Efectele „căsătoriilor” homosexuale asupra statului american Massachusetts

 

Statul Massachusetts a fost primul teritoriu din SUA în care așa-zisa „căsătorie” între doi bărbați sau două femei a fost legiferată. Se întâmpla în anul 2003. Și de aici a început ofensiva homosexuală, care este mai puternică azi decât niciodată – mai ales odată cu cel de-al doilea mandat Obama, un susținător necondiționat al homosexualității și al avortului. După doar 10 ani, 15 state din cele 51 permit această formă aberantă de conviețuire recunoscută de stat ca familie, iar legea federală care acorda beneficii financiare federale doar cuplurilor căsătorite bărbat-femeie a fost abrogată. Alte 31 de state definesc însă prin Constituție căsătoria ca „uniunea între un bărbat și o femeie”, iar legile aici nu pot fi schimbate atât de ușor. Războiul, deci, continuă, iar America este, ca și până acum, o țară a contrastelor, a celei mai adânci mizerii morale și a moralității puritane, în același timp. 

Acest articol semnat de Brian Camenker, un cetățean din Massachusetts și publicat în 2012 de website-ul conservator Massresistance.org sumarizează efectele pe care așa-zisa „căsătorie între persoanele de același sex” le-a determinat în cele mai detaliate aspecte ale vieții private și publice din acest stat. 

Este cel mai bun răspuns la întrebarea „cum te afectează pe tine căsătoria între persoane de același sex”. 

Iată avertismentul americanilor de rând, transmis către noi: nu uitați, înainte de a fi un contract privat, căsătoria este o normă socială și o instituție esențială a societății. Modul în care ea este definită și înțeleasă ne privește pe noi toți.

 

Ce i-au făcut „căsătoriile” homosexuale statului american Massachusetts

Este mult mai rău decât cred majoritatea oamenilor 

de Brian Camenker, MassResistance.org

 

Oricine crede că această „căsătorie” între persoane de acelaşi sex este o excentricitate inofensivă, fără efecte asupra omului de rând, ar trebui să ia in considerare exemplul statului Massachusetts din SUA. Acolo, oamenilor li se impune cu tărie aceptarea şi normalizarea comportamentului homosexual. Şi lucrurile se mişcă repede. Ceea ce s-a întâmplat până acum este doar începutul. 

În data de 18 Noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a statului Massachusetts a facut publică decizia în cazul „Goodridge”, care hotăra că interzicerea „căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex este neconstituţională. După 6 luni au început să aibă loc „căsătoriile” între homosexuali. 

Şcolile publice 

Asaltul „căsătoriilor” homosexuale asupra şcolilor publice a început la scurt timp după decizia Curţii.

-În liceul unde sunt înscrişi copiii mei a avut loc o adunare a şcolii de celebrare a „căsătoriilor” homosexuale la începutul lui Decembrie 2003. La întâlnire s-au prezentat o mulţime de vorbitori, inclusiv profesori ai şcolii, care au anunţat în mod public că urmează să se „căsătorească” cu partenerii lor de acelaşi sex şi să-şi întemeieze o „familie”, fie prin adopţie de copii, fie prin înseminare artificială. Elevilor li s-a înmânat literatură despre „căsătoriile” homosexuale – despre cum acestea au devenit un lucru acceptat în societate.

-În câteva luni, chestiunea a ajuns în şcolile de gimnaziu. În septembrie 2004, o profesoară de clasa a VIII-a din Brookline a declarat la un post de radio naţional că decizia cu privire la „căsătoriile” homosexuale a deschis poarta către predarea homosexualităţii în școli. „În mintea mea ştiu că, OK, lucrul acesta este legal acum. Dacă cineva doreşte să mi se opună, îi voi spune: Mai scuteşte-mă. Este legal,” a declarat ea postului de radio și a mai adăugat că acum discută cu elevii ei despre relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex cât de explicit vrea ea. De exemplu le-a spus copiilor că un cuplu de lesbiene pot face sex folosindu-se de „jucării” sexuale.

-În anul următor, totul a ajuns în curiculumul şcolilor primare. Copiilor de gradiniţă li s-au dat cărţi ilustrate în care li se spunea că cuplurile homosexuale sunt doar un alt tip de familie, asemenea părinţilor lor. În 2005, când David Parker din orașul Lexington – părintele unui copil de gradiniţă – a insistat să fie anunţat atunci când se vor discuta subiecte despre homosexualitate si transsexualitate cu copilul său, şcoala a sesizat autorităţile şi parintele şi-a petrecut o noapte în închisoare.

-Copiilor de clasa a II-a din aceeaşi şcoală li s-a citit „Rege și Rege” – o lectură despre doi bărbaţi care se îndrăgostesc şi se căsătoresc, cu o imagine în care cei doi se sărutau. Când părinţii Rob şi Robin Wirthlin s-au plâns cu privire la acest lucru, li s-a spus că şcoala nu îşi asumă obligaţia de a-i înştiinţa sau de a le permite să-și retragă copiii de la cursuri.

-În 2006, soţii Parker şi soţii Wirthlin au intentat un proces la nivel federal prin care cereau ca şcolile să înştiinţeze părinţii şi să le permită acestora să-şi retragă copiii din clasele primare de la orele în care se discutau subiecte legate de homosexualitate. Judecătorii au respins plângerea pentru că, au concluzionat ei, „căsătoriile” între persoane de acelaşi sex sunt legale în statul Massachusetts, iar şcolile au datoria de a normaliza comportamentul homosexual în faţa copiilor. Acceptarea comportamentului homosexual a devenit obligatorie pentru a devni un „cetăţean model”! 

Gândiţi-vă puţin: Deoarece căsătoriile homosexuale au devenit „legale”, un judecator federal a decis că şcolile au acum datoria de a prezenta copiilor relaţiile homosexuale ca fiind normale, fără a mai da vreo importanţă credinţei şi părerilor părinţilor!

 

-În 2006, în şcoala primară unde fetiţa mea era înscrisă la ciclul de grădiniţă, părinţii unui copil de clasa a III-a au fost nevoiţi să-şi scoată copilul din şcoală deoarece un travestit urma să fie adus în clasă pentru a-i învăţa pe copii că acum există „tipuri diferite de familii”. Cadrele didactice i-au spus mamei că plângerile sale către directorul şcolii erau considerate ca fiind „comportament inadecvat”.

