Predica la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei - Mitropolit Bartolomeu Anania

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. În faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? În ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

- Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment, îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Sursă: Theologhia

Valeriu Anania – IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi (15 iunie: 123 de la înveşnicire)

„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi)

Starea întâi 

E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi

Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.

Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost

Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.

Enciclica serbare. Ne’nvălui în rotund.

Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se pătrund.

Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni

Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Treapta întâi 

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.

Ies taine din vitralii şi’n soare se’nfloresc.

Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc

Aprinde roi de patimi când visul tău colindă

Imperii de tăcere din care cânturi cresc:

bucură-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat

bucură-te somn în care munţii’n capete se bat

bucură-te corn de seară când se pleaca’n vad gorunii

bucură-te logodirea lacului cu raza lunii

bucură-te cel ce nu ştii ceasul bun pe unde-apucă

bucură-te Dor-de-Ducă!

bucură-te chip al ierbii îndrăgit de cer şi ape

bucură-te unda’n care stelele te simt aproape

bucură-te cutezanţa vântului de-a fi subţire

bucură-te că’nainte-ţi neguri prind să se desfire

bucură-te’nmugurire din gândire şi din grai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua

Erai pe-atunci copilul cu plete zburătoare 

Mirat de câte’n lume din vis pot să coboare. 

Intrau cu tine’n fi’nţa şi’n fruntea ta’nvârstate 

Nălucile din sânge cu veacuri lungi în spate. 

Eresurile cărnii cu sufletu’n răspăr 

Se schimbă azi la faţă’ntr’un singur adevăr. 

Cine-ar putea să nege că’n ochii tăi adânci 

Undeşte învierea izvoarelor din stânci?

Treapta a doua 

Miresme tari ţi-adie pământul astei patrii.

Izvoarele suspină şi codrii negri plâng.

Hai-hui porneşti cu dorul, colinele se frâng,

Asiric ţi se’nchină ca nişte idolatri

Inaii şi Ceahlăii – şi cerbii din Parâng.

bucură-te somn al brazdei roditor de spic înalt

bucură-te noapte-adâncă ce-şi ia soarele cu-asalt

bucură-te bob de spumă bubuind prin besne sparte

bucură-te şoapta’n care se dau stâncile de-o parte

bucură-te că secunda’n veacuri vaste se dezghină

bucură-te Rădăcină !

bucură-te trunchi al slavei drept şi dârz prin viituri

bucură-te umbra largă cât o ţară de păduri

bucură-te nor de aur peste dulce Românie

bucură-te prinţ de rouă rourat în moarte vie

bucură-te că te’mbie de sub glie sfânt alai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a treia 

Elanurile ierbii sub calmele zăpezi

Marturisescu-ţi graba cu care te visezi

Ivit la faţa lumii’ntr’o singura durată.

Năpraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roată.

Erupi precum din scorburi diamantele’n cunună.

Strigoii zburda’n soare, muţenia se răzbună.

Curg raze diamantine şi ne sporesc de sus

Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

Treapta a treia 

Musteşte toamna’n codri – nemistuite ruguri –

Ieşindu-şi dintru sine pe când în ea se’nchide.

Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.

Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri,

Imn tainic ce-ţi preschimbă armurile’n hlamide.

bucură-te’ntrebătorul neştiutului tărâm

bucură-te că’n lumina vetrei tale dogorâm

bucură-te-adeverirea celor ce ne par că mint

bucură-te pasul frunzei între-aramă şi argint

bucură-te murmur palid al cuvântului nescris

bucură-te Prag Deschis !

bucură-te ritm al horei ce se-alege din hârjoană

bucură-te nimb subţire care faci din chip icoană

bucură-te geana-a zilei când o lume se desceaţă

bucură-te abur slobod prins în florile de gheaţă

bucură-te dimineaţa ce-şi răsfaţă albul strai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a patra 

Eminii şi Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,

Mânaţi de începuturi, atraşi de nesfârşituri.

