Sf. Ioan de Kronstadt - despre prostia și otrava mortală a păcatului. De ce S-a întrupat Hristos? Înțelegem și prețuim, oare, jertfa Sa?

Caderea in pacat si urmarile ei. Diavolul – pricinuitorul pacatului. Insemnatatea Jertfei de pe Golgota si a Tainei Impartasaniei in lucrarea proniatoare a mantuirii oamenilor (I)

“In orice om, chiar daca este intelept, se afla si multa prostie, si uneori prostie dezgustatoare. Pazeste-te in fiecare clipa, omule, de prostia ta. Aceasta preamare prostie este pacatul: de la el vine toata vatamarea.

Caderea primilor oameni si a intregului neam omenesc a fost adanca, larga, pierzatoare si infricosatoare prin urmarile sale – prin pierderea acelor daruri de viata datatoare de care omul s-a lipsit dupa cadere si prin acele roade infricosatoare pe care le-a nascut pacatul, ca urmare a despartirii de Dumnezeu – Izvorul vietii.

Pacatul este otrava atotspurcata, omoratoare, cat se poate de chinuitoare si totodata amagitoare a satanei, care ucide sufletul si trupul pe veci, care cufunda in intunericul cel dinafara, care desparte sufletul pe veci de Dumnezeu. De aceasta otrava curăţă numai Sangele lui Hristos. Via pe care a sadit-o Domnul. Domnul astepta de la ea ciorchini dulci, iar ea, via, s-a preschimbat in spini. Cununa de spini de pe capul Mantuitorului insemneaza spinii pacatelor, de care s-a umplut omenirea.

O, pacat, pacat! Cat esti de pierzator! Tu ai facut straina de Dumnezeu lumea pe care El a zidit-o din nefiinta.

In lume era, si lumea printr-Insul s-a facut, si lumea pe Dansul nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, si ai Sai pe Dansul nu L-au primit; iar cati L-au primit pe Dansul, le-a dat lor stapanire ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred intru numele Lui, cari nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut (Ioan 1, 10-13).

In ce sta puterea nelegiuirii, preamarea nebunie de bunavoie, nerecunostinta si nenorocirea primilor oameni? In aceea ca ei L-au schimbat pe Dumnezeu pentru faptura, dragostea catre Facatorul pentru daruirea fata de faptura vicleana, preasfanta unire nestricacioasa cu Facatorul pentru necurata, vicleana, reaua si stricacioasa unire cu fapturile.

Cel ce iubeste pe tata sau pe mama (sau pe fiu sau pe fiica) mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37).

Ce sa mai spunem de legaturile si impatimirile pacatoase ale curvarilor si curvelor, despre unirile cu gand rau, asa cum sunt asociatiile revolutionare de acum? De asociatiile sectantilor, schismaticilor, ereticilor, de asociatiile talharilor, hotilor, indreptate impotriva statului?

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau, si pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37).

Din clipa neascultarii de porunca lui Dumnezeu in rai, omul a cazut de sloboda sa voie din iubirea lui Dumnezeu si si-a mutat dragostea pervertita asupra lui insusi (iubirea de sine, egoismul) si asupra lucrurilor pamantesti, s-a imbracat cu totul in inselarea vrajmasului si a intors asupra sa aceasta inselare, s-a lasat inselat de intelegerea/ ratiunea sa, cazand de la intelegerea [ratiunea] dumnezeiasca – a cazut in mii de inselari, in inselarea tuturor desfatarilor pamantesti, si in inima lui nu a mai ramas loc pentru Dumnezeu, pe Care trebuie a-L iubi (cu toata inima) cu toata fiinta, a-L proslavi, Caruia trebuie a-I multumi, pe Care trebuie a-L cinsti prin jertfe placute Lui, ca semn de multumita si recunostinta.

Daca ati inviat impreuna cu Hristos, cele de sus cautati, unde este Hristos sezand de-a dreapta Tatalui (Coloseni 3,1).

Pentru a intelege pe deplin cuvintele acestea trebuie sa ne amintim ca omul, prin pacat, a cazut cu totul de la Dumnezeu si s-a facut in intregime pamantesc, lumesc, iar nu al lui Dumnezeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, asa cum trebuie sa fie, s-a facut rob al nebuniei, desertaciunii si stricaciunii, si nu numai ca nu s-a tulburat de aceasta stare a sa, ci s-a desfatat (ca si acum), la pocainta n-a gandit si nu a recunoscut ca are neaparata nevoie de ea, asa cum nici acum nu recunosc aceasta scriitorii trufasi si indeobste oamenii trufasi, care au uitat ca sunt viermi, si nu oameni (Psalmi 21,6), pamant si cenusa.