-Bibliotecile s-au schimbat de asemenea în mod radical. Bibliotecile şcolare din stat, de la cele din şcolile elementare și până la cele din licee, conţin acum rafturi cu cărţi care normalizează în mintea copiilor comportamentul şi modul de viaţă homosexual, unele din ele cu conţinut explicit sexual şi chiar pornografic. Plângerile din partea părinţilor sunt ignorate sau primite cu ostilitate.

-În anul trecut, grupările homosexuale s-au folosit de banii contribuabililor pentru a distribui în toate bibliotecile şcolare un volum cu dimensiuni impresionante, care celebra „căsătoriile” homosexuale, intitulat „Courting Equality” (joc de cuvinte: „court” – Curte de judecată, aluzie la faptul că principalele bătălii pentru legiferarea „mariajului” homo au fost duse prin intermdiul tribunalelor, dar și „to court” – „a râvni la,  a face curte”, n. tr.).

-A devenit un obicei în şcolile din Massachusetts ca profesorii să afişeze în mod ostentativ fotografii cu „soţii” lor de acelaşi sex şi, ocazional, să-i aducă la activităţile şcolii. Ambele licee din oraşul meu au acum directori „căsătoriţi” cu persoane de acelaşi sex, pe care îi aduc la şcoală şi îi prezintă elevilor.

-„Zilele homosexualilor” în şcoli sunt considerate acum o necesitate, pentru a lupta împotriva intoleranţei care s-ar putea manifesta contra relaţiilor homosexuale. Sute de licee şi chiar şcoli de gimnaziu de-a lungul statului sărbătoresc acum „Zilele aprecierii homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor şi transsexualilor.” Sunt „celebrate căsătorii” homosexuale şi apoi se trece la alte comportamente, cum ar fi transsexualitatea şi travesti-ul. În oraşul meu, un membru al comitetului şcolii a declarat că extirparea „homofobiei” este acum o prioritate.

-Odată ce homosexualitatea este normalizată, toate graniţele se destramă. Şcolile deja au început să promoveze normalizarea comportamentului transsexual (incluzând travesti-ul şi schimbarea de sex). „Comisia pentru tineretul homosexual, lezbian, bisexual şi transsexual” este finanţată de Stat și include lideri care sunt transsexuali. 

Sistemul public de sănătate

-Șeful Departamentului de Sănătate Publică de Sănătate al statului Massachusetts este „căsătorit” cu un alt bărbat. În 2007 el a declarat în faţa unei mulţimi de copii adunaţi la un eveniment pentru tineret, finanțat de stat, că „e minunat să fii homosexual” şi că vrea să se asigure că există sufieciente teste HIV pentru ei toţi (!!!).

-De când căsătoriile homosexuale au devenit „legale” rata de HIV/SIDA a crescut considerabil în Massachusetts. Anul acesta, fondurile publice alocate tratamentelor HIV/SIDA au crescut cu 500.000 de dolari. După cum gruparea de lobby homosexual „Mass Equality” le-a transmis susținătorilor săi, după ce a reuşit să convingă legislativul local să aloce aceşti bani: „Având în vedere creșeterea dramatică a infecţiilor cu HIV în statul Massachusetts, este evident că bătălia împotriva SIDA este departe de a fi câştigată.”

-Citând „dreptul de căsătorie” ca una din „provocările cele mai importante” într-o societate în care „e grozav să fii homosexual”, Departamentul de Sănătate Publică al statului Massachusetts a ajutat la elaborarea „Micii cărți negre – Homosexual în secolul 21”, o lucrare hidoasă cu conţinut pornografic care le-a fost distribuită copiilor de la Liceul Brookline, în 30 aprilie 2005. Printre altele, băieţilor tineri li se dau „ponturi” despre cum să facă sex oral altor bărbaţi, cum să îi masturbeze şi cum poate cineva urina pe tine fără probleme pentru a-ţi produce placere sexuală. Cartea conţinea şi un ghid al barurilor din Boston unde tinerii se pot duce pentru relaţii sexuale anonime. 

Violenţa domestică

-Dată fiind natura vădit disfuncţională a relaţiilor homosexuale, Parlamentul statal alocă tot mai mulţi bani, în fiecare an, pentru a face faţă violenţei domestice homosexuale care atinge cote alarmante. Bugetul în acest an a crescut la 350.000 de dolari, faţă de 100.000 de dolari anul trecut. 

Mediul de afaceri

-Toate tipurile de asigurări din Massachusetts trebuie acum să includă cuplurile homosexuale „căsătorite” în serviciile oferite – asigurări auto, asigurări de sănătate, asigurări de viaţă, etc.

-Companiile trebuie să recunoască drepturile cuplurilor homosexuale „căsătorite” în toate beneficiile, activităţile, etc., atât în ce privește angajații, cât și clienţii.

-Industria nunţilor este obligată să îşi ofere serviciile cuplurilor homosexuale. Fotografii, sălile de bal, firmele de catering, etc., trebuie să fie la dispoziţia cuplurilor homosexuale, în caz contrar furnizorii respectivi pot fi arestaţi pentru discriminare.

-Firmele sunt adesea „testate” pentru toleranţă de către activiştii homosexuali. Grupuri de activişti homosexuali obişnuiesc să meargă în restaurante sau baruri unde se sărută şi se mângâie în public pentru a testa dacă personalul dă dovadă de suficiantă „egalitate”, acum că statutul lor a devenit legal. De fapt, din ce în ce mai multe cupluri homosexuale din întreg statul se afişează în mod intenţionat manifestându-şi afecţiunea în public, pentru a întări „egalitatea căsătoriilor”. 

Profesiile juridice

-Baroul Statului Massachusetts testează acum avocaţii în materie de cunoştinţe din domeniul „căsătoriilor” homosexuale. În 2007, Stephen Dunne, din Boston, a picat la examenul de barou pentru că a refuzat să raspundă la întrebările legate de „căsătoria” între persoane de acelaşi sex.

