Părintele Arsenie Boca: Lupta mântuirii - Fii destoinic, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război / Cuvinte despre bărbăţia duhovnicească

Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...

Duşmanii

Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Ruşinea de a fi bun

Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)

Plăcerea se plăteşte cu durere

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)

Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă

    spre îndrumarea noastră,

    sau spre stingerea păcatelor trecute,

    sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,

    sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit - mai ales dacă e conştient de păcatul său - nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela, fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti...

Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

Arma iertării întoarce răul spre bine

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.

Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.

Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).

Răbdarea răului nu este o slăbiciune

Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele.

Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei

Apostolat în Ţara Făgăraşuluinr. 36 - ianuarie 2010

„Merg mai motivat acasă, mai încrezător că pot să lupt atât cu răul din interior, cât şi cu cel din jurul meu”

În perioada 24-27 iulie 2014, Arhiepiscopia Iaşilor a organizat în poiana Nemţişor, aflată în vecinătatea Mănăstirii Neamţ şi a Schitului Icoana Nouă, cea de-a V-a ediţie a Adunării Tinerilor Creştini Ortodocşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu tema „Tinereţe şi mărturisire. Tinerii - principalii mărturisitori ai culturii vieţii împotriva unei culturi a morţii“.

Aproape 600 de tineri din judeţele Moldovei, dar şi din alte judeţe ale ţării sau din străinătate au luat parte în tabăra de la Nemţişor din acest an la sesiuni de lucru - ateliere foto, origami, gătit, tâmplărie, etc., activităţi sportive, pelerinaje şi conferinţe. Mai mult decât atât, au avut loc şi Sfinte Liturghii arhiereşti: sâmbătă, 26 iulie, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a oficiat Sfânta Liturghie la Nemţişor, ţinând cuvânt de învăţătură şi împărtăşind cu Sfintele Taine numeroşi participanţi la tabără, iar ieri Sfânta Liturghie a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

În cuvântul rostit tinerilor prezenţi în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti de sâmbătă, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, făcând referire la steagul taberei - icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ucigând balaurul, a vorbit despre demonii şi balaurii care urmăresc să înrobească şi să distrugă tinereţea: „Primul balaur este format din cei care doresc să vă răpească trupul, alcătuind tot acest val care vă cheamă de dimineaţa şi până seara să vă vindeţi trupurile. Şi sunt atâtea chemări, prin toate căile posibile, iar cele imposibile devin posibile, pe zi ce trece, prin invenţia omului şi prin inteligenţa diabolică a acestor lupi şi balauri care nu au zi şi ceas de odihnă, nu au răgaz şi linişte până nu-şi îndeplinesc scopurile.

Al doilea lup răpitor şi balaur înfricoşat, care se revarsă, de asemenea, ca o cascadă fără sfârşit asupra vieţilor noastre şi în special asupra vieţilor tinerilor, este dorinţa de a fi liber fără nici o limită. Să nu mai existe nimic care să vă îngrădească libertatea: nici părinţi, nici profesori, nici preoţi, nici guvernanţi - această ispită a libertăţii fără limite pe care un gânditor antic o numea «uciderea libertăţii». A căuta libertatea este un lucru dumnezeiesc; Dumnezeu nu doreşte să aibă sclavi, ci doreşte să aibă prieteni, adică oameni liberi. Libertatea, însă, care nu este într-o formă sau alta legată de Dumnezeu, de tradiţiile frumoase şi de Biserică este una care îl duce pe om şi în special pe tânăr în cea mai groaznică şi amară robie.

Al treilea lucru pe care vreau să-l aveţi în vedere este demonul, balaurul tristeţii. Nimic nu este mai contradictoriu, mai bizar şi mai nefiresc decât să fii creştin şi trist sau tânăr şi trist. Nu ştiu care din cei trei demoni enumeraţi sunt mai groaznici: cel care îţi răpeşte trupul, cel care îţi răpeşte libertatea sau cel care îţi răpeşte bucuria. Ştiu însă care este definiţia sau caracteristica adevăratei tinereţi: un trup curat şi o persoană înconjurată de adevărata libertate şi de adevărata bucurie“.

În cadrul Sfintei Liturghii de sâmbătă a avut loc şi o hirotonie, tânărul diacon Liviu Ovidiu Ţărnă fiind preoţit de IPS Teofan pe seama capelei Centrului social „Împreună“ din cadrul Primăriei Piatra Neamţ. După otpustul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a mulţumit organizatorilor şi colaboratorilor, în mod special părintelui Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului asociaţii de tineret din cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, cel care s-a îngrijit de bunul mers al taberei, stareţului Mănăstirii Neamţ, arhim. Benedict Sauciuc, părintelui Iulian Negru, consilier al Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, părintelui profesor Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Veniamin Costachi“, părintelui protopop de Târgu Neamţ, pr. Ioan Dogaru. În mod deosebit a fost evidenţiată doamna Gabriela Pipirig, care a primit o distincţie din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

 Impresii de la organizatori, preoţi însoţitori şi tineri participanţi

Părintele protosinghel Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului asociaţii de tineret din cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor: „Având în vedere că în acest an se împlinesc 300 de ani de la martirizarea Sfinţilor Brâncoveni, ne-am gândit ca a V-a ediţie a Adunării Tinerilor Creştini Ortodocşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei să aibă tema «Tinereţe şi mărturisire. Tinerii - principalii mărturisitori ai culturii vieţii împotriva unei culturi a morţii», o temă îndrăzneaţă, având în vedere că pentru tineri nu este un lucru tocmai comod să fie mărturisitori ai credinţei şi misionari în şcoala şi societatea actuală. Rezultatele şi feedback-urile primite însă ne-au bucurat, iar tabăra de la Nemţişor a devenit un spaţiu în care tinerii simt că trăiesc cu adevărat, simt că se pot manifesta liber, simt cât de mult înseamnă ocrotirea şi binecuvântarea Bisericii. Ne bucură şi prezenţa celor 50 de tineri din străinătate, unii dintre ei învăţând în această tabără limba română“.

Preot Iulian Nistea, slujitor la Catedrala mitropolitană „Sfinţii Arhangheli“ din Paris: „Grupul nostru NEPSIS, un fel de echivalent al asociaţiilor de tineri ASCOR şi ATOR din România, este format din tineri din Mitropolia Europei Occidentale şi Meridionale, din Franţa, Belgia, Spania, Italia, ţările anglofone din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda. Dacă anul trecut am venit la Nemţişor cu un grup de vreo 40 de tineri, anul acesta am avut două grupuri principale: cu unul am participat la o tabără de o săptămână la seminarul de la Neamţ, iar cu un grup de 21 de tineri am venit la Nemţişor, unde ne-am întâlnit cu un alt grup NEPSIS din Belgia, format din vreo 20 de tineri, sosiţi direct aici. La ediţia din acest an a taberei Nemţişor mai sunt vreo 15 persoane care au venit din Europa Occidentală, separate de grupurile noastre. Tinerii noştri apreciază această iniţiativă a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, sunt fascinaţi cum tinerii aflaţi în această poiană pot să îmbine seriosul, rugăciunea, cu dansul şi cu bucuria. Ca să putem să facem ceva pentru tineri trebuie să vedem şi ce vor ei şi modul lor de gândire, nu numai ce ne gândim noi că ar fi bine pentru ei“.

Preot Ionel-Constantin Maloş de la Parohia „Sf. Gheorghe“ - Laura, Vicovu de Sus, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor: „Ne bucurăm foarte mult că putem să sprijinim într-o oarecare măsură această tabără, mai ales prin prezenţa grupului de copii «Vlăstare ortodoxe ale Bucovinei», grup cu care venim de 4 ani încoace, de fiecare dată în altă formulă, grup care a început să fie foarte cunoscut şi iubit. Venim de la streaşina Mănăstirii Putna, de la graniţa ţării, acolo unde strămoşii copiilor pe care astăzi îi aducem în tabără au apărat hotarele patriei şi nădăjduim ca aceşti copii cu care venim la nemţişor să înveţe şi să-i înveţe pe alţii să trăiască frumos, să-L iubească pe Dumnezeu, să-şi iubească ţara, valorile şi tradiţiile şi să se ajute cât mai mult unii pe alţii“.

