foto: Fox News
de Kirsten Powers
Dintre toți oamenii uimiți de faptul că m-am convertit la
creștinismul evanghelic, eu sunt cea mai surprinsă.
Acum șapte ani, dacă cineva mi-ar fi spus că astăzi voi
scrie pentru ziarul Christianity Today despre convertirea mea, aș fi râs cu
poftă. Dacă a existat un lucru de care să fiu absolut sigură, acesta a fost
faptul că niciodată nu aş fi aderat la vreo religie - mai ales la creștinismul
evanghelic, faţă de care am avut un dispreţ deosebit.
Am crescut în Biserica Episcopală din Alaska, dar
credința mea a fost superficială și șubredă. Am preluat-o de la tatăl meu care
era arheolog şi care a fost atât de genial încât a învățat singur să vorbească
și să citească în rusă. Atunci când aveam îndoieli, mă refugiam în faptul că el
credea.
Sprijinindu-mă pe credinţa tatălui meu, am trecut de
liceu. Însă, în facultate, aceasta nu a mi-a mai fost de ajuns, mai ales că, pe
măsură ce creșteam, tatăl meu a început să îmi transmită propriile sale
îndoieli. Puțina mea credință nu a putut supraviețui acestui lucru. Începând de
la vârsta de 20 de ani aveam să oscilez între ateism și agnosticism, neluând
niciodată în calcul ideea că Dumnezeu ar putea fi real.
După finalizarea studiilor, între 1992 și 1998, am lucrat
în administrația Clinton. În mediul de la Casa Albă m-am înconjurat de oameni
intelectuali care, dacă aveau o credință adâncă în Dumnezeu, nu o exprimau
niciodată. Mai târziu, când m-am mutat în New York, unde am lucrat în domeniul
politicii democratice, lumea mea a devenit brusc agresiv seculară. Toţi cei pe
care îi cunoşteam făceau politică de stânga iar majoritatea prietenilor mei
erau atei.
Aud uneori creștinii vorbind despre cât de teribilă
trebuie să fie viața pentru atei. Însă viețile noastre nu erau îngrozitoare.
Dimpotrivă, viaţa părea chiar minunată, plină de privilegii și conversații
plăcute. Acum ştiu că nu era atât de minunată pe cât putea fi, însă atunci nu
eram conștientă de asta. Cum puteam oare să simt absența a ceva ce nu știam că
există?
Lipsită de prejudecăți
Am început să cunosc creștini în mediul jurnalistic şi,
în mod inevitabil, ajungeau să spună ceva pe tema homosexualilor sau a
feministelor. Nu simțeam că pierd mare lucru. Astfel că, atunci când am început
să ies cu cineva care credea în Iisus Hristos, nu-L căutam pe Dumnezeu. Mai
mult decât atât, cu o săptămână înainte de a-l întâlni, un prieten m-a întrebat
dacă am vreo preferință legată de bărbaţi. Răspunsul meu a fost: „Doar să nu
fie religios”.
După câteva luni de relație, prietenul meu m-a sunat
să-mi spună că are ceva important de discutat cu mine. Îmi amintesc foarte bine
unde stăteam în apartamentul meu din West Village când mi-a spus: „Crezi că
Iisus este Mântuitorul tău?”. Am simţit ca o piatră în stomac şi am intrat în
panică. „O nu, a fost prima mea reacție. E nebun.”
Când i-am răspuns că nu, m-a întrebat: „Crezi că ai putea
crede vreodată?” Mi-a explicat că ajunsese într-un moment al vieţii lui când
își dorea să se căsătorească și simțea că aș putea fi eu acea persoană, dar că
nu se putea căsători decât cu o creștină. Eu i-am răspuns că nu vreau să îl
induc în eroare și că nu voi crede niciodată în Iisus Hristos.
După aceea el a rostit acele cuvinte magice pentru un
liberal: „Crezi că ai putea să fii deschisă în privinţa acestui subiect?” Păi,
bineînțeles. „Sunt lipsită de prejudecăţi!”, deși în realitate nu eram deloc.
Îi ridiculizasem pe creștini considerându-i drept nişte fanatici anti-intelectuali,
prea slabi pentru a face față realității că lumea nu are niciun sens sau
rațiune. Vedeam această înclinație a lui spre religie ca pe o ciudățenie de
care trebuie să fac abstracție, nu ca pe un lucru în favoarea lui.
Pe măsură ce îmi vorbea, conflictul din mine creștea. Pe
de o parte, eram îngrozită, pe de altă parte, aveam un respect imens pentru el.
Era deștept, educat și avea o curiozitate intelectuală. Îmi amintesc cum mă
întrebam: „Și dacă este adevărat, iar eu nici măcar nu iau în calcul această
posibilitate?”
Câteva săptămâni mai târziu m-am dus la biserică cu el.
Eram atât de dezorientată în privinţa creștinismului, încât nu știam că unii
prezbiterieni erau evanghelici. Astfel că, atunci când am ajuns în Biserica
Prezbiteriană din Upper East Side, am fost șocată și am simţit o repulsie faţă
de ceea ce am văzut. Eram obișnuită cu practicile liturgice din tinerețe. Ne
întâlneam într-o sală de spectacole cu o trupă care cânta ceea ce mai târziu
aveam să aflu că se numește „muzică de slăvire”. Mă gândeam cum îi voi putea
spune că nu mă mai pot întoarce vreodată acolo.