-Probleme legate de „familiile” homosexuale sunt acum bine consolidate în sistemul legislativ al statului. În multe firme, avocaţii din Massachusetts specializaţi pe codul familiei trebuie acum să participe la seminarii despre „căsătoriile” homosexuale. De asemenea, există şi câţiva judecători homosexuali care prezidează Tribunalele pentru familie din Massachusetts. 

Adopţia copiilor de către „familiile” homosexuale

-Cuplurile homosexuale „căsătorite” au acum dreptul să adopte copii, la fel ca orice cuplu normal. „Catholic Charities” („Filantropia catolică”) a decis să renunţe să se mai ocupe de adopţii decât să se supună regulamentului care le impunea să ofere înspre adopţie copii cuplurilor homosexuale.

-În 2006, Departamentul de Asistenţă Socială din statul Massachusetts a acordat titlul de „Părinţii anului” unui cuplu format din doi bărbaţi. Aceștia adoptaseră deja un bebeluş, în ciuda faptului că părinţii naturali îşi exprimaseră dezacordul. Conform presei, la o zi după finalizarea adopţiei, serviciul specializat a abordat același cuplu în vederea adopţiei unui al doilea copil. Se pare că acum cuplurilor homosexuale li se acordă prioritate în adopţia copiilor faţă de cuplurile heterosexuale. 

Măsuri guvernamentale 

-În 2004, Guvernatorul Mitt Romney a cerut Judecătorilor de Pace (un fel de ofițer de stare civilă în SUA, n. tr.) să oficieze căsătorii homosexuale atunci când li se cere, sub sancțiunea concedierii în caz de refuz. Cel puţin un asemenea funcționar şi-a dat demisia.

-Certificatele de căsătorie menționează acum „partea A şi partea B” în loc de „soţ şi soţie”. Imaginaţi-vă cum ar fi să aveți voi înșivă un asemenea certificat.

-Deoarece relaţiile homosexuale sunt acum declarate în mod oficial „normale”, statul acordă fonduri imense grupărilor activiste homosexuale. În special pentru „Comisia tineretului homosexual, lesbian, bisexual şi transsexual” din Massachusetts, care este formată din grupurile homosexuale cele mai militante şi radicale și care ţintesc copiii din şcoli. În acest an ei au primit 700.000 de dolari din banii contribuabililor pentru a activa în şcolile publice.

-În anul 2008, statul Massachusetts a schimbat Medicare (sistemul public de asigurări de sănătate, n. tr.) aşa încât polițele să acorde beneficii şi cuplurilor homosexuale „căsătorite”. 

Viaţa publică

-De la legalizarea „căsătoriilor” homosexuale, paradele anuale de exprimare a mândriei homosexualităţii au început să ocupe un loc încă și mai proeminent. S-a înmulţit numărul politicienilor şi al firmelor participante şi au început să participe şi secţiile de Poliţie. Şi graniţele sunt în cădere liberă. Există acum un marş pe străzile oraşului Boston (capitala statului) şi o paradă a transsexualilor în Northampton, unde participă, cu pieptul la vedere, femei care şi-au efectuat operaţii de extirpare a sânilor pentru a deveni bărbaţi. În anul 2008, Guvernatorul Patrick a mărşăluit alături de fiica lui în vârstă de 17 ani, lesbiană declarată, în parada de la Boston, chiar în spatele unui grup îmbrăcat în piele, ai cărui membri fluturau lanţuri şi bice. 

Mass-media

-Mass-media din Boston, în special ziarul Boston Globe, publică frecvent articole şi ştiri în care prezintă cupluri homosexuale „căsătorite”, în locul familiilor normale. Este vorba de „egalitate”, spun ei, aşadar nu trebuie să existe nicio diferenţă în modul cum sunt prezentate.

-Un număr semnificativ de reporteri TV şi prezentatori sunt homosexuali declaraţi şi „căsătoriţi”, care participă la paradele homosexualilor. 

În concluzie 

Căsătoriile „homosexuale” atârnă asupra societăţii asemenea unui ciocan împins de forţa legii. Şi acesta este doar începutul. Din păcate, ca pretudindeni în America, impunerea „căsătoriilor” homosexuale asupra cetăţenilor statului Massachusetts a fost o combinaţie între râvna unor judecători fanatici şi aroganţi şi laşitatea unor politicieni demni de milă. 

Este un lucru evident că obsesia grupărilor homosexuale cu privire la „căsătorie” nu vine din dorinţa sinceră a unui număr semnificativ de a se „căsători” unii cu ceilalţi. Realitatea este că un procent scăzut de cupluri homosexuale se „căsătoresc”. (De fapt, în ultimele 3 luni, secţiunea alocată căsătoriilor din ziarul Sunday Boston Globe nu a mai inclus deloc fotografii ale cuplurilor homosexuale „căsătorite”, deşi la început era plină de ele.) Cercetările arată că relaţiile homosexuale sunt disfuncţionale pe mai multe nivele, şi „căsătoria”, aşa cum o ştim, nu este deloc un lucru pe care ei îl pot realiza sau chiar dori. Este vorba aici de acceptarea legalizării homosexualităţii şi de impunerea ei cu forţa prin intermediul a numeroase instituţii social-politice ale unei societăţi care nu ar accepta-o altfel. Cât despre restul Americii: ați fost avertizaţi!

 

Sursă: Cultura vieții

Predica la Duminica a XV-a după Rusalii - Porunca cea mare din lege / Părintele Rafail Noica

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!» - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei - după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit"» - şi noi credem; pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu

 

APOSTOLUL

MATEI 22, 35-46

 

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:  Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.  Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. 

 

 

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)

 

„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”. Şi a adăugat: „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orişice vrem să înţelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înţelegerea noastră teologică, dacă nu ştim să raportăm la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înţeles. 

 

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoinţă – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele. Şi pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca porunca chipul Lui, că într-acel chip să ne asemănăm. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că „a făcut pe om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însuşim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însuşim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră şi pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinţă omului, adică… să devenim că Dumnezeu. 

