Predica la Duminica a XXVI- a după Rusalii - Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina / Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

APOSTOLUL

 

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

 

EVANGHELIA

LUCA 12, 16-21 

Zis-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis: aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

 

Părintele Constantin Coman: Despre investiţii

 

R. Rădulescu: Părinte profesor, o altă pildă despre relaţia omului cu ceea ce posedă el, Pilda bogatului nemilostiv, aşa este numită în Scriptură. O auzim astăzi la Evanghelia din cadrul Sfintei Liturghii. Ogoarele unui om au rodit mai mult decât în alţi ani, încât a trebuit să-şi mărească hambarele sale, şi chiar să-şi construiască altele noi. Mântuitorul Hristos spune că a apelat la o soluţie nebunească. Vă întreb de ce o apreciază în felul acesta Mântuitorul Hristos, de ce-i spune: „nebune”?

Pr. Coman: Pilda aceasta mai este numită şi Pilda bogatului neînţelept, sau Pilda bogatului nebun. Sfârşitul parabolei confirmă faptul că soluţia, care părea cel puţin raţională, nu a fost deloc fericită. Nebunia este antonimul înţelepciunii. Am fi tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu luase în calcul moartea, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia, fără să ţină seama de această eventualitate. Ori, o soluţie care nu ia în calcul toţi factorii implicaţi, nu este o soluţie înţeleaptă.

Vă întrebaţi, probabil, la ce soluţie ar fi recurs dacă lua în calcul eventualitatea morţii. Cred că lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales dacă intră în discuţie şi posibilitatea ca moartea să survină foarte repede. Se gândea probabil să nu ţină totul pentru el, ci să investească o parte din avuţie în „viaţa de după moarte”, indiferent cum o concepea el. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!

Acesta este un nivel de înţelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul că, într-adevăr, a limita viaţa numai la a mânca şi la a bea, şi a face din această prilej de veselie, este prea puţin. Până şi bunul simţ ar contrazice această perspectivă. Cuvântul Mântuitorului este foarte ferm: „…viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”

Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu întreaga Evanghelie. Faptul însuşi de a se îngriji să aibă ce mânca şi ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adică o absurditate, un lucru neînţelept. O să vă mire, dar tocmai aceasta este lipsa de înţelepciune, prostia! Cu atât mai mare este nebunia, cu cât cineva se îngrijeşte nu numai pentru prezent, ci vrea să-şi asigure şi viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp. Mântuitorul aduce aminte, şi cu acest prilej, că de cele necesare vieţii omului se îngrijeşte Dumnezeu, el, omul, fiind chemat să se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologică.

Întorcându-ne, însă, la perspectiva lumească, nici aceasta nu justifică atitudinea bogatului. Chiar dacă omul s-ar limita la această viaţă şi la această lume, soluţia de a depozita numai pentru sine este una neînţeleaptă. Chiar şi din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, soluţia bogatului era una neînţeleaptă, pentru că, cel puţin, şi-ar fi creat relaţii frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.

De altfel, este foarte interesant cum introduce Sfântul Evanghelist Luca această parabolă. Mântuitorul Hristos rosteşte parabola provocat fiind de cineva din mulţime, care Îi cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moştenirea. Mântuitorul îl apostrofează spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul şi împărţitorul averii voastre?” Contextul îi oferă prilejul Mântuitorului să spună că nu în prisosul averilor constă viaţa noastră, ci viaţa este mult mai mult decât atât.

Sugerează celui care-i adresase rugămintea că relaţia bună cu fratele poate însemna mai mult decât a avea parte din moştenire. Lucrul acesta este de înţeles la nivelul logicii elementare şi comune. Dar nimeni nu este dispus să sacrifice partea sa de avere pentru a păstra relaţia bună cu fratele său. În continuare, Mântuitorul rosteşte această parabolă ca să demonstreze că este neînţelept să investeşti numai în propria ta existenţă, pentru că singurătatea, oricât de îmbelşugată ar fi ea, este un nonsens şi o nebunie, chiar dacă rămânem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei şi al creaţiei. Dacă, însă, mergem mai departe, la existenţa veşnică, pe care ne-o propune Mântuitorul Hristos, atunci lipsa de înţelepciune sau nebunia sau prostia este cu atât mai mare.