Inselandu-se cu rodul oprit in rai, Adam si Eva au lasat mostenire pierzatoare, inselatoare neamului omenesc – toata inselaciunea si minciuna pamanteasca, toata desertaciunea, toata nebunia pacatului, si inainte de toate insasi femeia a fost facuta obiect al inselaciunii, poftei si batjocoririi de catre barbatii nelegiuiti! O, ce adanc si in ce necuratie a cazut femeia, fosta fecioara! Cum umbla prin necuratiile si poftele ei barbatii inversunati spre parte femeiasca! Si apoi, fiecare om, afara de cei alesi si cu cuget bun, a preschimbat in inselare si impatimire toate cele pamantesti ale sale – insasi viata a preschimbat-o in toata patima si s-a facut pentru sine insusi obiect si scop al patimilor de tot felul. Intunecime vesnica, daca Domnul nu va lumina ochii inimii. O! Jalnica vietate este omul, intru inceput daruit de Facator cu libertate, chip si asemanare, si pus imparat al tuturor fapturilor nerationale, care in multe privinte sunt mai rationale si mai pe potriva menirii lor decat omul. Dumnezeu S-a indepartat din inimile omenesti si nu imparateste in ele, fiindca in ele imparateste duhul viclean a toata inselarea si instrainarea de Ziditor – satana; omul s-a facut atelier al diavolului, laborator al railor draci, care cladesc in el toata inselaciunea, tot raul.

Hristos Rascumparatorul a venit pe pamant tocmai pentru a smulge pe om din aceasta inselare pierzatoare si a reaseza in el chipul lui Dumnezeu si asemanarea lui Dumnezeu si a-l face faptura noua si a-l uni iarasi cu Dumnezeu. Si sfintii au atins telul asemanarii cu Dumnezeu prin credinta, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugaciuni necurmate. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

(…) Infricosator, neinchipuit de stricata e firea oamenilor cu pacate de tot felul, pacate de care si sa vorbesti e rusinos si dureros si infricosator. Noi, preotii-duhovnici, stim asta mai mult decat oricare altul, si mai ales aceia dintre noi care prin apropierea si mangaierea duhovniceasca si impreuna-patimirea lor, prin credinta lor fierbinte si nefatarnicia fata de bolile duhovnicesti ale fiilor lor duhovnicesti si-au castigat increderea lor. O, cum bolesc de pacate aceste simple si nefatarnice suflete ale pacatosilor si pacatoaselor, si cum au nevoie de impreuna-patimirea noastra, de sfat, de doftoricire si de milostivirea dumnezeiasca! Nu este grozavie si uraciune a pacatului in care omul sa nu fi cazut. (…)

Dumnezeule! Dar ce inseamna asta? Pana unde a cazut omul? Si acestia sunt oameni simpli: iar cei invatati si educati, cei bogati, de neam, cad si au cazut inca si mai rau, cu toata educatia lor – facand rusine barbatii intre ei. Vechii imparati pagani erau impatimiti dupa baieti frumosi si isi implineau cu ei pofta trupeasca. Acelasi lucru l-au facut si unii dregatori de rang inalt. Sfantul Andrei, nebunul pentru Hristos, l-a vadit deslusit de aceasta pe un dregator de la curte. Nu degeaba un pustnic, nevoitor inalt, adunand o data pe frati si vorbind cu ei despre saracia si nevoia sufleteasca si despre patrunderea scarnaviei pacatului in firea omeneasca, spre sfarsit a grait:

„Fratilor, sa ne rugam si sa plangem cu totii!”, si toti au varsat lacrimi de zdrobire a inimii.

Oare nu va simtiti in starea celui care a pierdut ceva, in starea omului care s-a pierdut? Dar in ce sta pierderea aceasta? – Intr-un lucru foarte insemnat: ati pierdut in voi ceea ce era pus in chip fiintial in firea noastra, ati pierdut asemanarea cu Dumnezeu, iar deseori si chipul lui Dumnezeu, pe care l-ati stricat, l-ati schimonosit, l-ati pangarit. Deci, cautati mai repede aceasta drahma pierduta.