 

Ce vreau să zic prin asta? Dacă Dumnezeu a dat ca prima poruncă: să ne amintim de poruncă să iubim pe Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic altceva decât că Dumnezeu ne iubeşte pe noi aşa cum ne-a poruncit nouă să-L iubim pe El. Şi dacă ne spune să ne iubim pe aproapele ca însuţi pre sine, înseamnă că aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Fiul pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe noi ne face că în dragostea faţă de aproapele să devenim – în sfârşitul nevoinţei noastre şi când trecem în veşnicie – precum este Dumnezeu Unul în Trei Persoane, şi noi într-un număr nesfârşit de persoane, începând cu Adam cel dintâi zidit până la cel mai de pe urmă, să devenim şi noi un Om, fiindcă porunca lui Dumnezeu nu este poruncă morală – să devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este şi energie pentru noi, pentru ca să devenim acele ce ne sunt poruncite. 

 

Trec la Apostol fiindcă apostolul de astăzi este uimitor de… la ordinea zilei, ca să zicem aşa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodată să răspund şi cu mulţi am vorbit, şi am văzut că fiecare om este, astăzi, o tragedie, fiecare om, astăzi, este o încărcătură de dureri şi de deznădejdi. 

 

Şi iată ce zice Sfântul Pavel: Dumnezeu a luminat în inimile noastre să strălucească cunoaşterea slavei lui în faţa lui Hristos. Această comoară însă o avem în vase de lut. Ca să parafrazez puţin, ca să înţelegem că înălţimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiţi din toate părţile, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi (în altă versiune: prigoniţi dar nu lepădaţi), doborâţi dar nu nimiciţi, totdeauna purtând în trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iată că zice: ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre. 

 

Dacă Sf. Pavel nu ar fi trăit dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate părţile, s-ar fi zdrobit; în cumpănă [fiind], [ar fi] deznădăjduit; prigonit fiind s-ar fi simţit lepădat, cum mulţi dintre noi astăzi ne simţim lepădaţi de Dumnezeu; doborât fiind, ar fi fost şi nimicit, cum mulţi care deznădăjduiesc astăzi – Doamne fereşte – se doboară şi greu le este, sau poate cu neputinţă, să se ridice. 

 

Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe om şi dragostea lui nu poate să părăsească pe om şi, orice s-ar întâmpla omului, chiar dacă nu mai vedem nici o cale de ieşire, rămâne un singur lucru, cuvântul Sf. Siluan astăzi mai actual astăzi decât oricând: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”. Iată că Sf. Pavel şi el îşi ţine mintea în iad, cum ne-a zis părintele nostru, se vede obijduit, se vede în mare cumpănă, se vede doborât, se vede prigonit, dar în nici unul din cazurile acestea nu deznădăjduieşte. Ce înseamnă că nu deznădăjduieşte? Nu înseamnă că nu simţi o deznădejde, până la capăt uneori, până când nu mai ştii ce să faci; în momentul când nu mai ştii ce să faci, îţi iei o oarecare mângâiere, ce-ţi este la îndemână, ştiind că deşi nu o simt eu acum, Dumnezeu mă iubeşte. 

 

Şi cam asta ar fi cuvântul pe care aş vrea să-l dau întregului popor şi tuturor acelora care mi-au scris atâtea scrisori sfâşietoare şi deznădăjduite. Şi deznădejdea mea este de a nu putea, de a mă vedea incapabil şi să le răspund şi să fac ceva pentru ei şi deznădejdea mea mi-o torn într-o rugăciune cât de mică – dacă doar un singur „Doamne…” în timp ce citesc sau când mă gândesc sau când îmi amintesc de cineva – şi puţin credincios oi fi, dar am credinţa că nici un cuvânt la Dumnezeu, care iubeşte pe om, nu se pierde. 

 

Deci cu astea două gânduri aş vrea să vă las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu aşteaptă moralmente să o împlinim, fiindcă El ştie că noi nu o putem împlini, fiindcă nu este porunca morală, ci este descoperire [a ccea] ce este Însuşi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască pe care noi nu o putem în niciun fel atinge, dar putem să strigăm: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi că nu pot s-o trăiesc, cum zicea P. Sofronie: „Vino, Tu, şi sălăşluieşte Tu întru mine, şi lucrează tu întru mine cele cu neputinţă omului”. 

 

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu către Adam, pentru că Adam, înţelegând – dea Domnul ochi lăuntrici înţelegerii noastre ca să vedem frumuseţea acelui Chip, ca să nu mai putem să rezistăm să nu fim aşa şi atunci să se înalţe de la noi o rugăciune, fie [şi] deznădăjduită, o nădejde deznădăjduită, ca să zic aşa, că Dumnezeu ne va da. Şi Dumnezeu ne va da! Şi cum am spus mai multora şi anul trecut, unor tineri din străinătate: când simţi că este aşa de greu să ajungi la vreo virtute dumnezeiască, să ştii că nu este greu, este imposibil; firea ta îţi mărturiseşte, îţi dă mărturie lăuntrică că acel cuvânt îţi este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puţin decât imposibilul să şi aşteptăm! Nimic mai puţin decât imposibilul, fiindcă dacă Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apăi imposibilul este ceea ce aşteptăm de la El şi ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Şi acel lucru imposibil, pentru dragostea şi pentru puterea lui Dumnezeu, îl vei vedea lucrând în tine; şi mă rog lui Dumnezeu ca să primească cuvântul ăsta şi ca îmbărbătare a credinţei voastre - de la un puţin credincios care ştie ce înseamnă puţină credinţă – şi că o rugăciune şi pentru mine şi pentru voi. 

 

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiască pentru a ne îmbăta, pentru a ne îndulci cu frumuseţea chipului Lui, pentru a ne atrage către Împărăţia Lui. Dar este lucru cu neputinţă şi acest lucru cu neputinţă pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru atotputerea lui, aşteptam să îl vedem lucrând în noi. 

 

Şi celălalt lucru este: de ce ni s-a spus să nu deznădăjduim? Ne spune Sfântul Pavel: în virtutea acestei iubiri dumnezeieşti, care, dacă ne zice să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, cugetul nostru, din toată virtutea noastră, cam aşa, în felul Lui dumnezeiesc, Îşi iubeşte Dumnezeu făptura, făptură de El zidită. Care [făptura] căzând prin păcat, cum a făcut Adam, strămoşul nostru, cine a plătit „canonul” răscumpărării decât Hristos Însuşi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Aşa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adică: din toată fiinţa Lui, din tot ce era şi din tot ce avea şi totul a dat pe Cruce. Şi-a vărsat până la ultima picătură de sânge, din solidaritate cu acest om care a păcătuit împotriva Lui. Că era Singurul care putea să treacă prin iad şi să învie din morţi şi să făurească o nouă cale către Viaţă, la care Viaţa Adam nu ajunsese, adică şederea de-a dreapta Tatălui. 

