Fata care nu a vrut să moară: incredibila poveste a adolescentei care s-a trezit din comă în timp ce medicii se pregăteau să-i recolteze organele

Dupã un accident de maşinã întâmplat în octombrie 2012, daneza Carina Melchior, în vârstã de 19 ani, a stat trei zile în comã la Spitalul Universitar din Aarhus, Danemarca.

Medicii au estimat că în câteva zile urma să intre în moarte cerebrală şi au sugerat pregătirea sa pentru donarea de organe. Dacă intra în moarte cerebrală, după scoaterea de pe aparate, se estima că inima tinerei avea să mai bată şi fata avea să mai respire neasistată încă vreo câteva zile, după care i se puteau recolta organele pentru donare.

La nici 24 de ore după ce părinţii şi-au dat acordul pentru donarea de organe, spre uimirea părinţilor şi a personalului medical, fata a început să-şi mişte picioarele şi a deschis ochii. Iar asta după ce fusese scoasă de pe aparate şi de sub medicaţie, afirmă sora ei mai mare, Camilla Melchior, în documentarul Die Pigen Der Ikke Ville Do (Fata care nu a vrut să moară), difuzat de DR, Televiziunea Naţională Daneză (n.red. – se impune aici o corecţie la ştirea difuzată de Pro TV acum un an şi patru luni, în care se spune că tânăra s-a trezit chiar înainte ca doctorii să o scoată de pe aparate).

Chiar în perioada în care Carina a ajuns la spital, exista un interes sporit pentru promovarea donării de organe în Danemarca. O companie de producţie independentă publicase cu o lună înainte un scurt metraj ficţional, realizat din fonduri private şi cu sprijinul unui spital, în care se prezentau toate etapele care duceau la donare: un accident, părinţi îndureraţi (jucaţi de actori), medici care consiliază.

Echipa de la televiziunea naţională daneză şi-a propus în schimb să realizeze un documentar de tip reality tv şi i-a urmărit pe părinţi la spital din prima clipă, filmând atât discuţia cu medicul care le sugera donarea de organe, cât şi momentul în care pacienta s-a trezit. Reprezentanţii legali ai spitalului au încercat să împiedice difuzarea documentarului, deoarece, spuneau ei, creează falsa impresie că oamenii se pot trezi din moarte cerebrală (pe când Carina se trezise înainte ca aceasta să se instaleze propriu-zis).

 

Părinţii au decis să dea în judecată spitalul. Avocatul familiei, Nils Fjeldberg, a declarat pentru ziarul Ekstra Bladet:

„Sigur că este o traumă majoră, atât pentru ea, cât şi pentru părinţi, care au fost convinşi că nu mai era nimic de făcut şi nu le rămânea decât să îi doneze organele”. El a mai adăugat că, după ce s-a trezit, fata întreba întruna dacă doctorii au încercat să o omoare. Tatăl ei a declarat pentru acelaşi ziar danez:

„Bandiţii aceia în halate albe au renunţat prea repede, fiindcă aveau nevoie de un donator de organe”.

Spitalul şi-a cerut scuze, spunând că s-a făcut o greşeală, deoarece nu existau încă semne clare de moarte cerebrală în clipa în care s-a vorbit despre donarea de organe. Un medic danez a declarat pentru Daily Mail că a fost un caz nefericit de proastă comunicare între familie şi medici:

„Din punct de vedere medical, nu s-a făcut nicio greşeală. Fata nu a fost nicio clipă declarată în moarte cerebrală, deoarece nu era încă astfel. Şi nu aveau de gând să îi ia organele, a existat doar o conversaţie despre donarea de organe în cazul în care fata intră în moarte cerebrală”.

Întrebarea este de ce au scos-o, totuşi, de pe aparatul de respiraţie artificială dacă nu era încă în moarte cerebrală şi încă nu aveau de gând să o pregătească pentru recoltarea de organe.

Claus Thomsen, directorul spitalului a declarat că, în urma acestui caz, instituţia medicală a adoptat proceduri noi în abordarea donării de organe.

După trezirea Carinei, un tabloid danez, BT, a scos de la naftalină un caz cu zece ani mai vechi, din 2002, în care pacientul Jesper Bendixen a fost în mod eronat evaluat a fi în moarte cerebrală de medicii aceluiaşi spital. Familia a fost presată să-i doneze organele, după care s-a constatat că acesta era în viaţă şi ulterior şi-a revenit complet.

O altă întrebare este câte astfel de cazuri au scăpat opiniei publice pentru că pacienţii, chiar dacă nu erau în moarte cerebrală propriu-zisă, nu au reuşit să se trezească „la timp”, aşa cum au avut norocul să o facă aceşti doi norocoşi. Întrebare pe care în mod sigur şi-au pus-o şi cei 500 de danezi care, după prezentarea cazului Carinei Melchior în presă, s-au retras de pe lista de donatori de organe.

 

Dezbaterea publică iscată de trezirea la viaţă a Carinei Melchior în 2012 a determinat guvernul danez să-şi propună introducerea de noi reguli de recoltare a organelor de la pacienţii declaraţi în moarte clinică.