Vrajmasul diavol, care a inselat pe Adam si Eva prin pomul oprit, insala pana acum pe toti oamenii cu toate impatimirile lumii si vietii – cu mancarea, cu bautura, cu patima desfatarii trupesti si celelalte patimi. Iata cat de largi si adanci sunt urmarile pacatului!

A se infrana de la patimi au deosebita nevoie viitorii soti, fiindca patimile trec, odata cu nasterea, si la copii si li se impartasesc, asa incat copiii devin astfel mostenitori atat ai patimilor parintilor, cat si ai bolilor acestora (de pilda sifilisul). O, mostenire a pacatului, mostenire de plans!

Cat de scarbos este pacatul, oricare ar fi el, pentru Domnul Cel Atotsfant! El e o uraciune, care desparte de Dansul sufletul care pacatuieste.

Socotiti-va pe voi morti a fi pacatului si vii lui Dumnezeu intru HristosI Iisus, Domnul nostru (Romani 6, 11).

Putoarea pacatului, primita de om in ei din nestiinta, neprevedere si deprindere in tinerete, ramane in suflet si in madularele trupesti pana in anii maturitatii, iar cateodata pana la batranete, si indeobste toata viata. Adu-ti aminte si fereste-te!

Sa mori pentru pacat spre a via pentru Dumnezeu. Cat de nimicnice, stricacioase, necurate si pierzatoare sunt nazuintele tale, omule! Ele despart de Dumnezeu sufletul, cufunda sufletul in stricaciune si in moarte, il orbesc, il arunca in robie rusinoasa – in nebunie! Vai inimii! Pe crucea mintii si inimii sa nazuim si sa ne rastignim impreuna cu Hristos, Cel care pentru noi S-a rastignit. Amin.

Viata noastra e incercare necurmata prin mijlocirea imprejurarilor lumesti si a ciocnirilor cu oamenii – ca sa se arate masura in care suntem aplecati cu sufletul si inima spre credinta, nadejde si dragoste catre Dumnezeu, Facatorul nostru, si dragoste catre aproapele, si masura in care suntem aplecati spre pacat si feluritele patimi trupesti ale vietii, altfel spus spre ascultarea de diavol, care lucreaza prin patimile trupesti si inselarile lumii. Fericit cel care va pricepe aceasta adanca sarcina a sa si va merge cu pas nesovaielnic spre Dumnezeu, biruind incercarile venite din partea trupului si lumii, luptandu-se cu lumea si cu stapanitorul acestei lumi, ce ne inseala fara incetare prin pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii. Sfintii bineplacuti ai lui Dumnezeu, viata lor, ne slujesc drept pilda si indrumar in viata noastra.

Domnul a marit pe om peste toate fapturile pamantesti, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, cu suflet intelegator si fara moarte, pe care nici dupa infricosata lui cadere in scarnavia si stricaciunea pacatului si mortii El nu l-a parasit, si cu osebire l-a mangaiat si l-a miluit, trimitand spre curatirea lui pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut. Ca pe Fiul Unul-Nascut curatire L-ai trimis Bunule, in lume, vesteste sfantul imnograf al Bisericii.

Cati vrajmasi nu are omul cazut, robit! — Propriul trup viclean, multpatimas; diavolul, care privegheaza si vicleneste ca sa ne dea pierzarii; lumea preacurvara si pacatoasa, dimpreuna cu toate naravurile si inselarile viclene, cu toata desertaciunea si nestatornicia sa. In fiecare clipa este primejdie din partea pacatului, primejdia pierderii sufletului si trupului.

In fiecare clipa trebuie sa stam de straja, sa luptam cu pacatul si cu vrajmasul: sa priveghem si sa postim, sa ne rugam si sa cugetam la Dumnezeu, sa plangem pentru noi insine si pentru ceilalti care pier neincetat si pretutindeni, caci pretutindeni cursele vrajmasului sunt intinse spre pierzare, pretutindeni vaneaza pe cel necercat vanatorul viclean, nu sta degeaba nici o clipa. Privegheaza, suflete, roaga-te, lupta-te, scapa de cursele vrajmasului.

”Pana cand aveti lumina, credeti in lumina, ca sa nu va cuprinda intunericul” (Ioan 12, 36).