 

Deci în toate deznădejdile noastre, să avem că plasă de siguranţă - cum ar fi la acrobaţii din circ, când fac acrobaţii periculoase pun o plasă dedesubt – plasa aceea de siguranţă să fie: „nu deznădajdui”. Când zice „nu deznădajdui”, nu interzice deznădejdea Dumnezeu, dar zice că nu e nevoie să deznădăjduim. Şi deci putem să trăim deznădejdile noastre, să privim deznădejdea noastră în faţă, să zicem că da, aşa o fi, dar pentru Dumnezeu, în deznădejde nu cred; şi continuăm viaţa noastră cum putem: „Aşteptând, am aşteptat pre Domnul”, zice un psalm, „şi a coborât la mine şi a venit“. Până când se pogoară Domnul şi va veni. Şi într-adevăr va veni! 

 

Deznădejdea, străfundurile alea ale deznădejdii sunt un prag prin care trebuie să trecem, care în mâinile lui Dumnezeu nu sunt decât o premisă pentru învierea noastră din acea stare pentru mântuire; că iată şi Apostolul zice că noi cei vii, pururea suntem daţi spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. 

 

Greu este omului să creadă în clipa deznădejdii că Dumnezeu îi dă acele dureri – sau, mai bine zis, îi îngăduie acele dureri, că Dumnezeu nimica rău nu dă, dar îngăduie - greu ne este să credem că acele dureri care ni se îngăduie şi nouă ne sunt date pentru ca să vedem şi Învierea lui Iisus. Că dacă noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul în greacă însemna afundare – deci afundându-ne cu Hristos în moartea lui Hristos este numai ca să putem cunoaşte şi Învierea lui Hristos, ca şi viaţa lui Hristos să fie în noi, iar viaţa lui Hristos este viaţa cea veşnică. 

 

Deci încă din firea noastră animalică, biologică, din care trăim acuma – şi o zic fără nici un sens de ocară, ci ca realitate a vieţii noastre – încă din starea noastră de acum, Dumnezeu vrea să ne dea să cunoaştem premisele Învierii, care, după ce numim noi moartea, vor putea să se arate cu mult mai multă putere, şi mai ales la Învierea cea de apoi. 

 

Fraţi şi surori, aceste lucruri pe care eu vi le împărtăşesc, nu din teorie ci din dureroasa experienţă, vi le împărtăşesc cu încredere. Dumnezeu să facă restul, să vă dea în inimile voastre răbdare şi încredere. Şi să ştiţi că omul neputincios este, dar asta nu înseamnă că viaţa voastră este compromisă. 

 

Pentru zilele care vin, omul este din ce în ce mai singur şi nu ştiu până unde va merge singurătatea asta. Dar dacă rămâi singur în toată lumea, să nu uiţi că şi Hristos a fost singur în toată lumea, ocărât de toţi, iar cei care Îl iubeau erau departe de el. Şi rămânând şi tu singur şi neputincios şi aparent părăsit de toţi, te-ai asemănat cu Hristos, care şi el a fost ocărât. Dacă vreţi o pricină pentru a nu deznădăjdui… Continuăm în stările alea şi… venind, Dumnezeu va veni şi ne va milui. Aşa să vă facă vouă Dumnezeu şi cum zicea Părintele Cleopa… la poarta raiului, să ne întâlnim cu toţii!“.

 

 

Război întru cuvânt

 

 

 

Expoziție de icoane Toma Chituc

Părintele Efrem Filotheitul / Despre spovedanie și duhovnicie

 

Trebuie să ne rânduim toate  ale  noastre  potrivit  discernământului duhovnicului.  Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să gândeşti, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci într-o anumită situaţie şi astfel, prin discernământul duhovnicului, care este luminat de Duhul Sfânt, se pune rânduială în lăuntrul tău. Aşadar postul este sfânt, dar este un mijloc. Îl vom rândui după cum ne învaţă duhovnicul, potrivit puterilor noastre sufleteşti şi trupeşti. Şi nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem, ci să avem măsură în toate, pentru că dacă nu avem măsură, nici folos nu vom avea.

Troparul Sf. Ap. Andrei

Eşti o mamă casnică? Ce faci toată ziua?

de Matt Walsh

S-a întâmplat de două ori într-o săptămână şi erau amândouă femei. Oricine ar trebui să aibă mai mult bun simţ decât atât, iar femeile, în special femeile, ar trebui să ştie mai bine.

Săptămâna trecută eram la farmacie şi o doamnă prietenoasă m-a abordat.

„Matt! Ce fac cei mici?”

„Sunt foarte bine! O duc grozav, mulţumesc de întrebare.”

„Mă bucur să aud asta. Dar soţia ta? Nu s-a întors la muncă?”

„Ei bine, ea munceşte din greu acasă; are grijă de copii. Însă nu se va reîntoarce în câmpul muncii, dacă asta vrei să spui.”

„O, ce distractiv! Trebuie să fie grozav!”

„Distractiv? Este mult de muncă. Plin de satisfacţii, da. Distractiv? Nu întotdeauna.”

Această replică nu a fost de genul „ia de-aici”. A fost doar obraznică în substrat şi binevoitoare în mod subversiv.

Următorul incident a avut loc astăzi la cafenea. A început într-o manieră similară; un schimb amical de vorbe despre cum decurg lucrurile legat de copiii. Conversaţia a deraiat rapid atunci când femeia mi-a trântit asta în faţă:

„Aşadar, soţia ta stă acasă definitiv?”

„Definitiv? Ei bine, da, în viitorul apropiat se va ocupa cu creşterea copiilor în regim full-time.”

„Mda, al meu are acum 14 ani. Însă eu am avut şi o carieră în tot acest timp. Nu pot să-mi imaginez cum e să fii o mamă casnică. Nu cred că mi-aş găsi locul. [Chicoteşte] Ce face toată ziua?”

„Păi, cam de toate. Ce faci tu toată ziua?”

„…Eu? Ha! LUCREZ!”

