificat faptul că presa sibiană - română şi germană -, a publicat circa 700 de  informaţii despre război şi despre evenimentele colaterale, între 1 aprilie 1877 şi 31 decembrie 1878.

Sursă: România Liberă