R Rădulescu: Părinte profesor, să aplicăm puţin această pildă la situaţia noastră de astăzi, când se vorbeşte pretutindeni despre criza economică în care suntem sau în care vom fi. Nu mai sunt bani pentru că s-a consumat mult, au existat bani artificiali, s-a oprit robinetul, consumul s-a oprit, sunt probleme economice, sunt probleme sociale. Se spune că cel mai bine în astfel de situaţii este să economiseşti. Aşa a vrut să facă şi bogatul nemilostiv, să economisească pentru vremuri negre. Este şi tendinţa noastră să ne asigurăm viitorul, din punct de vedere material. Acesta este sistemul în care trăim şi suntem provocaţi să acţionăm aşa. Mai totul în jurul nostru ne împinge să avem acest comportament. Mântuitorul Hristos ne propune altceva. Este greu să ieşi din valul economic al sistemului, în care ne aflăm, şi să urmăm mesajul Mântuitorului Hristos. Cum să ieşim din sistem, vă întreb acum?

Pr. Coman: Bogatul neînţelept din Evanghelia de astăzi nu-şi economiseşte pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, îşi economiseşte pentru a-şi oferi un confort existenţial: „… suflete al meu, ai multe bunătăţi, de acum încolo poţi să stai, să te odihneşti, să mănânci, să bei şi să te veseleşti!”

În ceea ce priveşte sfatul pe care ni-l dăm noi sau analiştii, în confruntarea cu iminenta criză financiară, de a economisi, sigur că acesta are, până la un punct, o logică. Este firesc. Dacă afli că este posibil să fie secetă în vara care vine, consumi mai puţin din hambar. Aşadar, nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri a resurselor, ca să facă faţă unei situaţii extreme. Dar nu despre aceasta este vorba aici, ci despre o anumită ideologie, mentalitate, care exercita atâta presiune asupra noastră, încât ne transformă viaţa într-o preocupare, într-o angoasă, într-o nelinişte permanentă de a ne asigura noi propria existenţă.

R Rădulescu: Şi pentru consum!

Pr. Coman: Pentru consum, nu mai vorbim! Altă ispita majoră, consumul. Românii sunt în plin consumism, să spun aşa. După o perioadă de câteva decenii, când nu au avut ce consuma, iată, acum consumă din plin, iar de cele mai multe ori au şi cu ce plăti. Ne luptăm apoi, cu slăbitul, cu neputinţele care vin din consumul fără măsură. Dar foarte importantă este angoasă, neliniştea, cum să se asigure?

Acesta este discursul esenţial al Mântuitorului Hristos. Omul nu se poate asigura pe sine, oricât de inteligent ar fi, oricât de echilibrat, de econom. Dumnezeu ne dă foarte multe semne. Criza însăşi este un astfel de semn. Cine îşi putea închipui că un sistem financiar atât de evoluat, aşa cum se propunea el însuşi, poate să aibă o sincopă de asemenea proporţii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am înţeles. Eu nu mă pricep, dar aşa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuală sunt banii, deşi băncile sunt în jurul nostru, mai multe decât bisericile. Şi totuşi nu mai sunt bani. Se demonstrează, aşadar, eşecul unei ideologii, care era centrată tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investiţie rentabilă; banca, egal asigurare. Pe lângă bănci există şi sistemele de asigurări, care sunt tot un fel de bănci, care ne făgăduiesc asigurări, în curând şi pentru veşnicie! Am înţeles că sunt unii foarte bogaţi, care caută bănci să-şi asigure veşnicia, dacă cumva între timp se descoperă secretul nemuririi sau al învierii din morţi. Această aşezare la nivelul mentalităţii faţă de lucruri este combătuta de Hristos, de Biserică şi de credinţa noastră. Să nu te alipeşti de această lume şi de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima raţiune, ca de ultimul sens al vieţii tale, lucru care poate fi pătruns chiar şi cu cea mai simplă minte.