Infricosate sunt aceste din urma cuvinte. Domnul ii preintampina pe iudei sa lase necredinta, orbirea, viclenia si hula lor impotriva lui Dumnezeu si sa creada in El, Lumina Cea Neinserata, Ce lumineaza pe tot omul – altminteri se vor face prada si mancare satanei, care racneste ca un leu. Cumplit e sa fii inghitit de acest sarpe, de acest chit al intregului iad. Paziti-va, frati si surori, si slujiti cu osardie Domnului, pana ce sunteti vii si puteti face ce vreti cu voi insiva.

Otrava nenumaratelor pacate a imbolnavit toata fiinta omului, sufletul si trupul, si totdeauna cauta sa se tainuiasca de om, sa isi ascunda uratenia, chipul sau slut, ca omul sa nu o urasca si sa nu simta fata de ea dezgust si ura; ea linguseste pururea pe om, se infatiseaza intr-un chip placut, atragator, si cere sa fie ascultata si satisfacuta ca si cum aceasta i s-ar datora (vulpea!).

Dumnezeu l-a marit pe om, zidindu-l dupa chipul si asemanarea Sa, iar vrajmasul, hulitorul si amagitorul, se straduieste neincetat sa-l spurce, sa il nimiceasca prin ganduri nevrednice si hule. Blestematul!

De toate necazurile si intristarile ne-a izbavit si ne izbaveste Domnul nostru Iisus Hristos, si noi Ii multumim pentru aceasta din toata inima noastra. Dar ce grabnic ne impresoara vrajmasul cu necazuri aduse asupra noastra fara veste, nu se stie de unde, mai ales prin oameni rai si vicleni sau prin intamplari neprevazute. Slava Tie, Celui ce pazesti viata noastra de intristari si de necazuri!

[…]

Vrajmasul nu dormiteaza: ziua si noaptea, in somn si aievea el ne atrage la pacat si hraneste in sufletul nostru toate patimile omoratoare de suflet. Privegheaza, omule, rastigneste patimile trupesti, mai ales rasfatarea pantecelui si toate pacatele trupesti.

O lume de inchipuiri, o lume de iluzii cladeste pentru noi in fiecare noapte vrajmasul nostru cel netrupesc, si precum cand suntem treji ne cladeste in fiecare zi o lume de inchipuiri, asa si in vis. Ziua si noaptea e omul sub vraja vrajmasilor netrupesti. Sa ne izbaveasca de dansii Domnul!

Cat de mult ne impartasim prin simturile trupesti de lucrurile vazute! Cu vederea, de pilda, ii fixam pe trecatori, fetele, mersul, costumele lor, si deseori ne lasam atrasi in chip pacatos; indeobste, intrebuintam toate simturile noastre intr-un chip patimas, prin toate simturile se straduie vrajmasul sa departeze de Dumnezeu inimile noastre. Vai noua! Este nevoie de lupta statornica, de priveghere statornica, altfel pacatul cel prea ticalos ne va robi si ne va face slugile sale. Doamne, ajuta-ne noua, pentru Numele Tau! Doamne al puterilor, fii cu noi!

Izbaveste-ma de sporirea sataniceasca. Diavolul sarguieste, sarguieste ceva de necrezut sa-l vaneze pe om ca sa il piarda pe vecie, iar oamenii dormiteaza, stau in nelucrare si dorm in desertaciunea lor lumeasca

Sarguiti, dar, sarguiti, crestinilor, sa mantuiti sufletele voastre, cat aveti vreme, cat mai asteapta si indelung rabda Domnul, si cat nu s-au zavorat portile Imparatiei cerurilor. Au venit fecioarele cele nebune, zicand: Doamne, deschide noua, si le va raspunde Stapanul: Plecati de la Mine! nu va cunosc pe voi! (Matei 25, 11-12). Si cum grabeste Domnul a mantui sufletele celor credinciosi, cu luare-aminte si pregatiti! In orice ceas, in orice minut grabeste si trimite toate mijloacele de trebuinta.

Domnul ma paste, si nimic nu-mi va lipsi. In locul pasunii, acolo m-a salasluit, la apa odihnei m-a hranit, sufletul meu l-a intors, povatuitu-ma pe cararile dreptatii, pentru numele Lui (Psalmi 22, 1-3).

O, grabiti-va, dar, crestinilor, catre mantuire!

Vrajmasul mantuirii noastre ramane, iata, de aproape opt mii de ani credincios sistemului sau viclean, pierzator, ca sa vaneze oamenii spre pierzare prin toate smintelile si patimile. Si pe cati, pe cati oameni lipsiti de prevedere si de credinta, trufasi, vicleni si rai nu i-a pierdut si nu i-a surpat in iad, oameni din toate popoarele, limbile, starile, varstele, barbati si femei deopotriva, cat de larg este botul lui de foc, cu care inghite pe necredinciosi!

