Călugărul Sofronie, „restauratorul ortodoxiei“ în Transilvania

S-a născut în satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi”, poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură.  

     

În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi chiliile mănăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea Ortodoxiei.

Într-o zi însă, căpetenia judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna. Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.

La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă, iar altele către guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinţei ortodoxe.

,,Dacă vreţi să scoateţi de la noi ceva, sub cuvânt de contribuţie ori altă trebuinţă a Principatului, noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până când trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi trăiesc în pace în legea lor… Iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace ca să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuiala şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până ce suntem vii!… Prea deajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit niciun răspuns… Măriile Voastre, nici noi nu suntem ca vitele, cum credeţi, ci avem Biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite ca să rămână goale şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi să nu rămână goale!”

(Memoriul din 1760)

În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.

Aceasta va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia.

 Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.

A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.

Pr.  Prof.  Dr. Teodor Bodogae, Cuviosul Sofronie de la Cioara,

în vol. „Sfinţi români şi apărători…” , p.458

Preluare de pe hristosesteortodox.wordpress.com

Cum a relatat presa din Ardeal Războiul de Independenţă

Atacul de la Smârdan, Nicolae Grigorescu - Muzeul Naţional de Artă

Printre voluntarii transilvăneni înrolaţi în armata română s-au numărat şi medici saşi, care au lucrat pentru serviciul de urgenţă.

S-au împlinit 135 de ani de la începerea Războiului de Independenţă a României (1877-1878), când armata română a uimit lumea prin curajul şi vitejia ei; 135 de ani, „vârstă" pe care o are şi ziarul „România liberă", implicat şi el în acele evenimente istorice...  Astfel că, în 1878, „Telegraful român" nr. 103 (ce apărea la Sibiu) scria: „România liberă anunţă că ministrul de război cu  cel al instrucţiunii publice din România a însărcinat pe librarul «Socec» cu publicarea unei ediţii a poeziilor lui Vasile Alecsandri închinate vitejiei ostaşilor români, pentru a se difuza gratuit acestora". Este vorba despre poeziile „Cântecul gintei latine" şi „Peneş Curcanul".

Presa vremii notează şi un alt amănunt inedit  pentru zilele noastre: Israel Teller, profesor de limba ebraică la şcoala israelită din Bacău, a tradus în limba ebraică poeziile lui Vasile Alecsandri. Dar mai aflăm că „Peneş Curcanul" a apărut şi în traducere germană în „Allgemeine Zeitung" din Augsburg, precum şi în ziarul de limbă germană ce apare la Bucureşti. „Die Epoche", menţionând că s-a realizat acest produs editorial destinat vânzării în traducerea doamnei Carmen Sylva, beneficiarele încasărilor urmând să fie văduvele de război.

Poezia „Peneş Curcanul" a mai apărut în germană şi în Norddeutsche Allgemeine Zeitung.

Cărţi despre război

Războiului de Independenţă i-au mai fost dedicate numeroase volume, precum „Războiul Oriental" de A.P. Alexei şi Massim Popu, apărut la Graz, editor fiind Paul Ciselar, aceştia publicând şi o variantă ilustrată. Aflăm apoi şi alte amănunte interesante, precum faptul că I.P. Bancov a compus canţonetele  „Soldatul român la Plevna",  „Cercelaru", „Unchiul nepotului", „Călăraş", informaţii apărute în „Observator". Au fost publicate numeroase lucrări literare în proză, precum „Curcanii înaintea sultanului" - anecdotă (Telegraful român din noiembrie 1877).