Carina a trecut cu bine de programul de reabilitare, şi-a făcut planuri pentru a deveni grafician şi a început să gătească împreună cu familia şi să călărească pe Mathilde, iapa ei.

Între timp, cazul a fost înaintat către consiliul medico-legal de pe lângă guvernul danez, care trebuia să evalueze procedurile şi să dea un verdict expert dacă s-a greşit din punct de vedere ştiinţific şi deontologic.

Însă, conform ziarului The Copenhagen Post, pe 14 octombrie 2013 raportul experţilor încă întârzia, din cauza conflictelor de interese: membrii respectivului consiliu aveau sau avuseseră colaborări cu spitalul Aarhus, unii fiind chiar foşti colegi ai neurochirurgului acuzat, Benedicte Dahlerup.

Deoarece faptele urmau să se prescrie pe 20 octombrie 2013, poliţia a ales să o acuze pe Benedicte Dahlerup, medic neurochirurg, de neglijenţă în serviciu, urmând ca eventualele delicte de drept penal (criminale) să fie adăugate la dosar când va fi gata evaluarea unor experţi independenţi.

Sistemul de donare de organe din Danemarca este de tip opt-in, adică cine vrea îşi poate oferi în mod voluntar organele în eventualitatea unei morţi cerebrale.

Noţiunea de moarte cerebrală a apărut prima dată în 1968 pentru a putea netezi accesul la organe în cea mai bună stare pentru transplant, dar încă este contestată de unii medici şi specialişti în etică. Unii spun că nu există teste standardizate care să dovedească fără putinţă de tăgadă că pacientul este mort, iar alţii critică definiţia conceptului, care nu li se pare suficient de riguroasă.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Prelucrare: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Prin Iver, mama lui va trăi veşnic: o femeie în moarte cerebrală naşte un copil sănătos

de Peter Baklinski,11 februarie 2014

Un tată canadian râde şi plânge la naşterea primului său copil, urmată de decesul mamei, care era în moarte cerebrală de la sfârşitul anului trecut.

Bebeluşul Iver Cohen Benson a ajuns faimos în toată lumea după ce tatăl său a cerut păstrarea în viaţă, la aparate, a mamei acestuia, Robyn, de 32 de ani, aflată în moarte cerebrală din decembrie 2013. Copilul, pentru a cărui „şansă la viaţă” s-a luptat Benson, s-a născut pe 8 februarie la spitalul Victoria din provincia canadiană British Columbia.

„Iver e sănătos şi este cea mai scumpă şi drăgălaşă persoană pe care am cunoscut-o”, scrie Benson pe blogul său. 

Născut prematur, la şase luni, bebeluşul are nevoie constant de sprijin medical pentru a supravieţui.

Medicii l-au informat pe tată că, după naştere, o vor deconecta pe mamă de la aparate. În acest moment nu este clar dacă femeia a murit din cauza naşterii sau pur şi simplu i-a fost grăbită moartea prin deconectarea de la aparate. 

Criticii conceptului de moarte cerebrală spun că simplul fapt că o femeie gravidă aflată în aceste circumstanţe îşi poate hrăni în continuare copilul din pântece dinamitează întreaga teorie a morţii cerebrale. Nici soţul ei nu o considera pe Robyn moartă, căci a scris pe blogul lui cât de frumos arăta, de parcă ar fi fost adormită.

A doua zi după naştere, medicii i-au cerut lui Benson să-şi ia rămas bun de la soţie. „Va trăi veşnic alături de Iver în inima mea”, a spus el.

Apărătorii dreptului la viaţă au comparat imediat povestea sa cu cea a unui tată texan care a făcut cu totul altceva: a obţinut un ordin judecătoresc prin care obliga personalul unui spital să oprească aparatele care o ţineau în viaţă pe soţia sa de 33 de ani, despre care medicii pronunţaseră că este în moarte cerebrală când aceasta, exact ca şi mama lui Iver, era însărcinată în 22 de săptămâni. 

Canadianul a făcut însă totul pentru a proteja viaţa copilului său.

Atenţia internaţională l-a ajutat Benson să strângă 154.000 de dolari, cu care să supravieţuiască şi să-şi crească copilul după ce a renunţat la slujbă. Suma strânsă i-a depăşit cu mult aşteptările, căci el calculase că avea nevoie de 36.000 de dolari. O parte din aceşti bani îi va păstra pentru a-i plăti facultatea lui Iver. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

Cum a fost ucis bebeluşul Munoz în mod legal, sub ochii întregii lumi

La data de 26 noiembrie 2013, în vârstă de 33 de ani, Marlise Munoz, aflată în a 14-a săptămâna de sarcină şi mamă a unui copil de un an, s-a prăbușit în timp ce cobora din pat. Soțul ei, paramedic, a încercat să o resusciteze dar fără succes. Medicii de la Spitalul John Peter Smith au reuşit să-i repornească inima, dar ea nu şi-a mai recăpătat cunoștința, fiind conectată la un ventilator. Soţul ei, Erick Munoz, a cerut spitalului deconectarea de la aparte, însă spitalul i-a refuzat cererea, invocând o lege a statului Texas, conform căreia Marlise ar fi trebuit să fie ţinută în viaţă până când copilul ar fi fost suficient de dezvoltat pentru a fi viabil în afara uterului. În cele din urmă, soarta copilului a fost hotărâtă iar bătălia pentru viaţă lui a luat sfârşit. Pe data de 26 ianuarie 2014, Marlisa Munoz a fost deconectată de la aparate, după ce un judecător a decis că spitalul a interpretat greşit legea.