Cosmin Brânză, referent al Departamentului Pro Vita, responsabil de Comunicare şi Relaţii Publice: „Departamentul Pro Vita din cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor s-a implicat în tabăra de la Nemţişor din acest an prin amplasarea unui cort unde am vândut cărţi legate de tema aleasă, am oferit pliante informative despre activitatea noastră şi despre valorile pe care ar trebui să le aibă tinerii în general şi am încercat să popularizăm ideea de misionari pentru viaţă, aşa încât tinerii prezenţi la Nemţişor să identifice în localităţile din care provin cazuri pe care noi le putem salva sau ajuta. M-a bucurat în mod deosebit faptul că unii tineri prezenţi în această tabără s-au oferit să fie pe viitor voluntari Pro Vita“.

Alexandru Zîză, Darabani: „Este al patrulea an consecutiv când vin aici şi de fiecare dată m-a impresionat comuniunea care se stabileşte între participanţi, care, deşi au vârste şi percepţii diferite, ajung într-un timp foarte scurt să comunice într-un limbaj comun şi sincer. Taberele de la Nemţişor au avut un impact deosebit asupra gândirii mele, de fiecare dată realizând cât de multe lucruri mai am de învăţat despre Biserică“.

Cătălin Schipor, Vicovu de Sus, judeţul Suceava: „E primul an când ajung la această tabără. M-au impresionat activităţile făcute în comun, alături de ceilalţi 600 de participanţi, având în vedere că nu în fiecare zi te întâlneşti cu manifestări de acest gen. Merg mai motivat acasă, mai încrezător că pot să lupt atât cu răul din interior, cât şi cu cel din jurul meu“.

Nicholas, 18 ani, Franţa: „Vin de 2 ani la Nemţişor, cu ajutorul NEPSIS. România e foarte captivantă, are peisaje foarte frumoase, şi mai mult decât atât, e foarte interesant pentru mine cum oamenii şi tinerii de aici relaţionează şi se ajută unii pe alţii“. 

Sursă: Doxologia

Pr. Constantin Necula: Viaţa ţine rugăciunea! / Sensul vieţii

 

foto: Mariusz Nikiciuk (Orthphoto)

Să ştiţi că sensul vieţii nu se găseşte prin rugăciune. Sensul vieţii se găseşte prin viaţă. Să vă spun: mulţi din­tre cuvioşii ăştia care se pregătesc să ajungă preacucernici părinţi – oameni, de altfel, de bună calitate, nu mă îndoiesc – , toată viaţa citesc şi citesc.

Voi aveţi senzaţia că viaţa e făcută din citate sau citări? Să fim serioşi! Voi înşivă aveţi deschisă o carte a vieţii… N-o să zică Hristos: Aaa, n-ai ştiut… Aţi văzut ce bine ştiau gemenele alea ci­tate din Schilling, din nu ştiu care Obersturmbahnfuhrer al filozofiei germane? Marea filozofie germană, fără de care nu mai putem… Cum, nu cunoaştem noi metamor­foza existenţialismului? Fleacuri snoabe, pentru mântu­ire! Exigenţe, pentru filosofii de vocaţie! Uitaţi-vă bine în facultăţile de filozofie, în facultăţile de inginerie, în facultăţile de teologie, de medicină, pe unde străbatem toţi lumea. Câtă vreme pierdem tocând frunză la câini, şi lucrurile reale – a citi şi a te lăsa citit – , pe care nu le învăţăm niciodată! Că, până la urmă, nu rugăciunea ţine viaţa. Viaţa ţine rugăciunea! Un mort nu se mai roagă, nu? Ce, se mai roagă mortul? Uneori, da. Ştiţi că, une­ori, un mort vorbeşte mai bine decât unul viu, dar asta e altceva. Trăiţi, încercaţi să finalizaţi lucrurile pe care le-aţi început şi, nu în ultimul rând, încercaţi să discerneţi între ceea ce vreţi voi să faceţi şi ceea ce Dumnezeu vă îngăduie să faceţi, că rugăciunea este acolo, între astea două. Doamne, eu voiesc să voiesc voia Ta!

Extras din Pr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, 2011, p. 156-157

Anne-Sophie Mutter - Concert de vioară, Erich Wolfgang Korngold / Prin cele ce se aud

Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Scrisoarea de mulţumire a unei femei africane adresată lui Meriam Ibrahim

Vestea extraordinară a sosirii lui Meriam Ibrahim în Italia m-a umplut de bucurie şi entuziasm.

Imaginile cu această graţioasă şi superbă femeie africană, cu copilul în braţe, ieşind din avion, au fost o privelişte de neratat, mai ales după durerea indescriptibilă şi suferinţa pe care le-a îndurat în închisoarea sudaneză.

De aceea, m-am gândit să îmi aştern ideile şi gândurile într-o scrisoare simplă de mulţumire pentru această neînfrântă fiică a Africii, a cărei libertate este sărbătorită de întreaga lume.

În numele tuturor femeilor africane, îţi mulţumesc, Meriam Ibrahim, pentru că ai arătat lumii curajul neclintit ascuns în miezul adevăratei feminităţi. Spun asta, pentru că durerile şi persecuţia pe care le-ai îndurat au fost indisolubil legate de feminitatea ta. Şi astfel, triumful tău a fost cea mai puternică mărturie pentru viaţă, pentru maternitate, căsătorie, iubire şi credinţă.

Eşti cu adevărat o întrupare a credinţei şi virtuţii, un real simbol de putere şi rezistenţă. După umila mea părere, eşti o femeie de caracter, iar povestea ta îmi umple inima de curaj. Îmi dă îndrăzneală pentru a-mi continua vocaţia de apărare a culturii noastre africane a vieţii, căsătoriei, maternităţii, credinţei şi familiei, oricât de greu, de ruşinos şi chiar dureros ar deveni aceasta pentru mine.

Pentru că, în ciuda persecuţiilor intense, ai refuzat să-ţi renegi credinţa creştină. În faţa ameninţărilor extremiştilor, ai stat ca martor şi mărturisitor. În ciuda suferinţei din închisoare, nu ţi-ai renegat soţul şi nu ţi-ai denunţat căsnicia. Încătuşată în lanţuri grele, ai găsit puterea de a le sfida prin puterea vieţii, când ţi-ai născut copilul. În ciuda certitudinii că vei fi condamnată la moarte, ai avut puterea de a-ţi hrăni bebeluşul scump.

Incontestabilul tău exemplu a dat mărturie în faţa întregii lumi despre puterea unei tinere africane care, în cele mai rele circumstanţe, a devenit în mod eroic o întrupare a virtuţilor credinţei, căsătoriei şi maternităţii. Chinurile indescriptibile prin care ai trecut în ultimele luni au reprezentat cea mai vibrantă rază lumină care a străbătut norii negri, contrazicând lumea modernă, care ne spune că credinţa nu are nicio valoare, că libertatea religioasă nu e chiar atât de importantă, că o căsătorie înseamnă orice vrem noi să însemne, că maternitatea nu e decât o alegere pe care o facem în cele mai favorabile condiţii, că ar trebui să ne naştem copiii numai în cele mai convenabile momente.

Tu, sora mea africană, ţi-ai atras criticile feministelor radicale contemporane, care reneagă şi defăimează toate virtuţile pe care le întruchipezi.

Ai primit în trupul tău semnele şi rănile unei autentice creştine, mame şi martire, iar prin aceasta ne-ai arătat ce înseamnă să fii o inspiraţie pentru emanciparea femeii. Şi sunt bucuroasă că ai dovedit că acest concept nu este deloc aşa cum îl descriu radicalii şi ideologii occidentali. Aceştia tot încearcă să ne spună că femeile africane, dacă vor să se emancipeze, trebuie să adopte „eliberarea sexuală”, egoismul, individualismul şi autonomia feroce. Dar tu, Meriam, prin propriul exemplu, ne-ai învăţat că femeia africană emancipată este cea liberă să trăiască şi să-şi practice credinţa, să-şi iubească soţul şi să-şi apere copiii (născuţi şi nenăscuţi). Femeia emancipată este femeia credincioasă şi familistă. Acesta este adevărul care trebuie propovăduit în întreaga Africă.