Însă, după aceea, pastorul a predicat. Eram fascinată. Nu
am mai auzit niciodată un pastor vorbind ca el. Predica lui Tim Keller era
riguroasă din punct de vedere intelectual, împletită cu artă, istorie și
filosofie. Astfel că m-am hotărât să mă întorc pentru a-l mai asculta. Curând,
a-l asculta pe Keller vorbind duminica a devenit elementul cheie al săptămânii
mele. Mă raportam la acest lucru ca la o
audiție foarte interesantă, nu ca la o biserică autentică. Restul detaliilor le
toleram cu scopul de a-l putea asculta pe pastor. Oricine este familiar cu
felul de a predica al lui Keller știe că el obișnuiește să-L aducă pe Iisus în
discuție la sfârșitul predicii, pentru a face conexiunea între idei. În primele
câteva lui plecam frustrată: De ce trebuia să strice o prelegere perfectă cu
tot acest nonsens legat de Iisus?
În fiecare săptămână Keller pleda pentru creștinism. De
asemenea, el pleda și împotriva ateismului și agnosticismului. El expunea cu
deosebită pricepere slăbiciunile intelectuale ale unei lumi pur seculare. În
timp, am conștientizat că deși creștinismul poate nu deţinea în sine adevărul,
nici ateismul nu îl avea.
Am început să citesc Biblia. Prietenul meu se ruga împreună
cu mine ca Dumnezeu să mi se descopere. După aproape opt luni în care am
ascultat prelegerile lui Keller, am ajuns la concluzia că balanța înclină în
favoarea creștinismului. Cu toate acestea, nu simțeam vreo legătură cu Dumnezeu
și, sincer, acest lucru nu mă deranja.
În continuare credeam că persoanele care vorbeau cu Dumnezeu sau Îl simțeau,
fie mințeau, fie trăiau în iluzie. În cel mai bun caz, acceptam că ei doar își
imaginau lucruri care le dădeau un confort aparte.
Apoi, într-o noapte în 2006, în timpul unei excursie în
Taiwan, m-am trezit într-o stare ciudată, parcă între vis și realitate. Iisus a
venit la mine și mi-a spus: „Sunt aici”. Simțeam acest lucru atât de real. Nu
știam ce să cred. L-am sunat pe prietenul meu, dar înainte de a-i spune ce mi
s-a întâmplat, mi-a spus că rugându-se cu o noapte înainte, simțea că a venit
vremea să ne despărțim. Și aşa am și făcut. Sinceră să fiu, în supărarea mea,
eram mai traumatizată de întâmplarea din vis, decât de despărțire.
Cu totul adevărat
Ulterior, am încercat să uit complet experiența,
clasând-o drept un eșec sinaptic, dar nu reușeam. Când am revenit la New York
câteva zile mai târziu, mă simțeam pierdută. Deodată, Îl simțeam pe Dumnezeu
pretutindeni și eram îngrozită. Mai mult decât atât, nu era ceva binevenit, mă
simțeam invadată. Am început să mă tem că îmi pierd minţile.
Nu știam ce să fac, așa că m-am îndreptat spre scriitorul
Eric Metaxas, pe care l-am cunoscut prin intermediul prietenului meu și cu care
am discutat cât de cât despre Dumnezeu. Mi-a spus: „Trebuie să începi să
studiezi Biblia. Și cursul predat de Kathy Keller este cel pe care ți-l
recomand”. Nu-mi plăcea cum suna ideea, dar eram disperată. Simțeam că toată
lumea mea e în implozie. Cum aveam să le povestesc alor mei despre ce mi se
întâmplase? Nimeni nu ar înțelege. Nici eu însămi nu înțelegeam. (Faptul că cea
mai mare îngrijorare a mea era legată de o posibilă încercare a creştinilor de
a mă transforma într-o republicană, cred că spune multe despre familia în care
am crescut).
Îmi aduc aminte momentul în care am intrat la cursul unde
se studia Biblia. Aveam un nod în stomac. În mintea mea gândeam că numai
ciudații și fanaticii vin aici. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a predat în ziua
aceea. Tot ce știu este că, atunci când am plecat, totul se schimbase. Nu voi
uita niciodată momentul când stăteam lângă ușa apartamentului din Upper East
Side și-mi spuneam: „Este adevărat. Este cu totul adevărat.” Lumea părea cu
totul diferită, ca și cum un văl se ridicase de pe ea. Nu aveam nicio îndoială.
Trăiam o bucurie greu de descris în cuvinte.
Teroarea posibilității de a deveni o creștină evlavioasă
a dispărut aproape imediat. Mi-am petrecut următoarele câteva luni luptând
împotriva lui Dumnezeu în viața mea. Nu avea însă niciun rost. Oriunde mă
duceam, acolo era și El. Încetul cu încetul dispărea frica și apărea bucuria.
Vânătoarea raiului nu m-a lăsat până nu m-a prins - fie că mi-a plăcut sau nu.
Kirsten Powers este jurnalist la USA Today și la
Newsweek/The Daily Beast. De asemenea, ea este un comentator democrat pentru
Fox News.
Traducere: Iulia Elena Catargiu
Sursă: Christianity Today
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă
din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru
Republica Moldova.
0 comments:
Trimiteți un comentariu