- În acest punct,
permiteţi-mi, părinte, să vă pun o întrebare în legătură cu ecologiştii. Pentru
că şi aceştia, precum susţin, încearcă să salveze lumea. Există vreo legătură,
vreo colaborare între monahism şi ecologism pe tema aceasta, a salvării lumii
de la catastrofă?
- Nu, iubitule, nu există nicio legătură şi nicio conlucrare. Şi aceasta,
pentru că monahismul şi mişcările ecologiste privesc în mod cu desăvârşire
diferit lumea.
- În ce diferă?
- Diferă în modul teoretic în care consideră lumea, în poziţia lor faţă de
lume.
- Adică?
- Adică mişcările ecologiste se raportează la tema salvării lumii în mod
raţionalist, ceea ce este o greşeală, căci în mod raţionalist se raportează la
această temă şi cei care distrug lumea.
- Spuneţi-mi mai simplu, să-nţeleg şi eu.
- Ascultă, iubitule, omul nu distruge lumea mânat de răutate şi de lume.
Sunt foarte puţini oameni sadici, psihopaţi, care distrug în jur doar aşa, ca
să distrugă. Dimpotrivă, sunt foarte mulţi cei care distrug lumea mânaţi de o
logică lumească, adică de raţionalism.
- Ce înseamnă această logică lumească?
- Ea susţine că lumea este folositoare şi că trebuie să o folosim, să o
exploatăm cât se poate de mult, ca să ne dea toate lucrurile folositoare,
bunurile materiale folositoare, şi cât mai multă putere, energie. Şi o mulţime
de specialişti şi de oameni de ştiinţă încearcă să găsească, pe baza logicii
acestui proces de folosire, de exploatare maximă, ce şi cum să procedeze pentru
ca lumea, natura, pământul, cerul să ne dea cât mai multe bunuri, cât se poate
de multe, mai multe, şi mai multe, fără saţ, fără stârşit.
- Dar aceasta se numeşte lăcomie.
- Da, se numeşte şi este lăcomie.
- Din ceea ce ştiu, părinte, ea duce la catastrofă.
- Aşa este. Deci această logică lumească, acest raţionalism al folosinţei
sau al exploatării este greşit?
- Desigur, este greşit.
-Însă din ceea ce auzim şi vedem la televizor, ecologiştii se opun
catastrofei, distrugerii lumii.
- Da, se opun, însă cu o armă greşită.
- Ce armă?
- Arma raţionalismului, a logicii lumeşti. Susţin şi ei tot aceeaşi
folosire şi exploatare. Iarăşi se vorbeşte de ceea ce este folositor lumii.
- Ce spun adică?
- Spun că lumea este folositoare şi că trebuie să o exploatăm,însă nu atât
de mult precum o exploatează ceilalţi, ci mai cu grijă, cu o producţie mai
înceată, cu chimicale mai bune, cu mai puţine eşapamente şi gaze poluante.
- Aceştia deci zic mai bine decât ceilalţi, nu?
- Mai bine, însă nu corect.
- De ce?
- Pentru că, de vreme ce şi ei văd lumea ca un obiect de utilizat, de
exploatat, urmează acelaşi drum ca şi ceilalţi, doar că preferă ca oamenii să
mai renunţe la o parte din bunurile lor şi din multele comodităţi. Dar acest
lucru este de neînţeles pentru cei mai mulţi oameni şi de neacceptat.
Foarte bine spune Patriarhul ecumenic Bartolomeu într-o cuvântare
prilejuită de recunoaşterea sa ca Doctor Honoris Causa al Universităţii Egee: „Majoritatea
populaţiei pământului nu este de acord să se lipsească de înlesnirile şi
confortul care se bazează pe distrugerea mediului.”
- Adică, după ce s-au obişnuit oamenii cu confortul, e greu să le ceri acum
să se lipsească de el.
- Exact. Precum vezi, mişcările ecologiste se prezintă vizavi de această
temă cu logica lor, pe care sigur că oamenii, obişnuiţi cu binele, nu o vor
accepta niciodată şi care nici nu va salva niciodată lumea.
- Şi monahismul?
- Monahismul tratează subiectul cu o altă logică, pe care o şi propune
tuturor spre a fi urmată.
- Care este această logică?
- Este logica lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Dumnezeu, iubitule, a creat
lumea cu un rost: ca omul să o folosească pentru a ajunge în legătură cu El,
pentru a ajunge mai aproape de El.
- Adică?
- Adică omul să guste şi să se desfete în mod mulţumitor, euharistic: să se
bucure de lume şi să mulţumească lui Dumnezeu; în mod doxologic: să vadă
minunăţiile creaţiei, să slăvească măreţia lui Dumnezeu şi să zică: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate
cu înţelepciune le-ai făcut (Ps.103, 25); dar şi în mod rugător, cerând
harul lui Dumnezeu peste lume. Dumnezeu a făcut lumea şi a dat-o omului nu pentru
a fi exploatată, ci pentru a fi lucrată şi păzită de acesta (Fac. 2,15).
înţelegi acum ce este important?
-Ce?
- Înţelegi că, din clipa în care omul începe să nu mai vadă lumea ca o
creaţie dumnezeiască şi cu rostul important de a face uz de ea ca de un mijloc
al legăturii cu Dumnezeu, el neagă cu desăvârşire legătura lui cu Dumnezeu.
Când încetează de a mai fi mijloc de legătură cu Dumnezeu, lumea devine obiect
de exploatare, şi nu mai este mijloc de sfinţire şi îndumnezeire.
Pentru monahism, lumea este un mijloc de legătură cu Dumnezeu, este mijlocul
bunei şi strânsei sale legături cu Dumnezeu, o unealtă ca să se sfinţească tot
mai mult şi ca să se îndumnezeiască.