R. Rădulescu: Concluzia pildei, o spune Mântuitorul Hristos, este recomandarea ca omul să se îmbogăţească în Dumnezeu. Ce înseamnă să te îmbogăţeşti în Dumnezeu?

Pr. Coman: Este o exprimare un pic greoaie, dar o putem înţelege prin extrapolare. Ce înseamnă să mă îmbogăţesc în cineva? Înseamnă să investesc timp, osteneala, dragoste pentru a-l păstra pe cel drag aproape. Noi ştim ce înseamnă să investeşti în relaţiile cu oamenii. Aceasta înseamnă să te îmbogăţeşti în oameni, în prieteni. Investiţia se va dovedi profitabilă, pentru că de la cei dragi vor veni multă bucurie, mult folos, multă bunătate, multă dragoste. Sunt bogat că am o soţie extraordinară, sunt bogat că am nişte copii care mă umplu cu ascultarea lor, cu strădania lor, cu rezultatele lor şi aşa mai departe. Să vorbim în termenii pe care ni-i propune situaţia actuală: a se îmbogăţi cineva în Dumnezeu înseamnă a învesti în Dumnezeu. „Investiţi în Dumnezeu” ne propune Mântuitorul Hristos. Este cea mai rentabilă şi cea mai neriscantă investiţie. De altfel, spune Mântuitorul Hristos, nu investiţi în lumea aceasta, în bogăţiile acestei lumi, pentru că bogăţiile acestei lumi ba sunt furate de hoţi, ba le rod moliile, ba vine o criză şi se alege praful de tot; ci investiţi în averea cerească, în Dumnezeu, unde nici hoţi, nici molii nu sunt.

Cum poate cineva investi practic în Dumnezeu, spune Hristos, puţin mai jos, în continuarea parabolei: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoara neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Milostenia este alternativa „adunării în hambare“, a economisirii pentru tine, a investiţiei în tine. A face milostenie înseamnă a învesti în Dumnezeu. În limba româna se mai păstrează cuvântul de mulţumire când primeşti milostenie: „Bogdaproste!“, care se traduce prin „Dumnezeu primeşte!“ Vă reamintesc scena judecăţii finale a lumii, când criteriul ultim va fi măsura în care am fost solidari cu cei în nevoi. Justificarea acestui criteriu este relevantă pentru discuţia noastră: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40). Aceasta este marea investiţie. Aceasta este oferta, aceasta este provocarea ultimă, pe care Evanghelia şi Mântuitorul Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei şi prin chemarea ei o repetă la nesfârşit. Nu vă alipiţi de această lume, oricât de frumoasă ar fi ea, pentru că nu este sensul ultim al existenţei voastre. Sensul ultim este mult mai mare, oferta este mult mai generoasă şi se cheamă Dumnezeu.

Cine a gustat, un pic, din ceea ce înseamnă dragostea, bunătatea cuiva, cine se bucură să vadă faţa omenească mai mult decât propria bogăţie, cui îi este dragă soţia sau soţul, cine a făcut experienţa acestei iubiri, să încerce şi experienţa iubirii de Dumnezeu. Va avea de câştigat!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”,Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursa: Cuvântul ortodox

O primire meritată / Povestiri cu tâlc

Foto: Orthphoto

 

 Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:

- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo...

 Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat, într-o noapte, ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpline pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:

- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.

- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? a mai întrebat omul mirat.

- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmplinăm cum se cuvine.

- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?

- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut, fie că ai fost sărac, fie bogat, ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împarţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.

- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?

- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...

 Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat, însă, cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul său, căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

 †

 Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău!

 Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.