Acum lumea te priveşte cum respiri aerul proaspăt al libertăţii şi faci primul popas nu la Casa Albă, ci la Casa Sfintei Marta (Casa Santa Marta), care este şi casa Sfântului Părinte Papa Francisc. În locul strângerii de mână prezidenţiale la care mulţi ar fi visat mai presus de orice, tu ai ales strângerea de mână papală. Şi, în locul unei primiri politice, ai preferat binecuvântarea apostolică pentru tine şi familia ta. Ai ales papa în loc de POTUS (n.red. – acronimul pentru preşedinţia americană)!

Eşti o femeie cu o adâncă înţelepciune şi putere, iar Africa te înalţă, te laudă şi te celebrează.

Ne bucurăm împreună cu tine şi pentru tine. Ne bucurăm că, în fine, eşti liberă. Şi, cu această bucurie, mă rog ca mai multe femei (din Africa şi din toate colţurile lumii) să reflecteze profund cu privire la experienţa ta şi să-ţi urmeze exemplul.

Mă rog ca femeile credincioase să se ridice şi să dea curajoasă mărturie, dispuse să meargă până la martiriu.

Mă rog ca femeile gravide să aleagă cu orice preţ viaţa pentru bebeluşii lor.

Mă rog pentru soţii şi mame, ca să rămână credincioase jurămintelor şi vocaţiei lor.

Mă rog ca, dincolo de bucuria la care participă întraga lume, să fim şi noi înzestraţi măcar cu o părticică din virtutea eroică a autenticului feminism de care a dat dovadă Meriam Ibrahim: un feminism purificat în creuzetul incandescent al persecuţiei religioase.

Text reprodus de Mercator prin amabilitatea autoarei

Sursă: Știri pentru viață 

29 iulie: A șasea întâlnire de la Mavrogheni - „Puterea viziunii”, un film de Marinela Rotaru

 

La împlinirea a 300 de ani de la Martiriul lui

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU,

cu binecuvântarea

Preafericitului DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

PAROHIA MAVROGHENI

organizează ciclul de întâlniri

Serile brâncovenești de la Mavrogheni.

· A șasea întâlnire de la Mavrogheni, din data de marți, 29 iulie 2014, ne va prilejui vizionarea unui film despre pictura Elenei Murariu, intitulat "Puterea viziunii" și realizat de Marilena Rotaru.

La prima întâlnire, din 25 februarie 2014, au conferențiat acad. Alexandru Zub „Brâncoveanu la tricentenar” și cercet. șt. Petre Guran „Locul lui Brâncoveanu într-un Bizanț după Bizanț”.

· A doua întâlnire, din 18 martie 2014, l-a avut ca invitat pe pictorul Sorin Dumitrescu. Domnia-sa a susținut conferința „Bicefalia brâncovenească și Fanarul”.

· A treia ediție a Serilor de la Mavrogheni, din 29 aprilie 2014, s-a bucurat de prezența dnei conf. univ. dr. Ioana Beldiman, a dlui lect. univ. dr. Vlad Bedros și a drei drd. Cristina Cojocaru – toți, de la Catedra de Istoria Artei a Universității Naționale de Arte, București, dialogând despre „Moștenirea stilistică a artei brâncovenești. Nașterea unui stil național românesc”.

· În a patra seară, din 27 mai 2014, ora 18, dl. prof. univ. Mihai Moraru, de la Facultatea de Litere a Universității din București, ne-a vorbit despre „Antim Ivireanul și Floarea darurilor, iar dna Monica Joița, doctor în filologie, - despre „Universitatea din Padova și relațiile cu Academia Domnească din București”.

· A cincea întâlnire a avut loc marți, 24 iunie 2014, la ora 18. Invitatele serii au fost doamna Doina Mândru, critic de artă, directorul Centrului Cultural „Palatele Brâncovenești” de la Mogoșoaia - conferențiind despre "Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu" -, și doamna Ruxandra Polizu, restaurator pictură de șevalet, icoane - cu o prezentare a 'Iconostaselor brâncovenești".

Maica Siluana: Confundarea poftei cu dragostea / Cuvinte către tineri

(fragment din conferinţa ţinută de Maica Siluana în luna martie a anului 2008 la Drobeta Turnu Severin)

Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i înveţe iubirea pe bărbaţi. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia şi femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puţini băieţi disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieţi, fetele au o frică necreştină de a rămâne nemăritate. Este necreştină, pentru că femeia creştină nu se teme; ea ştie că este aici ca să se sfinţească, să intre în viaţa veşnică şi să se bucure de bucuria veşnică. Ştie că viaţa însăşi e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroşi curăţând cartofi şi nefericiţi zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.

Femeile deci nu mai au răbdare să-i aştepte pe bărbaţi să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea şi nu-şi dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când porneşte spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înţelege sex. Şi el o doreşte, acesta e un lucru pe care l-a învăţat de când era la grădiniţă, iar dacă s-a mai uitat şi la filme şi la nu ştiu ce poze, el se zvârcoleşte. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu şi mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă daţi seama că desfrâna în capul lui... Este o lume în care copiii sunt asaltaţi cu aceste lucruri.

Şi atunci tu, când îl vezi că îţi zâmbeşte, crezi că îţi zâmbeşte ţie şi el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Şi tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă şi ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede. Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Şi fata neinstruită de părinţi, de şcoală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită şi dorită. Şi atunci el îi oferă o îmbrăţişare şi ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubeşti, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Şi vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a ştiut pe cine să dea în judecată pentru paternitate…

Frumuseţea nu se vede de aproape

De unde vin acestea? De la neîncreştinarea copiilor. Părinţii nu şi-au crescut copiii în duh creştin, în duhul de a fi cu Hristos şi de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă.”

Dacă bărbatul totuşi iubeşte, şi i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorinţa trupească, de plăcerea trupească, şi nu va avea timp să vadă frumuseţea femeii, delicateţea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracţie a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune şi nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece.

Mai întâi trece atracţia trupească, apoi trec sentimentele, şi apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta îşi hrănea sufleţelul?”.

Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăţie, în cuminţenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorinţelor se va aşeza în cuminţenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl ţină pe băiat la distanţă şi în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Şi atunci îl descoperim pe celălalt.

Sursă: Apostolat în Ţara Făgăraşului

Românii din Ucraina protestează împotriva mobilizării forțate

Locuitorii mai multor sate românești din nordul Bucovinei, Ucraina, au ieșit în stradă și au blocat câteva drumuri publice. Ei sunt nemulțumiți de faptul că sunt forțați să lupte într-un război care este de fapt etnic, între ucraineni și ruși. Sute de bărbați din fiecare sat, între 18 și 60 de ani, au fost chemați în armată – „nu în armată, ci la război” după cum spun românii, căci cei chemați sunt trimiși direct pe front. În acest timp, bărbații ucraineni din zona apropiată conflictului sunt declarați refugiați și nu sunt chemați în armată.

În plus, condițiile de pe front sunt departe de ceea ce ar presupune o armată, lipsind de la mâncare până la veste antiglonț. Între cei care au primit ordin de mobilizare sunt și femei care au studii medicale.

Locuitorii din Ostrița au blocat autostrada Cernăuți – Kiev, locuitorii din Voloca au blocat autostrada Cernăuți – Suceava.

Iată relatarea portalului de știri bucpress.eu:

Dangătul clopotului din sfintele lăcașe care a răsunat în această dimineață în unele localități românești din raionul Herța, a fost ca un semn de deșteptare și de îndemn de a se împotrivi chemărilor de a trimite feciorii satelor Bucovinei să moară în regiunile Donețk și Lugansk.