Vrajmasul, care l-a inselat pe Adam si prin inselare si-a primit stapanirea asupra lui, l-a lipsit de stapanirea asupra naturii si s-a declarat pe sine stapanitor al acestui veac; iar la inceput stapanitor al acestui veac si domn al tuturor fapturilor vazute fusese pus de catre Dumnezeu omul, asa incat nici focul nu putea sa il arda, nici apa sa-l inece, nici fiarele sa-l vatame, nici vreo otrava sa-i faca stricaciune; iar cand s-a dat pe sine inselaciunii vrajmasului, a dat vrajmasului si stapanirea sa. De aceea fermecatorii si vrajitorii, prin lucrarea puterii potrivnice si cu ingaduinta lui Dumnezeu, fac unele minuni, stapanind fiarele salbatice si intrand fara vatamare in foc si apa, precum Ianis si Iamvris, ce s-au impotrivit lui Moisi, si precum Simon magul, care s-a ridicat asupra Apostolului Petru.

Esti biruit de vrajmasul cel viclean? Biruie-l si tu; ti s-au dat puteri, si s-a dat tot harul ajutator si impreuna-lucrator pentru a birui asupra vrajmasului: fii credincios, nu dormi, nu slabi, ci incordeaza-ti toate puterile. Celui ce biruieste, voi da lui sa sada cu Mine pe tronul Meu (Apocalipsa 3,21). O, simplitate a inimii! O, credinta necugetatoare de viclesug!

Sa pazesti curatia si pacea sufletului tau ca pe lumina ochilor, sa nu dai sminteala piciorului tau. Toata impatimirea pamanteasca, a acestei vieti, este de la diavolul. Indata s-o lepezi si s-o dispretuiesti, ca sa dobandesti pe Hristos intru nemurire.

Prin caderea sa, omul a alunecat si s-a abatut foarte departe la stanga, indepartandu-se de Dumnezeu, Datatorul de viata, pierzand dreptatea si viata si mostenind viclenia vrajmasului, desertaciunea lui, impatimirea de stricaciune, rautatea, trufia, zavistia si moartea; pentru ca omul sa fie indreptat trebuia facuta calea intoarsa, iar asta nu putea s-o faca fara voia aparte, atotputernica, a lui Dumnezeu, fara rascumpararea prin Mielul lui Dumnezeu, Cel Drept, Cel fara de pacat, Dumnezeu-Omul; trebuia sa recapete dreptatea si sfintenia pierduta, insa diavolul a pus in asa chip stapanire pe jertfa sa, ca fara o rascumparare pe masura, desavarsita, prin dreptatea vesnica si nesfarsita, nu a putut si nu a vrut sa inapoieze jertfa sa lui Dumnezeu-Ziditorul si, dupa dreptatea lui Dumnezeu, omul a fost dator sa patimeasca sute si mii de ani, pana ce a venit pe pamant Izbavitorul neamului omenesc ca sa plineasca toata dreptatea, sa patimeasca pentru cei nedrepti si sa moara pentru ei, sa calce moartea si sa invie din morti, daruindu-le tuturor invierea. Iata ce vrajmas puternic ne tinea in legaturile mortii!

Nesfarsit de pretios este in noi principiul duhovnicesc — sufletul nemuritor, zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, intelegator [rational], iubitor, liber, fara de moarte, simplu dupa fiinta, necompus, nedespartit: insa pacatul, nascocit de diavol, l-a strambat si l-a schimonosit, l-a dedublat in chip nefiresc, a intors gandurile si alipirea si dragostea lui catre faptura in locul Ziditorului, l-a intors de la dragostea fata de Inceputul sau dintai, Chipul sau dintai, Viata sa dintai, l-a atras la incepatorul raului si intunericului – diavolul – a semanat in el ganduri desarte si mincinoase, nazuinte si simtaminte patimase si desarte, impatimiri fata de fapturi, a abatut ochii lui de la nestricaciune si i-a intors catre stricaciune, de la cer catre pamant, de la rai catre locul de surghiun. Omul are neaparata nevoie cazut fiind sa se ridice, ratacit fiind sa se intoarca la calea cea adevarata, dintru inceput, surpat in intuneric fiind sa se intoarca la lumina, prabusit intru stricaciune sa se intoarca la viata, aruncat in robie sa se intoarca la libertatea cea dinainte a duhului. Toate acestea le face in noi Domnul Iisus Hristos prin puterea Duhului Sfant si de viata Facator; toate acestea le-au infaptuit in viata lor pamanteasca Sfintii Apostoli si toti sfintii pe calea credintei, pocaintei, cuvantului lui Dumnezeu, a dispretuirii lumii preacurvare, desarte, pe calea cugetarii duhovnicesti, a luptei neincetate cu pacatul in toate felurile lui, prin rugaciune, milostenie, prin omorarea trupului cu patimile si poftele.

Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului… (Matei 11, 25). Cand Mantuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, a voit, dupa nesfarsita Sa bunatate, sa implineasca la sfarsitul veacurilor sfatul cel mai inainte de veci cu privire la mantuirea neamului omenesc care pierea din pricina pacatului si sa afle drahma imparateasca pierduta, sa caute oaia pierduta din turma Sa cuvantatoare, atunci, luand asupra Sa chipul omenesc si imbracandu-Se in intregul om de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, El si-a ales ca ajutoare Siesi, marii Sale lucrari, ucenici si apostoli simpli, pescari cu indeletnicirea, si prin ei a aratat in fapt ca lucrarea mantuirii noastre nu atarna de nobletea, de invatatura lumeasca sau de desarta intelepciune pamanteasca, ci este numai lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea bunatatii Lui, intelepciunii Lui, puterii si milostivirii Lui. Cele neintelepte ale lumii Dumnezeu a ales, ca pe cei intelepti sa-i rusineze si asa mai departe (I Corinteni 1, 27-29).

Firea omeneasca este alcatuita in chip minunat, dupa chipul lui Dumnezeu, si pentru rezidirea ei era nevoie de un mijloc suprafiresc precum intruparea Fiului lui Dumnezeu: viata Lui pe pamant, minunile Lui fara numar, invatatura Lui dumnezeiasca, patimile, moartea si invierea Lui. – Chipul dumnezeiesc cazut, ce pretuieste mai mult decat intreaga lume, a fost pricina acestei purtari de grija suprafiresti a lui Dumnezeu. Oare pricep aceasta oamenii? Putini inteleg si pretuiesc, drept care multi si traiesc in chip nevrednic, cum nimeresc, parca la intamplare, necugetand la telul cel inalt al chemarii crestine, vietuind in desertaciunea tuturor impatimirilor.

Neaparata nevoie de inomenirea si moartea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu si aratarea dreptatii lui Dumnezeu spre mantuirea neamului omenesc cazut in moarte sunt infatisate cel mai limpede in cuvintele Apostolului Pavel catre evrei:

De vreme ce s-au facut partasi copiii (toti urmasii cazuti ai lui Adam) trupului si sangelui, si El asemenea S-a impartasit acelorasi, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe aceia care cu frica mortii toata viata in robie erau supusi: Caci, intr-adevar, nu firea ingerilor a luat, ci samanta lui Avraam a luat (Evrei 2,14-17).

 

Asta este o lectie pentru tolstoieni si pentru toti intelectualii lipsiti de minte, care dau prea multa insemnatate ratiunii omenesti oarbe.

Mare e omul atunci cand implineste poruncile lui Dumnezeu si e prieten al lui Dumnezeu, precum a grait Domnul ucenicilor Sai: Voi prietenii Mei sunteti, de veti face cate va poruncesc Eu voua (Ioan 15, 14), si Avraam prieten al lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23); el e dumnezeiesc si invrednicit de cele mai mari cinstiri din partea lui Dumnezeu si de Imparatia cea netrecatoare. Nimicnic si jalnic e insa, fara minte si prost, supus tuturor nenorocirilor, tuturor patimilor urate si prostesti, atunci cand nu vrea sa se supuna legii lui Dumnezeu si sa plineasca sfintele si fericitele, de viata datatoarele porunci dumnezeiesti.