„Soţia mea nu încetează să lucreze niciodată. În tot acest timp, iată-ne pe noi, amândoi, la cafenea, în mijlocul zilei. Sunt sigur că soţiei mele i-ar face plăcere să aibă timp să stea şi să bea o cafea. E plăcut să ai pauză, nu?”

Conversaţia s-a încheiat mai puţin amiabil decât a început.

Eu nu am nicio intenţie să vorbesc de rău femeile ce muncesc în afară căminului. Înţeleg faptul că multe dintre ele sunt nevoite să o facă, deoarece sunt mame singure, sau pentru că un singur venit nu este suficient pentru a satisface nevoile financiare ale familiei lor. Sau acestea aleg să lucreze pentru că asta este ceea ce vor să facă. Foarte bine. Mai înţeleg şi faptul că majoritatea femeilor cu o profesie nu sunt grosolane, infatuate şi înfumurate, precum cele pe care le-am întâlnit recent.

Dar nu vreau să cânt Kumbaya chiar acum. Vreau să trag un şut societăţii noastre materialiste şi înapoiate la fluierul piciorului şi să spun, „REVINO-ŢI ODATĂ, SOCIETATE!”

Acest dialog nu ar trebui să fie necesar. Nu ar trebui să explic de ce este o nebunie ca oricine – în special alte femei – să manifeste un astfel de dispreţ şi de ostilitate cu privire la mamele „casnice”. Suntem într-adevăr atât de superficiali? Suntem chiar atât de confuzi? Chiar suntem prima cultură din istoria omenirii care nu reuşeşte să înţeleagă onoarea şi seriozitatea de a fi mama? Păgânii divinizau Maternitatea şi au transformat-o într-o zeiţă. Noi am urmat cealaltă direcţie; o tratăm ca pe o boală sau un obstacol.

Oamenii care se cufundă în totalitate în muncă obositoare, ingrată, şi foarte importantă de a creşte copii, ar trebui puşi pe un piedestal. Ar trebui să îi cinstim şi să îi admirăm precum îi admiram pe oamenii de ştiinţă sau pe eroii de război. Aceste femei fac ceva frumos şi complicat şi dificil şi înspăimântător şi dureros şi plin de bucurie şi esenţial. Oricum ai lua-o, ele FAC ceva, iar civilizaţia noastră SE BAZEAZĂ pe faptul ca ele să o facă bine. Cine mai poate spune asta? Ce alt loc de muncă comportă astfel de consecinţe?

Este adevărat – a fi mama nu este o „slujbă.” O slujbă este ceea ce faci într-o anumită parte a zilei, apoi te opreşti. Primeşti o indemnizaţie. Ai parte de sindicate, de avantaje şi de camere de repaos. Am avut multe locuri de muncă; nu este nimic spectaculos sau mistic. Nu prea înţeleg de ce ridicăm în slăvi „forţa de muncă”. De unde primim această inspiraţie? Manifestul comunist? A avea o slujbă este necesar pentru unii – este şi pentru mine – însă asta nu reprezintă o uşurare sau o împuternicire. Oricare ar fi slujba ta – eşti dispensabil. Eşti un număr. Eşti un calcul. Eşti un servitor. Poţi fi înlocuit şi în cele din urmă vei fi înlocuit. Sunt prea dur? Nu, sunt cineva care are o slujbă. Sunt realist.

Dacă mama ta ar renunţa la rolul ei ca şi mama, vieţi întregi ar fi întoarse cu susul în jos; societatea ar suferi grozav. Efectele acelei tragedii ar fi resimţite timp de mai multe generaţii. Dacă şi-ar da demisia din slujba ei ca şi analist de calculator, ar fi înlocuită în patru zile şi nimănui nu i-ar păsa. Acelaşi lucru este valabil pentru mine şi pentru tine. Avem libertate şi putere acasă, nu la birou. Dar suntem ca nişte zombii, aşa că nu observăm asta.

Da, soţia mea este DOAR o mamă. DOAR. Ea DOAR aduce mai multe vieţi în univers, şi DOAR formează, modelează şi creşte acele vieţi. Ea DOAR gestionează, direcţionează şi menţine modul de funcţionare a gospodăriei, în timp ce are grijă de nişte copii care DOAR se bazează pe ea pentru orice. Ea DOAR îi învaţa pe gemenii noştri cum să devină fiinţe umane, şi, pe măsură ce cresc, ea DOAR îi va instrui cu privire la orice, de la etică, la maniere, la citit, la igienă, etc. Ea este DOAR temelia mea spirituală şi piatra de fundament a familiei noastre. Ea reprezintă DOAR totul pentru toată lumea. Iar societatea s-ar deşira DOAR dacă ea, şi toate mamele, ar eşua în oricare dintre sarcinile pe care le-am evidenţiat.

Da, ea este doar o mamă. Ceea ce este ca şi cum te-ai uita la soare şi ai zice: „Hei, este doar soarele.”

Bineînţeles, nu toate femeile pot fi acasă tot timpul. Una este să conştientizezi asta; este cu totul altceva să o portretizezi ca pe un ideal. Să defineşti idealul, este să pretinzi că copiii ar trebui, în mod IDEAL, să petreacă mai PUŢIN timp în jurul mamei. Este o nebunie. O nebunie curată. Nu este ceva ideal şi nu este ceva neutru. Cu cât o mama are ocazia să petreacă mai mult timp crescându-şi copiii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine pentru ei, pentru binele sufletelor lor, pentru binele comunităţii, pentru binele omenirii. Punct.

În cele din urmă, probabil este adevărat că mamele ce stau acasă au nişte timpi morţi. Dar şi oamenii ce lucrează în afara casei au nişte timpi morţi. De fapt, există foarte multe locuri de muncă ce constau în timpi morţi, în primul rând, cu puţine zvâcniri de activitate înjositoare presărate pe alocuri. În orice caz, nu caut să intru în polemici cu privire la cine este mai „ocupat”. Se pare că ne valorăm timpul atât de puţin încât găsim că suntem valoroşi în funcţie de cât de puţin avem. Cu alte cuvinte, am ajuns să idolatrizăm ideea de „a fi ocupat”, şi să o confundăm cu aceea de a fi „important.” Poţi fi ocupat dar neimportant, la fel cum poţi fi important, dar nu ocupat. Nu ştiu cine este cel mai ocupat şi nu îmi pasă. Nu contează. Cred că este corect să afirmăm că niciunul dintre noi nu este atât de ocupat pe cât ne credem; şi indiferent de cât de ocupaţi suntem de fapt, este mai mult decât trebuie să fim.