În fiecare localitate din acest ținut oamenii au ieșit în stradă. Au început locuitorii comunei Horbova, urmați de cei din satele Banceni, Godinești, Buda-Mică, Buda-Mare, Pasat, Mogoșești, Mihoreni, Țureni și alte localități. Oamenii vor să trăiască în liniște și pace. Nu vor ca feciorii lor, să fie duși la război, iar tinerii din Estul Ucrainei să fie considerați ca refugiați, odihnindu-se în regiunea Cernăuți, și-n alte zone din vestul țării... „Este un neadevăr, de ce tinerii români trebuie să moară în Donbas, pe când bărbați tineri din est se odihnesc în ținutul nostru, fiind refugiați”, scandau locuitorii Ținutului Herța.

Șeful Administrației Raionale de Stat Herța, domnul Viorel Iastremschi a declarat că speră în găsirea unei soluții pașnice, fără mobilizare obligatorie. Speranțele și promisiunile conducerii raionale, dar mai ales a comisarilor militari, nu au fost suficiente pentru calmarea situației.

„Aici vom sta zi și noapte, în mijlocul drumului și nu vom permite nimănui să ne ia copiii de acasă și să-i ducă la război”, spunea doamna Gherman din satul Horbova.

Sursă:  bucpress.eu

Scurtă declarație a unei doamne care participă la proteste - audio

 

În Lehăceni (Priprutia), din raionul Noua Suliţă, a fost dat foc ordinelor de mobilizare chiar în mijlocul străzii. „Noi vrem pace, război nu ne trebuie. În Ucraina trebuie să fie pace. Nu avem nevoie să ne plece copii la război să moară. Toţi care merg acolo mor, nimeni nu se întoarce”.

Vezi și: Digi24 - Românii au ieșit în stradă la Cernăuți

„Ce ar putea pricepe știința ta?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Arareori cuviosul părintele vorbea deschis despre darurile sale. Iar când făcea acest lucru, îl făcea tocmai pentru a întări, pentru a învăţa sau pentru a da posibilitatea celor ce îl ascultau, să se apropie de un spaţiu duhovnicesc greu accesibil pe care apoi să îl înţeleagă în profunzime.

Călătorind spre insula Milos în vara anului 1964, Părintele Porfirie vorbeşte din nou despre darurile sale. Dialogul de mai jos a avut loc pe puntea vaporului, în timp ce se apropia de port şi este foarte important, fiind definitoriu pentru discursul său narativ. Redăm în continuare povestirea Părintelui Porfirie, aşa cum s-a păstrat înregistrată.

„Urcasem pe punte şi priveam. Era în zori; abia se crăpase de ziuă. Pe când stăteam eu aşa şi priveam, a venit la mine un domn, începu să povestească părintele. L-am întrebat unde merge.

-         La Milos, mi-a răspuns el.

-         Mergi pentru prima oară?

-         Nu, sunt din insulă.

-         Aveţi apă pe insulă? Există vreo fântână?

-         Nu, nu avem apă pe insulă.

-         Dar acolo, sus pe munte, unde sunt crengile acelea roşietice, ce este? l-am întrebat eu, arătând într-o parte.

-         Oh, într-adevăr, acolo sus pe munte, chiar unde ai arătat, se află un izvor, zise el uimit.

-         Atunci de ce mi-ai spus că nu e nici o fântână? l-am întrebat iar.

-         Da’ ce eşti din Milos, de ştii toate astea? îmi zise el.

-         Nu sunt din Milos şi vin pentru prima oară în această insulă. Uite, chiar pe dealul de acolo văd trecând oameni din vechime.

-         Cum poţi vedea aşa ceva, în timp ce eu nu văd nimic? mă întreabă uluit.

-         Ştii dealul acesta? îl întreb.

-         Îl ştiu, răspunse.

-         Ei bine, chiar pe dealul acesta, arheologii au descoperit o localitate veche, foarte veche, din epoca primitivă, i-am spus eu.

În acel moment, interlocutorul meu, ofiţer de pompieri în Milos, a rămas mut de uimire.

Apoi s-a apropiat de noi un domn mai în vârstă. Era profesorul Filippidis care, până în clipa aceea, stătuse în spatele nostru, ascultând în tăcere discuţia noastră”.

În acest moment al povestirii Părintelui Porfirie, trebuie să spunem că domnul Filippidis (1898-1973), profesor universitar, era specialist în domeniul religiilor, recunoscut la nivel internaţional, redactor-şef al revistelor bisericeşti „Pantenos” şi „Farul Bisericii”. Totodată slujise cu credinţă ani de-a rândul viaţa Bisericii Ortodoxe”.

Aşadar, apropiindu-se profesorul, îl întrebă pe cel ce vorbea cu Părintele Porfirie:

-         Ce-ţi spunea părintele?

-         Îmi spunea că nu este din Milos şi totuşi cunoştea insula mai bine decât mine. Nu pot pricepe ce bătrân ciudat este acesta! îi răspunse omul.

„Atunci – îşi continuă povestirea Părintele Porfirie – profesorul Filippidis a venit chiar lângă mine şi apoi ne-am aşezat amândoi pe o bancă de pe punte. Când am rămas singuri, îmi zise:

-         Chiar n-ai fost niciodată în Milos?

-         Nu. Acum vin pentru prima oară.

-         Nu mă cunoşti? Sunt profesor la Universitate, îmi mai zise Filippidis.

-         Dar tu mă cunoşti pe mine? l-am întrebat eu.

-         Nu te cunosc, dar ştiu că eşti pustnic.

-         De unde ştii? l-am întrebat.

-         Dar tu de unde ai ştiut că acolo se află o aşezare din antichitate? mă întreabă el.

-         Da’ ce, te luminează şi pe tine Harul dumnezeiesc? i-am mai zis.

-         Nu! Eu nu sunt luminat de Har. Totuşi mi-am dat seama, deoarece numai un pustnic ar fi putut spune ce-ai spus tu, zise el. Doar din ştiinţa mea mi-am dat seama că eşti pustnic.

-         Dar ce ar putea pricepe ştiinţa ta? l-am întrebat.

-         Pricepe că ce spui tu doar un pustnic ar putea spune. Nu oricine ar putea spune că este o aşezare „din epoca primitivă”, zise el.

-         Într-adevăr, acesta e Har dumnezeiesc …”.

          De atunci, Părintele Porfirie şi profesorul Filippidis au devenit prieteni foarte buni, uniţi de o puternică legătură duhovnicească. Leonidas Filippidis a devenit unul dintre fiii duhovniceşti ai Bătrânului, mărturisindu-i părintelui duhovnicesc toate tainele vieţii sale.

Odată profesorul Filippidis l-a invitat pe Părintele Porfirie la unul din cursurile sale, în amfiteatrul Facultăţii de Teologie. Părintele a venit şi s-a aşezat timid în ultimul rând. Când l-a văzut, profesorul l-a prezentat studenţilor într-o atmosferă de intensă emoţie.

Aşa cum am spus mai sus, sfinţii trăiesc stări suprafireşti, în timpul cărora sunt anulate limitele firii. După cum am văzut şi Părintele Porfirie trăia astfel de experienţe în timpul cărora se anulau toate limitele spaţio-temporale. De obicei trăia evenimente din trecut sau întâmplări din viitor, ca şi cum s-ar fi petrecut în prezent, adică era părtaş veşniciei celei dumnezeieşti. 

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

Să îndrăznim să facem mai mult! Stareţul Mikhail (Semenov) despre calea călugăriei / Şcoala de Duminică

 

FOTO: Stareţul Mikhail (Semenov)

În trecut, lucrurile se  întâmplau probabil aşa: după ce o persoană afla despre viaţa duhovnicească şi că există mânăstiri de călugări în care aceştia se pun cu totul în slujba Domnului, fără să stea prea mult pe gânduri, persoana respectivă îşi lua rucsacul în spinare şi pleaca la mănăstirea spre care purtarea de grijă dumnezeiască îi îndreapta paşii. Este minunat să auzim că o asemenea poveste lipsită de complicaţii se întâmplă şi în zilele noastre.