 (Sf. Ioan Gură de Aur)

Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii: Despre iad - Părintele Cleopa Ilie

APOSTOLUL 

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

EVANGHELIA

LUCA 16, 19-31

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconhurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; caci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatălui meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Predica Părintelui Cleopa Ilie - Despre iad 

Iubiți credincioși,

Sfânta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sunt mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți despre iad și câte sunt nesuferitele sale munci.

Mai întâi trebuie să știm că iadul este loc de chin rânduit diavolilor și celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să știm că în iad suferă și trupul și sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este țara morții, împărăția diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și miros greu; mâncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plânsul; așternut, văpaia" (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, p. 183).

Despre iad, în Sfânta și dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinții patriarhi și prooroci. Așa auzim pe proorocul Isaia, zicând despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc și împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: “Întuneric și pipăire a fost deasupra peșterilor în veci“. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicând: “Mă voi duce și mă voi întoarce în pământul întunericului și al umbrelor morții, țara de întuneric și neorânduială, unde lumina e tot una cu bezna“ (Iov 10, 21-22).

Înțeleptul Solomon, arătând că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieșirea 10, 22) a fost din iad, zicea așa: “Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul“. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: “Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sunt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții“ (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: “Ieși-va rău miros din morții lor“ (Isaia 34, 3). “Și va fi în loc de miresme, putreziciune“ (Isaia 3, 24). Citeşte mai mult...

Surdă: Doxologia

 

 

Duminica Floriilor

APOSTOLUL

FILIPENI 4, 4-9;

Fraţilor, bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

EVANGHELIA

IOAN 12, 1-18;

Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Decu unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la proznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

De ce pe Lazăr? Ca să nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale să ucidă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii asupra cărora Îşi arătase Domnul puterea Lui Dumnezeiască – toţi orbii care au văzut, surzii care au auzit, muţii care au vorbit, posedaţii de diavol care s-au însănătoşit, morţii care au fost aduşi iarăşi la viaţă, leproşii care s-au curăţit şi paraliticii, ologii şi smintiţii care au fost vindecaţi … şi toţi cei care au fost însănătoşiţi în chip minunat?

Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în oraşele şi satele de pe toată întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii să-i ucidă pe toţi şi nu numai pe Lazăr? Nu pentru că acestor oameni răi le era frică să verse sânge şi să-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru că le-ar fi fost cu neputinţă să împlinească aceasta şi ar fi fost primejdios pentru ei.

Dar ei voiau să-l ucidă pe Lazăr, mai ales pentru că învierea lui a adus mai multă nelinişte printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; şi pentru că mulţi oameni, mergând să-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început să creadă în Domnul Iisus; şi poate pentru că erau foarte aproape şi ei se temeau că toţi oamenii care erau adunaţi în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania să-l vadă pe cel care fusese înviat din morţi şi vor ajunge să creadă în Hristos.

Şi astfel, în vreme ce oamenii îşi căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovniceşti se sileau să-i îngrădească şi să-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori răi de oameni care voiau să pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deşarte. Cu cât s-au împotrivit aceştia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai desluşit se vedeau aceste lucrări.

Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreaga armată a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafară şi dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai că nu au izbândit, ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea şi statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut să aibă izbânda împotriva Atotputernicului Ziditor şi a lucrărilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ. Citeşte mai mult...

*

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? 

Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca. Citeşte mai mult...

*

Sf. Grigorie Palama:

Din această pricină este foarte greu ca un cârmuitor să fie mântuit şi ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Căci spune Domnul: "Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44). Dar să nu se înfricoşeze cineva dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Pentru că şi acesta poate, dacă vrea, să caute slava cea de la Dumnezeu şi să se înfrâneze pe sine, astfel încât să oprească aplecarea sa spre rele şi să săvârşească fapte însemnate, lepădând relele cele mari, nu numai din sine, ci şi din mulţi alţii care nu vor. Căci poate nu numai să împlinească dreptatea şi să fie înţelept, dar poate împiedica în multe chipuri pe cei ce vor să săvârşească nedreptăţi şi să fie neînfrânaţi. Şi el poate nu numai să se înfăţişeze pe sine că ascultă de Evanghelia lui Hristos şi de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, să supună Bisericii lui Hristos şi căpeteniilor ei pe cei ce nu vor să asculte de ea. Şi aceasta nu numai prin puterea şi slobozenia pe care a căpătat-o de la Dumnezeu, dar poate să devină pildă pentru cei supuşi lui şi mai prejos de el în toate faptele bune. Căci devin asemănători căpeteniei lor cei supuşi şi conduşi de aceasta.

Aşadar este nevoie de osteneală şi de silinţă şi de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toţi deopotrivă. Căci pentru aceia ce se afla în slăvire şi în bogăţie şi în cârmuire, şi pentru aceia ce se străduiesc cu cuvintele şi cu dobândirea înţelepciunii celei după măsura lor - dacă vor să se mântuiască - este nevoie de mai multă osteneală şi silinţă, întrucât ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins şi mai puţin ascultători. Citeşte mai mult...

*

IPS Bartolomeu Anania:

Se pune întrebarea: Dacă Hristos ştia că merge la Patimi şi la moarte, de ce avea nevoie de această intrare triumfală şi ce nevoie avea ca El să fie aclamat de mulţime?

Trebuia să se ştie că El era Dumnezeu şi luase chip pământesc, chip de rob, iar oamenii trebuiau să ştie că El va suferi ca un rege, ca un împărat, ca un Dumnezeu, nu ca un înfrânt, ci ca un biruitor al chinurilor Sale proprii. Acesta este uriaşul mesaj al lui Dumnezeu care suferă pentru noi, oamenii, de bună voie şi nesilit de nimeni. Este mai presus de orice faptul că Hristos venind pe pământ a acceptat toată viaţa Lui, arestarea, torturile şi moartea pe Cruce. Jertfa aceasta urma să răscumpere păcatul lui Adam şi al întregii omeniri. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

Dacă n-ai păşit încă pe calea cea bună, iată că ţi se mai oferă un model al femeii păcătoase, care fiind plină de păcate şi fărădelegi, se apropie de Hristos şi spală cu lacrimile ei picioarele, Domnul o iartă şi deşi cei care erau în jur murmurau şi spuneau: „Dacă ar şti cine este această femeie nu ar fi primit-o!” Hristos le dă o lecţie spunând: „Simone, am intrat în casa ta. Apă pentru picioare nu mi-ai dat, dar această femeie a spălat picioarele Mele cu lacrimile ei. Cu mir nu m-ai uns, dar ea cu tot ce a adunat a cumpărat acest mir şi iată că a făcut aceasta şi nu a făcut-o oricum, ci a făcut-o spre îngroparea Mea”. Deci ni se pune în faţa ochilor un exemplu pentru cei împietriţi la suflet. Hristos nu condamnă pe nimeni, nu vrea să ne scoată afară, ci pe fiecare îl îngăduie, îl păsuie, îl aşteaptă cu mâna streaşină şi cu braţele deschise. Aceasta este bunătatea şi milostivirea Lui cea mare. Ascultă mai mult...

Învăţături despre bine şi rău: Să nu-L învinuim pe Dumnezeu pentru ceea ce se întâmplă în lume

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan

Sfântul Ioan Gură de Aur

De multă frământare e plină viaţa noastră! Plin de tulburări e veacul acesta! Dar nu ar fi aceasta greutate, iubiţii mei fraţi, că aceste tulburări şi aceste frământări, deşi putem să le facem mai blânde sau, dacă rămân aşa cum sunt, să le-ndurăm fără întristare, totuşi noi nu facem nici una, nici alta, ci stăm morocănoşi toată viaţa noastră. Unul se plânge că-i sărac, altul că-i bolnav; unul, de povara grijilor, altul, de întreţinerea casei; unul, de creşterea copiilor, altul, de lipsa de copii. Şi uită-te cât de mare e nesocotinţa! Nu ne plângem toţi de aceleaşi lucruri, ci de lucruri potrivnice.