Percepem greşit o mulţime de lucruri în cultura noastră. Însă, atunci când tragem linie, şi civilizaţia noastră se transformă în cenuşă, ceea ce vom regreta cel mai mult este modul în care ne-am tratat mamele şi copiii.

  

Sursă: The Matt Walsh blog

    Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Copiii nu aleg NICIODATĂ moartea

de Dale Hurd, 15 noiembrie 2013

Din momentul în care eutanasia a fost legalizată în Belgia, în 2002, belgienii au fost eutanasiați pentru orbire, pentru depresie, anorexie nervoasă sau operații de schimbare de sex nereușite. 

Acum, belgienii doresc să permită eutanasia și în cazul copiilor. 

Miercuri, 27 noiembrie, după o dezbatere de mai multe luni, Comisia de Afaceri Sociale şi a Justiţiei din Senatul belgian a votat  în favoarea unui nou proiect de lege care extinde legalizarea eutanasiei și asupra minorilor. 

În conformitate cu acest proiect, copiii sub 18 ani, bolnavi sau care suferă, ar putea fi eutanasiați în cazul în care se solicită acest lucru, iar părinții lor sunt de acord, un expert urmând să constate dacă această decizie a fost înțeleasă de copil. 

Susţinătorii legii eutanasiei susţin că aceasta este necesară și plină de compasiune, dar de fapt este doar următoarea fază a culturii morții. 

Nu doar că două treimi din belgieni sunt de acord cu noul proiect de lege, dar într-un sondaj controversat, trei sferturi au declarat că ar fi bine ca părinții să-și eutanasieze copiii bolnavi fără consimțământul acestora. 

„Copilul nu are maturitatea să se căsătorească, să cumpere alcool sau țigări dacă are sub 14 ani. Acum, pentru că suferă, noi spunem că ar trebui să li se dea posibilitatea de a cere eutanasia”, a declarat Carine Boucher de la Centrul European pentru Bioetică de la Bruxelles. 

Michel De Keukelaere, student la drept și fondator al Marșului pentru Viață de la Bruxelles a spus: „Copiii nu aleg să moară. Nu cred că un copil sub 18 ani, care este bolnav, vrea să moară.” 

„Cine îi va sugera copilului că una dintre soluții este eutanasia?”, a întrebat Boucher. „Un copil nu știe ce este eutanasia. Un copil nu știe ce este moartea.” 

Sursă: Știri pentru viață

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Un preot basarabean a schimbat istoria Bucureştiului

La 1 august s-au împlinit 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a preotului basarabean Alexie Bârcă, cel care, timp de 37 de ani, a slujit la Biserica „Bucur Ciobanul” – lăcaşul de la care a pornit istoria oraşului Bucureşti. Fiica sa, Ileana Toma, ne-a povestit cu această ocazie crâmpeie din viaţa părintelui descendent din neam de preoţi, care a rămas în amintirea multor bucureşteni ca un adevărat duhovnic. 

Prima dată când am explorat Bucureştiul, m-a uimit faptul că acest oraş este împânzit de biserici, multe din ele vechi şi importante monumente istorice. Stilul brâncovenesc al acestora umbreşte cu desăvârşire blocurile nenumărate din capitală şi, de fiecare dată când părăsesc oraşul, am impresia că este cel mai frumos din lume. În ultima mea vizită acolo am aflat o legendă extraordinară, care m-a făcut să iubesc acest oraş şi mai mult: legenda Ciobanului Bucur. Se spune că acest cioban, cu mai bine de şase secole în urmă, a iernat pe malul Dâmboviţei, râul care străbate azi capitala României, şi a ridicat acolo o biserică. Această biserică a îndurat multe şi, conform pisaniei, a fost chiar reconstruită de Mircea cel Bătrân în anul 1416, care a îngropat pe acelaşi deal rămăşiţele ostaşilor căzuţi în lupta cu turcii de la Giurgiu. Într-o zi, am mers să aflu mai multe de la părintele care slujeşte acolo. Mare mi-a fost bucuria când mi s-a spus că, timp de 37 de ani, acolo a slujit un preot basarabean – părintele Alexie Bârcă. Părintele mi-a povestit că preotul Alexie a fost unul dintre marii duhovnici ai Bucureştiului şi că a rămas pentru el model de slujitor al altarului. Părintele Ionuţ m-a sfătuit să vorbesc cu fiica preotului Alexie, doamna Ileana Toma, care a scris o carte despre tatăl său. „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu” era titlul cărţii pe care am primit-o în dar.