Despre ascultarea făcută din dragoste, despre cum o mănăstire poate fi ridicată de la zero, despre motivul pentru care părinţii văzători cu duhul nu sunt ghicitori şi de ce un călugăr nu se dezvinovăţeşte niciodată sunt câteva dintre subiectele abordate în interviul luat stareţului Mikhail (Semenov) de la Schitul Sfânta Mahramă a Domnului din satul Klykovo.

„Adevăr vă grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Luca 18:17)

Un loc în care Dumnezeu este mai aproape

FOTO: Klykovo. Pictor: Elena Sokolova. 2012

- Părinte Mikhail, este un lucru cutremurător ca un mirean să renunţe la „viaţa” lui şi să plece la mănăstire! Oare ar trebui să existe ceva care să-l îndepărteze de lume ca să poată face acest pas?

- Orice lucru făcut bine este făcut din iubire. Cum ar reacţiona femeile din ziua de azi dacă soţii lor ar fi deportaţi în Siberia la fel ca revoluţionarii decembrişi din vremurile ţariste? I-ar urma precum au făcut soţiile acelora, neştiind când se vor mai întoarce? Puţin probabil – o femeie modernă probabil că ar divorţa şi s-ar recăsători cu un om de afaceri care nu merge la închisoare şi n-are nicio legătură cu infracţionalitatea sau cu trădarea. Dar soţiile decembriştilor, femei de lume care nefiind sărace, au ales exilul în Siberia, condiţiile proaste şi lipsa siguranţei zilei de mâine, au făcut-o pur şi simplu pentru că îşi iubeau soţii. Acelaşi lucru se întâmplă şi în creştinism cu călugăria: totul este făcut din iubire de Dumnezeu. Nu există alt sens. Nu este vorba despre un moft egoist sau de o ambiţie personală. Problema omului contemporan este că evaluează toate lucrurile din perspectiva a ce îi face lui plăcere. Se gândeşte la mănăstire în felul următor: „Stai un pic, de ce să am nevoie de aşa ceva? Mie ce-mi iese? Ce avantaje obţin din asta?” Dar ce legătură au avantajele cu mănăstirea? Dacă un om ajunge la un anumit grad de iubire va dori să fie împreună cu persoana iubită. Aşa se întâmplă şi cu dragostea de Dumnezeu a unui creştin. Un om care a reuşit să obţină totul în lume – un serviciu bun, o familie reuşită – dar tânjeşte după Dumnezeu, va dori să nu mai existe  nimic în calea dragostei lui, să nu mai stea nimic între el şi Dumnezeu. Şi ce loc mai potrivit pentru acest lucru decât mănăstirea? O mănăstire reprezintă un asemenea loc; oamenii de aici trăiesc numai pentru acest lucru.

- Când v-aţi dat seama că acest lucru e valabil şi pentru dumneavoastră. Aţi crescut într-o familie credincioasă?

- Da, n-am avut atei în familie, dar exista o lipsă de literatură duhovnicească în toată ţara, iar oamenii nu avea acces la o mai adâncă înţelegere a Ortodoxiei – pur şi simplu nu existau scrieri despre acest subiect. Totuşi aveam acasă cartea „Noului Testament”. Îmi aduc aminte cum mama a cumpărat-o de la biserică pe 100 de ruble Brezhnev ⁱ şi cum o păstra ca pe o comoară la locul cel mai de cinste din casă. O păstra înfăşurată într-un prosop şi o citea numai stând în picioare şi ţinându-o tot în prosop. Numai faptul că deţineam un „Nou Testament” era pe atunci o mare realizare! Şi în asemenea condiţii, ce adevăruri de credinţă puteam pricepe? Doar pe cele mai simple. Aveam o înţelegere simplistă a credinţei. N-am fost niciodată ateu şi nu m-am îndoit niciodată, dar aveam o credinţă pe măsura înţelegerii mele necomplicate.

FOTO: Klykovo.Ru

- Dar aţi fi putut rămâne doar aşa cu o „credinţă mărginită”?

- Nu, nu voiam acest lucru. De la o vârstă fragedă eram interesat de un alt gen de viaţă – viaţa care se ascundea dincolo de faţada vieţii cotidiene şi confortabile. De mic copil m-am încredinţat din poveştile bunicii că ne aşteaptă o viaţă viitoare şi că aceasta este la fel de bogată ca şi cea de aici cu diferenţa că nu are sfârşit. Nu m-am îndoit de acest lucru nici când am ajuns la maturitate. Şi vă daţi seama că dacă un om întreg la minte află că există o viaţă viitoare care-l aşteaptă va dori să afle cum să ajungă la ea, nu-i aşa? Este aşa cum zice psalmistul: „Doamne, fă-mă să-mi cunosc sfârşitul şi care este numărul zilelor mele, ca să ştiu ce-mi lipseşte.” (Ps.38:4) Acest lucru m-a preocupat dintotdeauna. Aşa că, la tinereţe, după ce am înţeles că viaţa cotidiană a omului este într-un fel sau altul mereu împletită cu păcatul, am luat o hotărâre:  atunci voi trăi aşa cum pot, iar dacă nu se iveşte o altă cale să trăiesc fără să păcătuiesc voi munci până închid ochii ca paznic într-o biserică, slujindu-l numai pe Dumnezeu ca să-mi salvez sufletul. Astea erau gândurile mele copilăreşti! Nici nu ştiam că există mănăstiri şi că se poate trăi o viaţă pur duhovnicească. Când am aflat de existenţa lor, n-am stat prea mult pe gânduri în ceea ce priveşte calea pe care să o apuc.

- Când eraţi tânăr, puteaţi număra mănăstirile pe degetele de la o mână. Cum de aţi aflat de ele?

- Din cărţi. În anul 1991, literatura ortodoxă a devenit accesibilă şi am început să citesc. Am citit foarte mult şi am aflat despre scrierile Sfinţilor Părinţi, până atunci necunoscute mie. Toate acestea m-au impresionat foarte mult. Eram mânios că asemenea bogăţii fuseseră ascunse de noi. A crede sau a nu crede este o alegere personală a fiecărui om, dar noi fusesem privaţi de posibilitatea acestei alegeri.

- Aţi crezut şi aţi plecat imediat la mănăstire?

- Păi, da. Am aflat mai multe despre Biserică, pentru că fusesem dintotdeauna credincios.

-Şi cum au primit părinţii dumneavoastră vestea plecării la mănăstire? N-au vrut să vă însuraţi?

- Ba da.

-Deci asta înseamnă că nu i-aţi ascultat?

- Nu, de ce să însemne asta? Înainte să plec le-am spus despre hotărârea mea. A fost o perioadă de clarificare a lucrurilor. Mi-au pus la încercare seriozitatea hotărârii mele, iar mai apoi au fost de acord cu ea şi mi-au dat binecuvântarea să plec. Aşa că nu m-am dus la mănăstire de capul meu.

- Şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu şi-ar fi dat acordul?

- Dacă nu ar fi fost de acord, probabil că nu aş fi plecat împotriva voinţei lor. Am avut o relaţie foarte bună cu părinţii mei şi mă bazam pe ei că mă vor înţelege. Şi m-au înţeles. Ulterior, ambii părinţi s-au călugărit; mama este în Shamordino, iar tata şi-a încheiat zilele aici, în mănăstirea din Klykovo.

Un drum cu sens unic

Mănăstirea Optina, înainte de renovare. Foto: optina.ru

- A fost Optina prima dvs. mănăstire?

- Asta e o poveste interesantă. Nu ştiam nimic despre Optina; mă numeam Serghei în lume, iar sfântul meu protector era Sfântul Serghie  de Radonej. I-am citit viaţa şi m-a uluit, aşa că m-am dus la lavra Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghei cu intenţia de a rămâne acolo. Dar nu mi-am luat şi paşaportul cu mine pentru că în naivitatea mea gândeam: „La ce i-ar folosii un paşaport unui călugăr?” Atunci erau vremuri în care se putea călători prin ţară fără acte de identitate; acestea nu era necesare nici pentru cumpărarea unui bilet de tren şi nimeni nu te întreba nimic. Aşa că am pornit la drum fără paşaport. Când am ajuns la mănăstire m-au întrebat: „Unde ţi-e paşaportul?” „Nu primim pe nimeni fără paşaport!” Le-am răspuns că nu mă mai întorc după el. Luasem hotărârea să o iau într-o singură direcţie, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Vorbeam cu un preot atunci şi acela m-a sfătuit: „Du-te la mănăstirea Optina”. La Optina erau mai îngăduitori şi am rămas acolo. Am ajuns acolo pe 23 octombrie 1992, de ziua Sfântului Ambrozie de la Optina, iar un an mai târziu, pe 15 august 1993, eram deja în Klykovo.