Omul a fost cinstit de Dumnezeu, chiar la facerea sa, cu cinstire mare, fiind facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si pus imparat peste toate fapturile pamantesti, primind fagaduinta nemuririi pentru pazirea poruncilor dumnezeiesti, si inca a unor porunci atat de usoare! — Dar neluarea-aminte la sine, iubirea de placere, dorinta de a-si insusi cinstea cuvenita numai lui Dumnezeu si nesupunerea fata de porunca Facatorului au rasturnat viata omului cu susul in jos, in dreapta lui pedepsire. Dar minunat e planul cel dinainte de veci al Facatorului pentru mantuirea omului cazut: in sfatul Preabunei si Preainteleptei Treimi, Care a zidit toate, era randuita rascumpararea omului cazut in pacat, in blestem si in moarte prin intruparea si inomenirea Unuia din Treime – a Fiului lui Dumnezeu; prin vietuirea Lui pe pamant, si implinirea de catre El a tuturor poruncilor lui Dumnezeu pana la moartea pe cruce, si invierea biruitoare dimpreuna cu slavita inaltare si pogorarea Duhului in chipul limbilor de foc. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Necontenit ma umple de minunare preabuna, preainteleapta randuiala dumnezeiasca a mantuirii sufletelor omenesti, facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu Celui Preabun, Preaintelept, Vesnic, chiar de la inceputul neamului omenesc pana acum si pana la sfarsitul veacului. Luati aminte si patrundeti ce s-a facut si ce se face de catre Dumnezeu in vederea acestei taine mari, a iubirii de oameni, chiar de la inceputul caderii primilor oameni in pacat, blestem si moarte, chiar de la prima departare a lor de Dansul. Cata grija pentru mantuirea oamenilor, ce minunata fagaduinta cu privire la samanta femeii ce avea sa sfarame capul sarpelui! Cata purtare de grija fata de semintia cea aleasa – Avraam, Isaac, Iacov, Noe, pentru toti patriarhii poporului ales, ca si pentru popor! Ce minunata pronie, cate minuni in pustie (la scoaterea din Egipt), in vremea judecatorilor, in vremea imparatilor poporului ales! Cate pedepse parintesti din partea Domnului Dumnezeu pentru poporul tare de cerbice, calcator de lege, cate robii cumplite; cate pieiri de nevinovati inaintea lui Dumnezeu! Iar feluritele popoare inchinatoare la idoli – cum au slujit ca bice ale lui Dumnezeu pentru pedepsirea evreilor, cum au fost ele insele zdrobite mai apoi de dreapta judecata a lui Dumnezeu! Iar in Noul Testament — aratarea arhanghelului catre Zaharia, nasterea Inainte-Mergatorului, Buna-Vestire a Pururea-Fecioarei si nasterea Mantuitorului lumii!

Prin pacat noi am pierdut asemanarea cu Dumnezeu, dupa Care am fost ziditi, si ne-am facut straini de El, lipsiti de impartasirea Lui. EI Insusi bine a voit a Se asemana noua, a Se face om, fara a inceta sa fie Dumnezeu, ca sa ne faca asemenea cu El, S-a nascut din Maica, Fecioara curata, fara de barbat si de la Duhul Sfant. O, minune a minunilor!

Ce a facut pentru noi Domnul ca Mantuitor al nostru, cum S-a cheltuit pe Sine, ce cazna a primit pentru pacatele lumii — El Insusi pentru noi toti! Iar noi ce am facut?

Nici sa gandeasca, nici sa-si inchipuie n-a putut nimeni dintre cei neluminati cu lumina Evangheliei lui Hristos ca Dumnezeu asa a iubit neamul omenesc cel cazut, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat noua pentru a noastra mantuire — pentru invatatura, pentru facerea de minuni, pentru intemeierea Bisericii si tainelor, pentru patimile cele de voie, moartea si invierea si inaltarea la cer, ca sa trimita Duhul Sfant. Da multumita, cutremura-te, omule!

Eu sunt usa: cel care va intra prin Mine, acela se va mantui, si celelalte (Ioan 10, 9). Hristos e usa cea gandita. Unde da ea? – In rai, in Imparatia cerurilor, prin credinta in Hristos, Rascumparatorul si Mantuitorul, in Biserica Lui, singura mantuitoare, careia i s-a incredintat invatatura cea adevarata a lui Hristos, tainele cele de mantuire si calauzirea pastorilor. Fara Hristos, fara Biserica nu este alta usa catre Imparatia cerurilor. Cei cazuti din credinta in Hristos, cazuti de la Biserica, vor pieri de nu se vor intoarce si nu se vor pocai.