Povestea preotului refugiat

Nu a trecut mult timp şi am mers în vizită la fiica preotului Alexie. Ajunsă la doamna Ileana, am fost invitată în apartamentul răcoros de la parter, pe a cărui pereţi albi atârnau icoane vechi, dar foarte bine păstrate. Doamna Ileana era bucuroasă să întâlnească o basarabeancă. „Tatăl meu s-a născut în 1901”, începuse ea să povestească. „S-a preoţit târziu, fiindcă s-a căsătorit flăcău tomnatic. A terminat mai întâi Facultatea de Matematică de la Cernăuţi şi după aceea Facultatea de Teologie din Chişinău. A fost la început preot la ţară, ceea ce i-a plăcut foarte mult. A slujit în satul Prajila din judeţul Soroca. După asta, a fost avansat ca al doilea preot în târgul Râşcani, judeţul Bălţi. Râşcani era un târg mare şi avea un liceu comercial şi de meserii, care fusese înfiinţat de ctitorul bisericii, boierul Râşcanu, cu un legat testamentar conform căruia directorul liceului trebuia să fie al doilea preot din Râşcani. Deci, tatăl meu, când a fost numit la Râşcani, a devenit automat directorul liceului şi profesor de religie acolo”. Viaţa s-a aşezat în albia normalului, s-au născut patru copii – trei fete şi un băiat – şi nimic nu părea să întineze fericirea familiei. Vestea despre cedarea Basarabiei l-a zguduit pe tânărul preot. „În seara zilei de 27 iunie, un evreu din târgul Râşcani a venit la tata şi l-a anunţat că a doua zi se cedează Basarabia. El i-a spus: „Părinte, refugiaţi-vă, că s-au făcut listele pentru deportări şi dumneavoastră sunteţi al treilea pe listă”. Atunci, tata s-a dus la părintele Vasile Popovici, protopopul, care stătea peste drum de noi, şi i-a spus lucrul acesta. Ei au decis ca a doua zi dimineaţa să plece”. M-a străfulgerat un gând: ce m-aş face, dacă în seara asta aş fi anunţată că trebuie să plec imediat din oraşul în care trăiesc, neavând timp să-mi revăd părinţii, poate pentru totdeauna? „Dimineaţă, tata s-a dus până-n sat şi a angajat pe cineva cu căruţă, care să-l ducă până la Prut. Ajunşi la râu, tata a trecut cu noi şi ne-a lăsat la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. A descărcat căruţa şi s-a întors să ducă calul şi trăsura înapoi. Deja se mina podul de la Ştefăneşti ca să fie dat în aer”. La primul refugiu, doamna Ileana avea 4 ani şi 8 luni. Ţinea minte tot ce s-a petrecut atunci, zicând că refugiul a forţat-o să aibă amintiri prea devreme. În aceeaşi cameră cu noi era şi soţul ei, domnul Eugen, care asculta cele povestite. Pendulul ceasului amintea de scurgerea tăcută a clipelor, atunci când doamna Ileana punea capăt frazei, ca să înceapă o alta.

„Pâinea de refugiat nu este chiar atât de dulce”

Refugiul i-a adus tocmai în judeţul Alba, în satul Sibişeni, unde părintele a fost transferat ca preot, fiind ajutat chiar de mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Nicolae Bălan. Peste un an, părintele a revenit în Basarabia eliberată. Însă bucuria revenirii acasă nu a durat mult, căci peste trei ani, în 1944, părintele şi familia sa s-au refugiat iarăşi. „În momentul refugiului din 1944, tata a mers din clasă în clasă şi a spus că cine vrea să se refugieze cu el, îi asigură loc prin Ministerul Învăţământului la internat şi condiţii ca să termine liceul. Au fost câţiva elevi care au făcut lucrul acesta şi care aici au terminat facultăţi şi au avut cariere frumoase. Ei veneau la Biserica „Bucur”, după ce tata fusese numit preot acolo, şi-i spuneau „părintele director”. Doamna Ileana a scos din albumul vechi ce stătea pe masă o fotografie. Pe verso scria: 29 august 1970, aniversarea a 38 de ani a promoţiei anului 1932, clasa a VII-a B, Liceul eparhial din Chişinău. Ceea ce o făcea specială era că poza a fost făcută în curtea Bisericii „Bucur”. „Pentru acele eleve Biserica „Bucur” devenise un loc în care se simţea mirosul pământului de acasă”, a spus doamna Ileana, zâmbind. „Totuşi, să nu credeţi că pâinea de refugiat este chiar atât de dulce. Îmi amintesc că ne-a fost foarte greu. Nu aveam destulă mâncare. Într-o zi mânca la prânz cu noi tata, în alta – mama. Tata a lucrat şi la fermă, ca muncitor. Salariul de preot nu-i ajungea, de aceea muncea acolo, împreună cu încă un preot, Ilie Tocan, fost profesor la Liceul eparhial din Chişinău. Ei lucrau la sortatul şi pusul cartofilor în pământ”.

Părintele Alexie la Biserica „Bucur”

Povestea părintelui Alexie nu contenea. Am aflat că a fost numit preot la Biserica „Bucur” în 1949, după ce a lucrat ca preot misionar la fabricile din Bucureşti. „Când a fost numit slujitor acolo, se temea că n-o să ştie să vorbească. Atunci, un părinte apropiat i-a spus: „Vorbeşte cum vorbeşti dumneata şi o să te înţeleagă, fiindcă se simte că-i iubeşti”. Lui tata îi plăcea să lucreze cu oamenii, dar Biserica „Bucur” nu avea parohie. Exista o lume care venea din curiozitate, ca la un monument istoric. Biserica „Bucur” e o biserică ţărănească în mijlocul unui oraş în care se pretinde a fi prima biserică. E o legendă – nu există date istorice -, dar e o legendă formidabilă. Un oraş care a devenit capitala ţării, un oraş care a devenit important s-a cristalizat, s-a concentrat în jurul unei biserici ridicate de un cioban. Tatălui meu îi plăcea foarte mult legenda”. Pe parcurs, la biserică au început să vină credincioşi, dintre care mulţi simţeau nevoia de a se spovedi la părintele Alexie. „Populaţia din Bucureşti este deosebită, pentru că are oameni de înaltă cultură, cu nevoi spirituale foarte mari, dar şi oameni care abia au putut să parcurgă drumul ca să nu fie analfabeţi. Toţi aceşti oameni aveau nevoie de duhovnici”, explică doamna Ileana. „Părintele îşi iubea enoriaşii şi, de multe ori, noi, copiii lui, aveam senzaţia că-i iubeşte mai mult”. În timp ce doamna Ileana povestea, mi-am amintit de cele scrise de ea în carte despre grija pe care părintele o purta corului, de florile de pe colina bisericii, pe care părintele le îngrijea cu multă migală, de nopţile petrecute în micuţa casă de pe colină în timpul posturilor, pentru a se dedica întru totul credincioşilor. „Am povestit în cartea despre Părintele Alexie şi în alte cărţi pe care le-am scris despre suferinţele poporului nostru, pentru că am crezut că lucrurile astea trebuie povestite şi va putea fi restabilită o normalitate pe baza eticii creştine. Însă intelectualii de mare calitate, care au supravieţuit ca intelectuali formatori de opinie în toţi aceşti 50 de ani de comunism în România, au strâmbat din nas la povestirile noastre”. Vedeam părerea de rău în privirea doamnei Ileana. „Eu sunt obsedată de Basarabia adevărată, de Basarabia românească. A rămas puţin din ea acum, dar asta nu înseamnă că ea trebuie lăsată…”.

Sursă: Ecaterina Lutișina