FOTO: Mănăstirea Optina în 1990

 

- De ce aţi plecat atât de repede de la Optina?

- Am ajuns în Klykovo cu binecuvântarea de a construi Mănăstirea din Klykovo. De-a lungul timpului, n-a existat niciodată o mănăstire în aceste locuri, cu excepţia bisericii satului. Când am ajuns pe locul unde fusese biserica nu am găsit nimic, decât  ruinele bisericii şi o casă – fosta casă parohială, care acum nu mai este pentru că între timp a ars.

- Cred că v-a fost greu. Câţi aţi ajutat la construcţie?

- Desigur că nu ne-a fost uşor să începem construcţia de la zero, dar eram tineri şi nu ne gândeam la acest lucru. Şapte dintre noi, care încă nu îmbrăcaserăm rasa călugărească, eram veniţi  de la mănăstirea Optina. Aveam o dorinţă fierbinte de a trăi şi a ne ruga într-un loc retras de lume. Timp de doi ani abia dacă am supravieţuit. Nu aveam niciun ban, absolut nimic şi trăiam de pe o zi pe alta, din mila Domnului. De multe ori nu ştiam ce vom mai mânca a doua zi şi pe lângă asta mai trebuia să reconstruim şi biserica fără niciun ban în buzunar. Aşa că am apelat la rugăciunile schimonahiei Seforaⁱⁱ.

- Cum se poate lua binecuvântare de la o femeie?

- Schimonahia Sefora ne aştepta deja. Când în anul 1993 aceasta s-a rugat Maicii Domnului să-i arate locul unde-şi va sfârşi zilele, Preacurata Fecioară i-a apărut şi i-a spus: „Aşteaptă – preoţii de la Mănăstiea Klykovo vor veni să te ducă acolo.” A aşteptat doi ani. La început nu aveam unde să o ducem. Chiar noi trăiam în condiţii extrem de proaste acolo; ridicam o construcţie, care când am întâlnit-o noi pe maica Sefora în 1995, era pe jumătate terminată. Maica a început să ne zorească: „Construiţi mai repede, vreau să locuiesc cu voi.” Am făcut tot ce-am putut ca să terminăm şi chiar înainte de Crăciun, în 1996, am adus-o aici.

-- Cum de aţi întâlnit-o pe schimonahia Sefora?

FOTO: Schimonahia Sefora

- Am întâlnit-o la mănăstirea Optina. Eram acolo de o lună când am auzit că o maică duhovnicească a ajuns la mănăstire şi toată lumea o stima foarte mult. Se spunea că este îmbunătăţită, văzătoare cu duhul şi o femeie dedicată numai rugăciunii… Bineînţeles toţi voiam să vorbim cu ea; mulţi dintre noi eram începători în viaţa duhovnicească şi aveam o mulţime de nedumeriri. Şi eu m-am dus să o văd. Mi s-a spus: „Vezi-ţi de treabă! Sunt o mulţime de stareţi care stau la rând să-i ceară sfatul. Tu n-ai nicio şansă să intri.” În prima noapte n-am reuşit să intru la ea şi m-am împăcat cu gândul că poate nu voi reuşi să o văd. Totuşi, a doua zi, când ieşeam din biserica cu hramul Intrării Maicii Domnului în biserică, un muncitor a venit la mine şi mi-a zis: „Vezi că o duc pe Matuşka. Haide să-i luăm binecuvântarea!” M-am gândit atunci în sinea mea: „Cum poate lua cineva binecuvântare de la o femeie? Şi ce înseamnă asta?” Dar apoi am văzut-o cum binecuvânta pe fiecare în parte, cu multă grijă, cu trei degete. M-am dus şi eu la ea; m-a însemnat cu semnul Crucii şi m-a întrebat: „Cum te cheamă?” I-am răspuns că Serghei. Atunci ea mi-a spus surprinsă: „Şi ce cauţi aici?” I-am răspuns: „Îi ajut pe părinţi, lucrez ca economⁱⁱⁱ al mănăstirii.” Schimonahia a făcut pauză, apoi mi-a zis: „Dar noi doi o să locuim împreună.” Cea care o ajuta în chilie mi-a şoptit: „Ascult-o pe Matuşka pentru că e maică duhovnicească.” Am stat un pic în tăcere, după care maica Sefora m-a bătut cu palma uşor pe umăr şi mi-a spus: „Atunci, continuă, continuă ce faci, momentan.” Eu desigur că m-am îndepărtat uluit. Unde urma să locuim noi doi împreună? Pe urmă mi-am scos acea conversaţie din minte. Mi-am mai adus aminte de ea, de-abia când o aduceam pe Matuşka aici în Klykovo. A trăit în mănăstirea noastră până a murit.

Nu i-am făcut niciun fel de „reclamă” schimonahiei Sefora. Totul s-a întâmplat de la sine. Oamenii o ştiau, iar ea chiar ajuta lumea. Nişte persoane mi-au spus, de exemplu, că în timpul unei operaţii a stat la căpătâiul pacientei…

Schitul Sfânta Mahramă a Domnului din satul Klykovo. Foto: A.Pospelov / Pravoslavie.Ru

 

- Dar nu se află într-un fel de pericol sufletesc oamenii care tot vin la mănăstire, la moaştele schimonahiei, să se roage la mormântul ei, nu pentru că-L caută pe Dumnezeu, ci pentru că vor să-şi rezolve nişte probleme din viaţa de zi cu zi?

- Ba da. De multe ori oamenii au o înţelegere distorsionată a lui Dumnezeu, dar după ce li se întâmplă o minune făcută de un sfânt la care s-au rugat, se întăresc în credinţă. După aceasta, Dumnezeu le cere să facă faptele de credinţă, dar până să se aprindă în om flacăra credinţei, de multe ori este nevoie de o minune. Omul este suficient de inteligent încât să apeleze la sfântul potrivit şi să se roage acestuia ca minunea să se întâmple. Astfel, omul este un pic împins de la spate ca să facă primii paşi în lucrarea de mântuire, dar a doua sau a treia oară, poate nu că nu mai primeşte aceiaşi „plată în avans” – pentru că nu-L poate înşela pe Dumnezeu.

- Aţi avut şi dumneavoastră nevoie de o asemenea rampă de lansare?

- Nu am vânat minunile şi nu am avut drept scop al rugăciunilor săvârşirea vreunei minuni. Pur şi simplu mi-am dus viaţa cu gândul ca Dumnezeu să rânduiască ce îmi este de folos. Singura mea dorinţă era să învăţ de la oamenii cu viaţă sfântă. Domnul m-a ajutat în această direcţie – am întâlnit mulţi părinţi duhovniceşti.

De ce părinţii înainte-văzători nu sunt ghicitori

Oamenii lumeşti, din păcate, îi văd pe părinţii cu harisma proorociei ca pe nişte ghicitori. Vor mereu o rezolvare rapidă la problemele lor, iar când ajung la un părinte înainte-văzător nici măcar nu ştiu ce vor cu adevărat. Pur şi simplu vin valuri-valuri într-o învălmăşeală generală: „Ai fost la părintele cutare?” „Şi ţi-a zis ceva?” Înţelegeţi? Domnul dă părinţilor îmbunătăţiţi un dar – de regulă este vorba despre harisma înainte-vederii, a proorociei. Este foarte important să înţelegem că în această proorocie, părintele respectiv nu vorbeşte de la el. El spune ceea ce Domnul îi descoperă pentru o anumită persoană.