Desigur, întreaga desfăşurare a războiului şi ecoul deosebit în întreaga lume al victoriei au fost urmărite de întreaga presă românească, dar doi pasionaţi bibliotecari şi cercetători de la Biblioteca „Astra" din Sibiu, Elena Dunăreanu şi Mircea Avram - cu care eu am colaborat foarte bine în perioada mea sibiană -, au avut curiozitatea să vadă cum a fost oglindit în presa sibiană Războiul de Independenţă, constatând fapte, acţiuni şi evenimente copleşitoare: comitete de ajutorare a răniţilor şi a familiilor afectate, fonduri strânse în acest scop, nominalizând zeci de persoane din întregul Ardeal, care au donat sume considerabile, manifestări de simpatie cu românii etc. „Telegraful român" din 1877 relevă că „Prinţul Carol a plecat cu armata sa de 5.000 de combatanţi la Slatina, iar la Calafat aduse alţi 15.000, comandaţi de colonelul Cerchez".

Un articol din ziarul german condus de Heinrich Haner, intitulat „Saşii şi românii", sublinia necesitatea de a se uni cele două naţionalităţi, română şi germană, pentru a-şi apăra interesele comune. Iar într-un alt articol din acelaşi ziar se spune: „Semnalăm cu neasemuită satisfacţie înrolarea unor medici saşi în serviciul ambulanţelor româneşti, dorindu-le să aibă succes în această  activitate".

Aprecieri în presa turcească

Interesant este că şi unii ziarişti turci au apreciat vitejia armatei române, astfel că într-un articol din „La Turque" care apărea la Constantinopol se scrie despre vitejia soldaţilor români, „cărora li se datorează, în mare parte, asediul şi căderea  Plevnei".

Au fost şi informaţii colaterale care spun mult despre atmosfera epocii. Este vorba despre procese intentate celor care, într-o formă sau alta, au susţinut Războiul de Independenţă a României şi au aplaudat victoria armatei române, cum ar fi arestarea librarului Ţăranu din Oraviţa şi închiderea librăriei sale din cauza unei hărţi a „Daco-României" găsită la el în magazin. Apoi, acesta a fost dus la Budapesta, la judecată, unde a fost întemniţat nouă luni şi jumătate. În cele din urmă, a fost achitat de Tribunalul din Pesta, localnicii protestând prin presă şi prin manifestări publice pentru acest abuz. Dar autorităţile austro-ungare au intentat proces şi societăţii culturale „Arborosa", iar membrii acesteia au fost ţinuţi 11 săptămâni în detenţie.

La eliberare, Ciprian Porumbescu adresează, tot prin „Telegraful român", publicului recunoştinţa lor pentru susţinerea dovedită. Iar în „Observatoriu" din mai 1878 se relatează că patru învăţători din Lipova sunt judecaţi pentru că au folosit în orele de predare cartea „Istoria românilor" de Ioan Tudicescu. Pe de altă parte, editorul Paul Ciselar din Graz anunţă că broşura a doua din „Războiul Oriental" a fost confiscată, iar editorul va fi judecat pentru „crima conturbării liniştei publice...". Mircea Avram, unul dintre autorii acestei plachete, îmi spunea atunci,în anul 1977, că el şi colega lui, Elena Dunăreanu, au identificat faptul că presa sibiană - română şi germană -, a publicat circa 700 de  informaţii despre război şi despre evenimentele colaterale, între 1 aprilie 1877 şi 31 decembrie 1878.

Sursă: România Liberă

Transfăgărăşanul a fost declarat cel mai frumos drum din lume

Publicaţia americană CarsRoute a declarat Transfăgărăşanul cel mai frumos drum din lume.

Şosea din România ce traversează munţii Făgăraş este urmată în clasamnet de trecătoarea Stelvio din Italia şi de şoseaua Lysebotn din Norvegia.

În 2009, emisiunea Top Gear de la postul englez de televiziune BBC a clasat Transfăgărăşanul tot pe primul loc între cele mai frumoase drumuri din lume.

Construită la începutul anilor 1970, şoseaua are o lungime de 151 de kilometri şi leagă provinciile istorice Transilvania şi Ţara Românească. Pentru construcţie au fost dislocate milioane de tone de rocă.

Sursă articol: Ziarul Adevărul