Istorie şi poveste se-adeveresc în carte,

Nicicând mai laolaltă şi nici mai făr’de moarte.

Eroii’nchipuirii şi-ai vieţilor aieve

Străbat un singur geniu şi sorb aceleaşi seve.

Cândva vom înţelege de ce – rotit şuvoi –

Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

Treapta a patra 

Mulţimi trezite’n spiţa strămoşilor iconici

Izbesc cu pumni de piatra’n preaferecate porţi.

Hrisoavele se’nziua din viaţa celor morţi,

Aleargă’n colb spre tine uitaţii de prin cronici,

Iar tu la curţi de aur triumfător îi porţi.

bucură-te buciumaşul secolelor ne’ndurate

bucură-te glas de-aramă ce prin neguri mari răzbate

bucură-te că-ţi răspunde zvon de fluier şi de trişca

bucură-te ca’n Rovine osemintele se mişca

bucură-te steag sub care vin norod după norod

bucură-te Nou Voivod!

bucură-te biruinţa armelor cuvântătoare

bucură-te că vitejii îţi pun sceptrul la picioare

bucură-te bard ce schimbă halebardele’n stindarde

bucură-te că din arcuri numai viersul sună’n coarde

bucură-te stea ce arde în pieptar de tânăr crai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a cincea 

Eşti azi şi vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna,

Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.

Imens la proră, zărea scrutând-o cu doi cremeni,

Năboiul greu de ape şi veghea ni le’ngemeni.

Epave’ngreuiate de aur se scufundă;

Săraci ne ştim, dar marea ni-i largă şi rotundă.

Când Mircea Domnul însuşi în zaua ta viază,

Unde-am găsi povaţa mai clară şi mai trează?

Treapta a cincea 

Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni.

Icnesc în furci mişeii, nebunii’n cuşca rag,

Hienele’ncoltite stau gata de arţag,

Abraşe ca din toate’n nimic nu li te-asameni.

Instanţa ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.

bucură-te mustrătorul proştilor şi far’delegii

bucură-te grai prin care şi-au râvnit puterea regii

bucură-te jude tânăr, nemitarnic şi bărbat

bucură-te ca’mprejuru-ţi stau toţi Tepesii la sfat

bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg

bucură-te Om întreg !

bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă

bucură-te spaima celor ce jucară ţara’n ţurcă

bucură-te zeu ce’nfruntă toate stimele’n fruntării

bucură-te că te-or teme hoţii, gâzii şi samsarii

bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puşi pe trai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a şasea 

Egal cu tine însuti, la masa ta de brad

Mângâi garafa ştirbă ca pe-un pocal de jad.

Ispite nu-ţi treziră de slava prin funingini

Nici idolii din pieţe, nici larii carolingini.

Edenul tău e unde cărare n’au călaii:

Singurătatea lumii şi cosmosul odăii.

Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta

Uranic se detună şi arde’n agorà.

Treapta a şasea 

Misterele femeii ucid şi nasc imperii.

Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti

Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.

Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,

Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.

bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate

bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate

bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie

bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie

bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină

bucură-te Vis-de-Taină !

bucură-te însetatul sărutării suferinde

bucură-te jind pe care gură dulce nu-l cuprinde

bucură-te limpezime de fântâna şi năstrapă

bucură-te că nu-i pânza de izvoare să te’ncapă

bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a şaptea 

Erotica-am numi-o lucirea ta pe ape –

Miraj nocturn – de n’am şti că-i rază din Agape.

Iubita care’n braţul străinului se frânge

Nu-i poate da durerii decât porniri nătânge.

Există’n frigul cosmic o clipă făr’ să degeri?:

Seninul unei alte mai ‘nalte înţelegeri.

Cu cât eşti mai Luceafăr, cu-atât eşti şi Părinte;

Uitaseşi pentru-o clipă, El ţi-a adus aminte.