FOTO: Schimonahia Sefora

Când am început să stau de vorbă cu schimonahia Sefora, ea mi-a descoperit darul pe care îl avea în mod direct, ca să nu cred despre ea că este doar o bătrânică cu un culion^iv pe cap. Mi-a zis: „Nu sunt o păpuşă vorbitoare. Dacă vrei să afli ceva de la mine, trebuie să te rogi cu o noapte înainte Domnului şi Maicii Lui şi să ceri ca Dumnezeu să-mi descopere. Apoi când vei veni la mine, îţi voi spune ce ai nevoie să auzi.” După aceste cuvinte, n-am mai întrebat-o niciodată nimic. Pur şi simplu mă rugam cu o noapte înainte să mă duc la ea, cerând să mi se dea răspuns, iar când ajungeam în chilia ei, îngenuncheam în faţa ei, iar ea îmi spunea ce voiam să aud fără a-mi pune nicio întrebare. Acesta este darul proorociei şi dovada că Dumnezeu se manifestă prin cei care îl au.

Dar dacă Dumnezeu ştie că proorocia nu îi este de folos unei anumite persoane, atunci El nu-i va descoperi nimic părintelui „văzător cu duhul”. Aşa că acel părinte va vorbi cu tine ca un om obişnuit, conversând şi dând sfaturi. Oamenii vin la părintele Ilie (Nozdrin) şi-i spun: „Părinte, ce fel de metal să folosesc pentru acoperişul casei – ăsta sau celălalt?” Ce înseamnă asta? Trebuie să-ţi descopere Dumnezeu ce tip de material să foloseşti la acoperişul casei? Aşa că părintele răspunde: „Pune d-ăsta sau dintr-ălălalt.” Pur şi simplu dă un sfat. „Câţi bani ai? Ai destui pentru a pune acoperiş din cupru?” „Nu, nu n-am atâţia bani?” „Păi atunci  fă-l din tablă de zinc!” Asta este evident pentru oricine. Un constructor cu experienţă ar fi mai competent să dea un sfat în această chestiune.

FOTO: Părintele Ilie (Nozdrin)

Există situaţii speciale în care cineva chiar are nevoie de o îndrumare în ceea ce priveşte parcursul vieţii sale. Pur şi simplu nu poate lua o hotărâre de unul singur şi nu ştie cum să procedeze într-o anumită situaţie – există multe lucruri care nu sunt evidente. În acele momente are nevoie de un părinte înainte-văzător. Desigur că s-ar putea să nu-i placă ce aude de la acel părinte şi în consecinţă să nu-i urmeze sfatul. În zilele noastre, oamenii vor adesea să-l convingă pe părinte să le dea binecuvântare să facă ce „ar trebui”. Pot veni chiar de mai multe ori la acel părinte ca să-l convingă să le dea binecuvântarea, iar dacă reuşesc să o obţină, vor considera că asta este voia Domnului. Dar nu e nimic de genul ăsta. Voia Domnului este atunci când auzi ceva care nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, iar dacă încerci să-l convingi pe părinte: „Nu, părinte, nu aţi înţeles… Vedeţi sunt în această situaţie… Chiar am nevoie să…”, iar părintele spune „Atunci, Domnul să vă binecuvinteze” înseamnă oare că în realitate Dumnezeu îşi dă binecuvântarea? Bineînţeles că nu!

- Părinte Mikhail, poate oare cineva să înţeleagă de unul singur care este chemarea sa, către călugărie sau către viaţa de familie? Creştinul aude această chemare singur sau trebuie să fie cineva lângă el care să-i dea nişte indicii?

- Julia, ce meserie ai?

- Sunt jurnalist şi redactor.

- Şi la început ai început să scrii articole de una singură sau te-a învăţat cineva cum să le scrii?

- Bineînţeles că m–a învăţat cineva cum să le scriu.

-Păi atunci, nu avem nevoie de îndrumători şi în viaţa duhovnicească? Când cineva creşte duhovniceşte şi obţine şi ceva experienţă va avea nevoie de un îndrumător duhovnicesc – îl numim de obicei părinte duhovnicesc.

Dar să fim bine înţeleşi: un părinte duhovnicesc nu poate fi primul preot care-ţi iese în cale cu un patrafir şi veşminte preoţeşti. Un părinte duhovnicesc este acea persoană care a ajuns la maturitatea duhovnicească. Există trei vârste duhovniceşti: pruncia, tinereţea şi bătrâneţea. Dacă cineva este la vârsta prunciei duhovniceşti, chiar dacă e preot, nu va avea dreptul să fie îndrumător duhovnicesc. Va fi în stare să te spovedească, dar nu are niciun drept să-ţi ofere îndrumare duhovnicească pentru că este de aceiaşi vârstă duhovnicească ca şi tine.

Şi reversul: dacă vei găsi un îndrumător fără experienţă duhovnicească, vă veţi rătăci amândoi pentru că tu îi vei fi motiv de slavă deşartă, iar el îţi va împuia capul cu adevărurile lui personale. Dacă însă îndrumătorul duhovnicesc are ceva experienţă duhovnicească, chiar dacă nu a ajuns încă părinte duhovnicesc sau n-are daruri duhovniceşti, îţi poate împărtăşi din experienţa lui deosebit de preţioasă.

- Aţi avut şi dumneavoastră un asemenea îndrumător?

- Am stat pe lângă părintele Ilie şi maica Sefora şi am încercat să fac totul impecabil, să trăiesc în ascultare.

- Ascultarea este ceva ce îi înspăimântă pe oamenii din lume. Ascultarea înseamnă respingerea totală a propriilor gânduri?

- Dar îndeplinirea obligaţiilor către proprii părinţi? Nu înseamnă şi asta ascultare?

- Păi, una e să fii copil, şi alta să fii adult. Dacă eşti deja adult n-ar trebui să-ţi foloseşti singur capul?

- Şi cum rămâne cu cinstirea părinţilor? Ai 40 de ani, mama ta are 60 şi îţi spune: „Fă asta!” Ce vei face? Ascultarea ne învaţă să acţionăm potrivit iubirii pe care i-o purtăm cuiva. Nu o faci pentru că vrei, ci o faci din dragoste. S-ar putea să nu vrei să faci ceva ce ţi-a cerut soţul tău, dar îl iubeşti atât de mult că nu poţi să nu faci acel lucru. În viaţa de mănăstire, ne străduim să construim acest gen de relaţii – aceasta este temelia şi orice altceva se întemeiază pe ea. Dar din nu ştiu ce motive, oamenii au uitat de dragoste. Până la urmă, vei asculta de mama ta şi la vârsta de 40 şi chiar la 60 de ani. Dragostea este singura explicaţie logică pentru care faci acest lucru.

Trăind viaţa în limita de viteză 

Foto: Arhiepiscopul Maximilian (Voloshin)/Expo.Pravoslavie.Ru

- Cuvântul grecesc „monah” sau „monos” se traduce prin cuvântul „singur”. Trebuie oare ca cel care alege această cale să se obişnuiască cu gândul că toţi cunoscuţii din jurul lui vor dispărea?

- Nu, nu e vorba despre o dispariţie, ci despre conştientizarea stării de unire pe care o avem cu Dumnezeu. Într-unul dintre psalmi este scris: Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Aici vorbim despre dezvoltarea de către călugăr a propriei relaţii personale cu Dumnezeu prin străduinţa de a se apropia tot mai mult de El, chiar dacă se nevoieşte într-o mănăstire cu viaţă de obşte unde există reguli exterioare şi ascultare. Călugărul îşi construieşte viaţa interioară doar raportându-se la Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care vorbim de singurătatea călugărului. Un monah este singur cu Dumnezeu.

- Nu este posibil să construim această viaţă interioară în Dumnezeu şi trăind în lume?

-Se poate. Dar de ce s-au înfiinţat mănăstirile? Pentru ca oamenii să fie feriţi de ispite. Astăzi în lume oamenii trăiesc parcă în afara oricărei limite de viteză. Autoturismele au un mecanism care le limitează viteza ca să nu se strice înainte de vreme. În lume un asemenea mecanism la nivel moral nu există – acolo trăim ca şi cum ne-ar fi permis orice şi nimeni nu ne leagă cu lanţuri... Dar până la urmă, şi conştiinţa ar trebui să deţină un mecanism de limitare a ceea ce avem voie să facem. Acest mecanism funcţionează în mănăstiri.