Dacă lucrurile prin ele însele ar fi pricina plânsetelor noastre, ar trebui negreşit să nu ne plângem de lucruri potrivnice: dacă sărăcia e un rău de neîndurat, ar trebui ca bogatul să nu fie niciodată trist; dacă lipsa de copii e un rău, ar trebui ca cel cu mulţi copii pururea să se bucure; iarăşi, dacă e o fericire să stai în fruntea treburilor statului, dacă e o fericire să fii înconjurat de cinste şi să ai mulţi oameni sub stăpânirea ta, ar trebui ca cel care duce o viaţă modestă şi smerită să fie urât şi ocolit de toţi. Dar aşa, când vedem că se plâng deopotrivă şi bogaţii, şi săracii, iar de multe ori bogatul se plânge mai mult decât săracul, când vedem că se bucură şi marii dregători, şi supuşii lor, şi tatăl cu mulţi copii, şi cel care n-are niciunul, să nu învinuim lucrurile de neorânduiala din lume, ci pe oamenii care nu se pot sluji de lucruri cum trebuie, ca să poată scăpa de tristeţe.

Nu întâmplările neprevăzute pricinuiesc frământare şi tulburare, ci noi şi sufletul nostru. Când sufletul nostru e în bună rânduială, stăm liniştiţi ca într-un port, chiar de s-ar ridica de pretutindeni cu miile furtunile; dar când (sufletul) nu-i în bună rânduială, de ne-ar bate de pretutindeni vânt prielnic, nu stăm mai bine decât în mijlocul furtunii. Ceea ce se poate vedea şi în privinţa trupurilor. Un trup plin de vigoare nu suferă niciun rău, de s-ar lupta cu el de mii de ori asprimea vremii; dimpotrivă, dobândeşte spor de putere prin deprinderea cu viforul şi prin statul în viforniţă; dar dacă trupu-i slab şi bolnav, de-ar avea parte de cea mai bună climă, nu va avea niciun folos de pe urma acestei bune sorţi, pentru că slăbiciunea trupului este vătămată tocmai de această bună împărţire a vremii. Asta o vedem şi în privinţa mâncărurilor. Când stomacul ne este bun şi sănătos, preface în sucuri bune orice mâncare ar primi, fie tare, fie nepregătită, pentru că întocmirea lui firească biruie răul din mâncare; dar când tăria stomacului e şubrezită, când stomacul e leneş, atunci se simte rău şi se strică, oricât de bune şi gustoase ar fi mâncărurile primite, pentru că propria-i slăbiciune strică însuşirea mâncărurilor.

Aşa şi noi, iubiţilor, când vedem neorânduiala lucrurilor din lume, să nu învinuim pe Dumnezeu! Prin aceasta nu găsim leac rănii, ci adăugăm rană lângă rană. Să nu socotim apoi că în seama demonilor e dată cârmuirea lumii; să nu socotim că cele de aici sunt lipsite de un ochi ce le poartă de grijă; să nu îngrădim pronia lui Dumnezeu cu tirania providenţei şi sorţii. Toate aceste gânduri sunt pline de hulă; adevărata tulburare şi neorânduială nu stă în curgerea lucrurilor, ci în gândirea noastră, în stare să vadă în lume tulburare şi neorânduială. Dacă nu îndepărtăm neorânduiala şi tulburarea din cugetul nostru, nu vom avea niciun câştig de buna rânduială din lucruri, chiar de ne-ar merge toate din plin. Întocmai ca ochiul: dacă îţi este ochiul bolnav, vei vedea noapte şi în miezul zilei, vei vedea lucrurile pe dos şi nu-ţi va fi de niciun folos raza de soare; dar dacă îţi este ochiul sănătos şi bun, poţi merge fără primejdie şi noaptea.