Treapta a şaptea 

Mărunte lumi se’nalţă, curg stelele prin cetini,

Inelele se leagă’n ghirlande de minuni.

Hyperion, ce patimi te-aleargă prin genuni,

Atât de vii, ca zborul nu-i chip să ţi-l încetini?

Iertăm în tine totul, tu încă nu te’mbuni.

bucură-te neodihna vântului culcat prin vrejuri

bucură-te că te-aţâţa şuier, spulber şi vârtejuri

bucură-te amintirea lumilor de peste soare

bucură-te că tot cerul în făptura ta tresare

bucură-te sfânt nesaţiu să cuprinzi ce-i necuprins

bucură-te Zbor Nestins!

bucură-te drum de aur către Steaua-ne Polară

bucură-te că durata doar adâncul ţi-o măsoară

bucură-te cel ce fulgeri dincolo de timp şi schime

bucură-te din răpirea neajunsă’n veac de nime’

bucură-te’n Cincizecime şi’nălţime de-Adonai

bucură-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

Starea a opta 

Eonul asfinţeşte din ostenite pleoape

Mărindu-ţi umbră lungă pe câmpuri şi pe ape.

Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi

Nuntita’n vis şi’ntoarsă’n bobocul ce-o porni.

Efluviile stirpei în tine ni se-adună

Supuse şi slăvite ca laurii’n cunună.

Cuceritor de spaţii, ne dărui pe pământ

Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

Treapta a opta 

Martiriul de-a te naşte nu’ncape în osândă,

Izbeliştile vieţii sunt viaţă’n sinea ei.

Haiduc al suferinţei, în codrul tău de tei

Adii din doina frunzei nelinişte născândă –

Incertă şi fecundă ca luna’n funigei.

bucură-te rob al trudei şi-al sudorilor de sânge

bucură-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge

bucura-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii

bucură-te cel ce graiul într’un spic de până-l ţii

bucură-te lupta slovei cu’ntelesul ei deplin

bucură-te Dulce Chin!

bucură-te colb de aur între filele ne’ntoarse

bucură-te ceară scursă din lumină care-o arse

bucură-te turn de veghe până’n ceru’n care stărui

bucură-te apa’naltă ce’n cascade largi te nărui

bucură-te cel ce-i dărui fiecărui tot ce ai

bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a noua 

Ecouri destrămate par vechile geneze.

Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.

Incendii calme parcă ar vrea să despresoare

Neprihănite doruri timide’n aşteptare.

Efemerida nopţii ţi-aruncă’n ploi de stele

Seminţe ne’ncercate, grădini să faci din ele.

Culegem floare-albastră şi ştim că ni s’a scris

Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

Treapta a noua 

Mirunsa frunte. Logos în treaptă lui înaltă.

Iluminată stema’n vecia unui neam.

Harìsma’n deznădejdea sub care ne’nclinăm

Amurgului. Cu viii şi morţii laolaltă

Iesimu-ţi în nuntire prin sfânt epitalam:

bucura-te’nflacarare adunata’ntr’o scânteie

bucură-te strop de rouă revărsat în curcubeie

bucură-te ram pe care stelele’n ciorchin roiră

bucură-te alăută’n zbor cu strunele spre liră

bucură-te văz lăuntric ce’n auzul alb se’nscrie

bucură-te Poezie !

bucură-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt

bucură-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt

bucură-te ne’mparţirea inimii ce ni se’mparte

bucură-te bucurie din adânc şi de departe

bucură-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai

bucura-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a zecea 

Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori,

Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori.

Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale

Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.

Eterna stalagmită din stea stalactitară,

Statura ta ne-adună sub cer şi peste ţară.

Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere,

Uşure ca’ntr’o moarte şi greu ca’ntr’o’nviere.

(Valeriu Anania, IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi, Cartea Românească, 1992, p.5-23).