Pentru moartea cea rascumparatoare a Dumnezeu-Omului pentru lume, intreaga lume fiinteaza si va fiinta in toti vecii pentru aceasta clipa de moarte fara vina, rascumparatoare; indelung rabda Domnul tuturor nelegiuitilor, hulitorilor de Dumnezeu, vanzatorilor credintei si Bisericii, pentru aceasta clipa; iadul nu si-a deschis inca botul sau cel infricosat ca sa inghita pe cei nepocaiti, precum s-a zis: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic… si vor merge acestia in munca vesnica… (Matei 41-46).

Iar intrupandu-Se Cuvantul, a pierdut pacatul cel prea rau (Irmosul primei Cantari din Canonul Invierii, glas 2, Octoih). Dar iata o spusa minunata din canonul Sfantului Inainte-Mergator:

In rau ai cufundat oarecand, preaintelepte Botezatorule, pe adancul cel ce ineaca prin har potopul a toata calcarea de lege: ci rogu-te, fericite, usuca raurile gresalelor mele cu dumnezeiasca solirea ta.

Adancul dreptatii, sfintenia ei si milostivirii lui Dumnezeu! Hristos Dumnezeu, patimind si murind pentru noi si inviind, a inecat cu Harul Sau toata calcarea de lege a neamului omenesc, cat a crezut in El. — Ce gand veselitor pentru noi pacatosii, ce nadejde in meritele lui Hristos! — El poate cu un singur cuvant sa inece toate pacatele noastre si sa le arunce in adancul marii. Satana a fost si e pricina adancului tuturor pacatelor omenesti, chiar daca oamenii sunt si ei vinovati de ele prin nepocairea lor (pocaiti-va!). Domnul nimiceste toata intinaciunea pacatelor. Slava dreptatii si milostivirii Lui!

Este o Fiinta fara de inceput, Personala, al Carei nume este Fiintarea (Eu sunt Cel ce este) si Care nu poate sa nu fiinteze. Tocmai Ea a dat fiinta si existenta tuturor lucrurilor din lume, si insasi lumea a primit de la Ea fiinta sa. Ea a adus la fiinta toate fiintele prin cuvant, doar prin cuvant: sa se faca lumina, si s-a facut lumina; sa se faca tarie prin mijlocul apei, si s-a facut (Facere 1, 3 si 6); si asa mai departe, pana ce tot ce era dinainte randuit in hotararea Facatorului a venit in starea sa si la fiintarea sa statornica. Aceasta Fiinta personala, fara de inceput, pe Care noi o numim Dumnezeu, a putut da omului o a doua fiintare Oorala atunci cand acesta a pierdut-o de buna voie, si ii uumit-o in Sfanta Evanghelie a doua fiintare (Matei 19, 28). Daruirea celei de-a doua fiintari omului a fost insa foarte scump dobandita: ea a fost cumparata cu pretul infioratoarelor patimiri ale Dumnezeu-Omului, Facatorului, si izvorata pe cruce prin Sangele si moartea Lui. Nu cu argint sau cu aur care se strica v-ati izbavit de petrecerea voastra cea desarta, care era de la parinti data, ci cu scumpul Sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si nespurcat (Petru 1,18-19). Oare pretuim noi aceasta jertfa a lui Hristos?

Doamne, ma minunez in fata maretiei lucrurilor Tale din imparatia harului si din imparatia naturii zidite de Tine; ma minunez in fata nemasuratei Tale dreptati si intelepciuni, de faptul ca Tu, ingaduind iubitei Tale zidiri cuvantatoare (omului) sa cada adanc si sa fie pradata si amagita si batjocorita de sarpele cel ucigas de oameni, bine ai voit a-l rascumpara si a-l reaseza in chip mai presus de fire, Insuti intrupandu-Te si inomenindu-Te si alegand ca unealta a intruparii pe Buna, Preacurata Fecioara, pe care o ai aratat aparatoare si mijlocitoare a tuturor dreptcredinciosilor crestini. Ingerii se mira de pogoramantul Tau, de purtarea Ta de grija, de bunatatea si intelepciunea Ta.

De m-ar fi parasit bunatatea lui Dumnezeu, as fi ramas om vechi, cu totul in pacatele incepute din tinerete si continuate in parte pana acum, si as fi fost cu totul bezna si intuneric, necuratie si putoare. Iar acum, bunatatea lui Dumnezeu neincetat ma curata, ma sfinteste, ma innoieste, ma bineinmiresmeaza si ma impodobeste. Slava Domnului pentru toate!”

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Spicul viu. Ganduri despre calea mantuitoare”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

Sursa: Cuvântul Ortodox

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment, îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Sursă: Theologhia