- Dar nu funcţionează şi în cazul oricărui credincios care merge la biserică?

- Aşa ar trebui, dar avem nişte organe de simţ – vedere, auz etc. – prin care suntem ispitiţi cu voie sau fără de voie. Ne învoim apoi cu aceste ispite şi le cultivăm în sufletele noastre.

Cine trăieşte în lume ajunge în contact pe o cale sau alta cu diverse influenţe şi informaţii. Acestea nu trec pe lângă noi fără să lase nicio urmă; ele se sedimentează în noi şi se tot acumulează. În aceste condiţii, omul nu mai poate trăi în curăţie interioară desăvârşită.

- Mănăstirea fereşte omul de acest lucru?

- Mănăstirea creează nişte condiţii în afara cărora lucrurile nu sunt permise. Călugării şi maicile pot folosi calculatoarele, pot citi ştirile sau pot viziona filme, dar toate acestea în interiorul anumitor limite.

Un călugăr nu se dezvinovăţeşte pe sine

Foto: Klykovo.Rusia

- Să zicem că cineva vrea să fie muncitor sau novice la o mănăstire. Vă puteţi da seama imediat dacă este apt sau nu să rămână în mănăstire?

- Da, se vede în ochii persoanei! Ochii sunt oglinda sufletului şi totul este întipărit în ei. Înainte nu puteam să-mi dau seama după acest semn, dar acum îmi dau seama doar la o privire dacă omul din faţa mea este dezechilibrat psihologic.

- Deci nu acceptaţi pe oricine?

- Acum am nişte criterii stricte, pentru că, spre exemplu, foştii puşcăriaşi au rar rezultate pozitive... Situaţia e complicată şi cu dependenţii de droguri pentru că foarte adesea aceştia nu sunt motivaţi să facă nimic.

- Atunci de ce mai vin?

- Uneori pur şi simplu pentru că n-au unde să stea, n-au ce să mănânce sau cred că li se va întâmpla vreo minune în mănăstire. Unora dintre ei chiar li s-au întâmplat minuni, dar foarte des, după o perioadă de timp, aceşti oameni se reîntorc la vechea lor stare. Sunt extrem de puţini oameni care se pot recupera în totalitate după o dependenţă de droguri. Mănăstirea nu protejează pe nimeni de durere. Şi pe deasupra, aici începe un război duhovnicesc, iar vrăjmaşul îşi face şi el treaba…

- Se spune că la mănăstire războiul nevăzut este mai crâncen decât în lume. De ce se întâmplă acest lucru? Nu a fugit călugărul de toate ispitele lumii?

- Dacă n-am avea organele de simţ, diavolul ar avea mai puţine ocazii să ne ispitească. Organele noastre de simţ sunt punctele noastre vulnerabile, prin care el ne poate ataca.

FOTO: V. Eshtokin / Expo.Pravoslavie.Ru

Fraţii se spovedesc destul de des (nu zilnic, dar cam la două zile sau o dată pe săptămână) ca să se poată curăţi şi elibera de păcatele ce li se vor fi întâmplat cu o zi înainte. În acest mod, călugărul se străduie să-şi menţină curăţia exterioară.

Dar patimile rămân, iar diavolul cunoaşte foarte bine care sunt slăbiciunile unei anumite persoane, iar atunci când vrea să o abată de la drumul cel drept, diavolul îi amplifică acele patimi interioare. Aşa că persoana trebuie să se comporte cu cea mai mare atenţie ca să nu cadă pradă ispitelor. Nu-ţi poţi opri pur şi simplu gândurile ca pe un radio. În mănăstire adevărata luptă se dă la nivelul gândurilor. Tot astfel nu-ţi poţi debranşa imaginaţia, iar amintirea vechilor păcate rămâne. Monahii încep să-şi cunoască sinele la un nivel mult mai subtil şi se auto-evaluează într-un mod mai realist.

În lume, oamenii gândesc cam aşa: „Păi am păcate – dar ce să fac? Există neputinţe şi neputinţe. Dar în linii mari sunt un om bun: dau bani la săraci,  mă duc la biserică.” Dar un călugăr în loc să se dezvinovăţească pe sine încearcă să se concentreze, să-şi adune gândurile, ca să se poată apăra de ispite. Acest lucru însă nu este la îndemâna oricui.

Să îndrăznim să facem mai mult

- Credeţi că Domnul „visează” să-i limiteze pe oameni în vreun fel anume? În niciun caz. Dumnezeu din iubire şi-ar dori să dea fiecăruia dintre noi ce îşi doreşte, dar nu îndrăzneşte. Toţi ne aflăm în purtarea Lui de grijă, dar noi trebuie să căutăm să înţelegem ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi.

Dacă nu facem acest lucru şi acţionăm de capul nostru – suntem liberi, iar Dumnezeu nu ne va încalca vreodată liberul arbitru. A avut dreptate cine a zis că Domnul nu ne salvează dacă noi nu dorim să fim salvaţi.

Foto: Klykovo.Ru

Dar în acest caz riscăm să nu înţelegem şi nici să fim conştienţi vreodată că trăim numai la o măsură condiţionată de propriile dorinţe, dar cât timp trăim pe pământ avem o ocazie pe care nu ne-o poate lua nimeni: putem îndrăzni să vrem mai mult.

- Oamenii aleg întotdeauna mănăstirea doar din dorinţa de a sluji lui Dumnezeu?

- Din dorinţa extremă de a sluji lui Dumnezeu. În lume, un om poate realiza tot ce-şi doreşte: poate câştiga bani şi să-şi susţină familia, dar un călugăr tânjeşte după Dumnezeu, altfel nu ar mai veni la mănăstire.

Material preluat din:  Julia Posashko, Călugări: Despre alegere şi libertate (Moscova: Nikea, 2014), 39-60 ăRussianî.

---

i Ca să vă faceţi o idee despre ce însemna acest lucru: pe atunci salariul mediu lunar era de 180-200 ruble, cina într-un restaurant de lux costa 10 ruble, un kilogram de cârnaţi costa 2,20 ruble, iar un televizor – dacă se putea face rost de el – costa între 300-400 ruble.

ii Schimonahia Sefora, în lume numită Daria Nicholaev Shnyakina (născută Senyakina) a fost o ascetă creştin-ortodoxă şi maică duhovnicească. S-a născut în 1896 şi şi-a dorit din cea mai fragedă vârstă să se dedice exclusiv lui Dumnezeu într-o mănăstire, dar datorită morţii premature a tatălui ei, a fost obligată de mama ei să se mărite ca să ajute la susţinerea familiei. Darya n-a vrut să nu-şi asculte mama. A trecut prin multe încercări în secolul XX, cel atât de plin de suferinţă: colectivizarea sau confiscarea tuturor proprietăţilor de către autorităţile sovietice, foametea, războiul şi persecuţia religioasă. În 1967, este tunsă în monahism în lavra Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghei, dar a continuat să trăiască în lume. Mutarea ei la Klykovo i-a fost prevestită din anul 1993, când mănăstirea de-abia se construia şi nimeni nu ştia de existenţa ei. Schimonahia Sefora a adormit în Domnul la vârsta de 102 ani la mănăstirea din Klykovo. Mulţi oameni au găsit în persoana ei o maică duhovnicească, mângâiere şi o mărturie a credinţei în Hristos.

iii Economul dintr-o mănăstire creştin-ortodoxă se ocupă cu supravegherea proprietăţii mănăstireşti şi cu activităţile agricole. Puterile economului sunt stabilite de către fiecare mănăstire în parte. Economului i se supun chelarul, responsabilii cu atelierele mănăstireşti, cu casa de oaspeţi, cu infirmeria şi cu trapeza, bucătarul şi paznicul.

iv acoperământ de cap purtat de călugăriţe.

Julia Posashko a stat de vorbă cu stareţul Mikhail (Semenov)

Sursa: Pravoslavie.ru

Traducere: Gabriela Coşereanu

*******************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com