- Puteţi să ne daţi un exemplu?
- Bucuros. Atunci când monahul ară pământul şi seamănă grâul, porumbul sau
orice altceva, o face ca o ascultare de voia lui Dumnezeu, de porunca Lui, căci
aşa a zis Dumnezeu să facem: Lucraţi şi
păziţi-l (Fac. 2, 15).
Cultivă pământul ca să-l valorifice, dar şi ca să-l ajute pe acesta să-şi
săvârşească misiunea dată de porunca lui Dumnezeu, Care a zis: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarba,
cu sămânţâ într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să
dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ (Fac. 1,11).
Cultivă pământul cu scopul de a-i culege roadele pentru dragostea pe care a
arătat-o Dumnezeu, ca să facă voia lui Dumnezeu, hrănind pe fraţii şi pe
aproapele lui, şi pe sine însuşi cât să trăiască.
Cultivă pământul mulţumind lui Dumnezeu că a răsădit sămânţa, pentru că a
plouat cerul, pentru că a luminat cerul, pentru că a trăit planta, pentru că au
înflorit pomii, pentru că au rodit, pentru că nu s-au stricat în ultima clipă,
pentru că a putut strânge roadele, pentru că s-a bucurat de roade, că a împărţit
bunurile. Mulţumiri - o grămadă. Doxologii – iarăşi o grămadă. Pentru atotbunătatea
lui Dumnezeu, pentru mila lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea Lui, pentru
puterea Lui şi celelalte. Doxologii ca urmare a cultivării plantelor, a
studiului naturii, doxologii pentru buna rânduire a lui Dumnezeu.
Şi paraclise, rugăciuni, nu numai o mulţime, ci nesfârşite, aş zice, fară
să exagerez. Rugăciuni pentru ogoare, pentru rodire, pentru ploaie, pentru
tăiatul pomilor, pentru potop, pentru secetă, pentru zăpadă, pentru îngheţ,
pentru cultivare, pentru sfinţire, pentru mâncare şi celelalte.
Monahul se osteneşte, transpiră, căci în
sudoarea frunţii vei mânca pâinea ta (Fac. 3. 19). Se nevoieşte în legătură
cu lumea şi aşa se sfinţesc şi monahul şi lumea. Face uz de lume şi nu abuz, şi
aşa se sfinţesc şi monahul, şi lumea. Foloseşte în mod drept bunătăţile
pământului, şi aşa se îndumnezeieşte, devenind rânduitor al lui Dumnezeu. Aşa
se sfinţeşte însă şi lumea.
Într-un cuvânt, lumea pentru monah nu este un obiect de exploatat, ci un
obiect al dragostei, al îngrijirii, pe care el se străduieşte să-l facă mai
frumos şi mai bun decât l-a găsit. Lumea pentru monah nu este un mijloc de
satisfacere a iubirii de sine şi a stăpânirii sale, nu este sclav al monahului,
iar monahul nu este stăpânitorul şi tiranul lumii, nu are lumea ca un izvor de
plăceri şi de desfătări.
- Părinte, vă mulţumesc pentru răspunsul amănunţit. Acum am înţeles de ce
ecologiştii şi cei care distrug lumea se mişcă pe aceeaşi lungime de undă,
gândesc în acelaşi mod şi diferă mult de gândirea monahilor.
- Da, monahii, cu viaţa lor ascetică, nu dobândesc multe de la lumea asta.
Au o mare libertate de mişcare în privinţa dragostei lor faţă de lume, pe care
încearcă să o împodobească şi să o înfrumuseţeze.
- Şi atunci când mergi la mănăstiri vezi în jur natura foarte frumoasă şi
multă curăţenie.
- Exact. Şi încearcă să o sfinţească printr-o mulţime de mijloace
sfinţitoare, cu rugăciuni, prin cult, prin slujbe. Monahii respectă lumea.
Niciodată nu au degradat-o, ci întotdeauna o cinstesc şi o folosesc în viaţa
lor duhovnicească, în ierurgiile şi Tainele săvârşite de ei.
- Vă referiţi la apa de la sfeştanie?
- Da. Şi busuiocul de la sfeştanie.
- Şi florile la Sfântul Epitaf?
- Şi lemnul la catapeteasmă, şi la icoane, şi la Sfânta Cruce.
- Şi metalele de la Sfântul Disc şi Sfântul Potir?
- Desigur. Şi pietrele, şi fierul din betonul din biserici şi de la
Sfintele Mese. Dar să ne oprim, căci altfel vom vorbi despre acestea încă multă
vreme. Într-un cuvânt, unînţeles are lumea pentru monahi şi un cu totul alt
înţeles pentru ecologişti. Ne deosebim în cosmologia noastrâ. Noi, monahii,
iubitule, vedem în spatele lumii pe Creatorul ei, pe însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu Cel care a creat lumea. De aceea respectăm,de aceea cinstim lumea ca o
creaţie dumnezeiasca şi din clipa în care luăm în mâna noastră această creaţie
dumnezeiască şi o folosim, adăugăm şi noi creaţiile noastre diverse, devenim continuatori
ai lucrului lui Dumnezeu, devenim şi noi cuvintele lui Dumnezeu, exprimări ale
unicului Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, moduri de exprimare.
Când fiecare om va vrea să urmeze monahismul, atunci lumea va fi mântuită.
Şi, slavă lui Dumnezeu, sunt mulţi acei oameni care vor să trăiască precum se
trăieşte în monahismul ortodox. L-au pus pe Hristos şi voia Lui în centrul
vieţii lor şi trăiesc corect ortodox - fie în casele lor, fie în locurile lor
de retragere - şi toţi aceştia se mântuiesc şi ajută la mântuirea lumii.