Mii de copii sunt uciși zilnic în Statele Unite, dar este mai puțin obişnuit ca ochii unei întregi națiuni să fie fixaţi pe un anumit copil. 

În timp ce clinicile de avorturi câştigă enorm de pe urma clientelor ce doresc să scape de sarcinile nedorite, Marlise Munoz nu era o clientă. Marlise Munoz nu a consimțit la moartea copilului ei. Este o tragedie teribilă a Marlisei, incapabilă să se apere de un avort forţat hidos, căutat de familia victimei, sancționat de statul Texas și efectuat de JPS Hospital.

Consecințele uciderii bebeluşului Munoz sunt înspăimântătoare: o femeie ar putea suferi un avort forțat dacă nu poate să-și exprime opoziția.

Ordinul judecătoresc pentru executarea bebeluşului Munoz pare să fi încălcat legea statului Texas, lege care interzice spitalelor retragerea îngrijirilor speciale de menţinere în viaţă a femeilor gravide, înainte de a fi asigurată viabilitatea fătului pentru naştere. Această lege se aplică indiferent dacă există sau nu un accept al pacientului legat de menţinerea în viaţă prin intermediul aparatelor.

Judecător RH Wallace a menționat că Marlise Munoz ar fi putut alege să aibă un avort în acest stadiu al sarcinii. În afară de faptul că nicio mamă nu ar trebui să aibă dreptul legal de a-şi omorî copilul nenăscut, Marlise Munoz nu a ales să aibă un avort. Când era în viață și în posesia deplină a facultăţilor sale, ea a ales viața pentru copilul ei. Alegerea Marlisei a fost desconsiderată după ce ea nu a mai fost în măsură să se apere pe ea sau pe fiica ei.

Judecătorul Wallance a ignorat, de asemenea, faptul că unii copii de vârsta pe care copilul Munoz o avea au supravieţuit.

Există cazuri documentate de copii de 22 de săptămâni, chiar şi mai mici, care au supravieţuit naşterii premature. De ce i-a fost interzisă copilului Munoz chiar şi posibilitatea de a supravieţui? Aparent dizabilităţile fetiţei au determinat valoarea ei în acest caz, din păcate, s-a decis în mod eronat că nu merită să-i fie salvată viaţa. Conform ABC News, avocaţii familiei au pus pe seama lipsei de oxigen aceste dizabilităţi în mod incorect, conform unor experţi medicali. Fără deosebire, copii cu dizabilităţi sunt creaţi de Dumnezeu şi au încă dreptul la viaţă.

Considerând-o pe Marlise Munoz singură, nu ar fi fost greşit să o deconecteze de la aparate fiind moartă. Dar este crimă să privezi o fiinţă inocentă de la oxigen şi hrană. Copilul Marlisei era viu. Ar fi putut foarte bine să supravieţuiască unei operaţii cezariene înainte de a o deconecta de la aparate pe mamă. Dacă existau îndoieli în privinţa supravieţuirii sale, Marlise ar fi putut să mai fie ţinută la aparate pentru doar câteva săptămâni pentru siguranţa copilului.

Uciderea cu premeditare a oricărui copil – oriunde ar avea loc, fie că este vorba de o clinică de avorturi sau într-un spital din Texas - este înfricoșătoare. Este absolut greșită uciderea unei persoane nevinovate, indiferent de vârstă, locaţie, mărime, sex, rasă, sau capacitate. Uciderea copilului Marlisei Munoz a fost greșită, la fel cum și avortul este întotdeauna greșit. 

Marlise Munoz a fost considerată moartă, în noiembrie, dar copilul ei nevinovat a fost în viață până acum câteva zile.

„Moartea bebeluşului Munoz reprezintă un eșec colosal pe atât de multe niveluri”, a declarat Mark Harrington, director executiv al Created Equal.

„Tatal ei a părăsit-o. Procurorul General al Texasului, Greg Abbott, a părăsit-o, spitalul a părăsit-o în cele din urmă, iar prin uzurparea voinței poporului din Texas, instanțele au părăsit-o.”

„În cazul în care doar unul dintre cei care, aflaţi în poziția de a putea opri această execuție, ar fi făcut ceea ce ar fi fost corect, ea s-ar fi născut în următoarele câteva săptămâni”, a spus Harrington.

Sursă: Ştiri pentru viaţă 

Traducere: Alexandra Vieru 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com