În culisele Istoriei: REFUGIAȚI ÎN PROPRIA ȚARĂ...

de Iurie Colesnic, Timpul.md

 

Am prefațat și publicat unele memorii ale basarabenilor ajunși în GULAG. Dar foarte mult am dorit să cunosc un alt capitol din tragedia Basarabiei - refugiații ajunși în România.   

Au fost mulți și foarte mulți dintre ei care au ajuns să ocupe posturi importante în statul român. Alții și-au trăit onest viața visând la clipa când vor putea veni acasă, în Basarabia fără vize, fără teama că sunt urmăriți și poate chiar denunțați...

Nu le-a fost ușor nici în România. Dar ei preferă să treacă peste aceste amintiri triste și pomenesc de bine doar pe românii generoși, care i-au înțeles și i-au ajutat.

Lucia Cireș, este o distinsă cercetătoare în domeniul folcloristicii, locuitoare a orașului Iași, unde a ajuns refugiindu-se. Este fiica preotului Iuliu Cireș din Corjova, care, pe când era seminarist a pictat sub îndrumarea pictorului Petre Chicicu, Biserica Seminarului Teologic, care astăzi se află în curtea Universității de Stat din Chișinău.

Ea mi-a pus la dispoziție aceste materiale prețioase care vin să completeze capitolul despre refugiații în propria țară: „La data de 3 ianuarie 2014 s-a stins din viaţă dr. Gheorghe Cireș, medic veterinar şi veteran de război, în grad de maior. S-a născut la 1 august 1923, în satul Marcăuţi, judeţul Orhei, Basarabia.

După absolvirea studiilor secundare în oraşul Chişinău, în anul 1944, s-a refugiat cu familia în judeţul Dolj, de unde a fost încorporat. A urmat Şcoala de Ofiţeri Cavalerie în rezervă, la Sibiu. A participat la război pe frontul de vest al ţării, iar în 1946, a fost lăsat la vatră, în grad de locotenent.

După eliberarea din armată, a urmat şi absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, promoţia 1951. Şi-a început activitatea ca profesor de specialitate la Şcoala Medie Tehnică Sanitar Veterinară din Iaşi, în 1951, în care a pregătit câteva serii de absolvenţi bine instruiţi profesional şi civic, dovedind talent pedagogic.

Din 1954 a funcţionat la circumscripţii din judeţul Iaşi, remarcându-se ca un bun organizator, înzestrat profesional şi foarte eficient, muncind cu abnegaţie.

Din 1968 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Laboratorului de Control al Alimentelor de Origine Animală, în calitate de inspector, fiind apreciat de conducere ca un bun specialist în domeniu. A lucrat apoi la Circumscripţia Sanitar Veterinară de Frontieră Iaşi până în 1985, anul pensionării.

În afara calităţilor profesionale şi-a însuşit o cultură generală temeinică şi a manifestat un deosebit spirit civic. Am pierdut un om onest, altruist, bun familist, de o moralitate şi o nobleţe sufletească deosebite. Amintirea lui va rămâne veşnică în inimile noastre. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Dar până a se ajunge la necrologul intitulat „O existență exemplară”, Gheorghe Cireș a lăsat câteva pagini de memorii:

MĂRTURII BASARABENE

„După 106 ani de ocupaţie rusească, perioadă de rusificare programată a Basarabiei, în 1918, datorită unei intense mişcări naţionale, se produce mult râvnita Unire a Basarabiei cu România-mamă. Acum începe o perioadă istorică prosperă pentru întreaga Românie, culminând cu anul 1938, an care şi azi se ia ca reper de bunăstare, stabilitate şi pace. În această perioadă (născut în anul 1923) am avut şansa de a mă forma, în familia preotului Grigore Cireş şi a vrednicei presvitere Feodosia, din satul Ustia, judeţul Orhei, aflat la confluenţa Răutului cu Nistru.

Viaţa între anii 1918-1940 se scurgea lin, oamenii fiind îndestulaţi de roadele pământului darnic. În toamna anului 1939, familia noastră primeşte o lovitură dureroasă prin decesul timpuriu al tatei, răpus de o mai veche suferinţă cardiovasculară. Mama, la 44 de ani, rămâne văduvă cu patru băieţi (Iuliu, Petru, Gheorghe şi Andrei). Eu, cel de al treilea, pe nume Gheorghe, promovasem în clasa a V-a la Seminarul Teologic din Chişinău.

Dar, se ştie, un necaz nu vine niciodată singur: la 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată, din nou, de stăpânirea vecinilor de la Răsărit, de data aceasta de puterea sovietică. Grănicerii ne-au anunţat că vin ruşii. Curioşi, împreună cu alţi săteni, am fugit la malul Nistrului, unde am văzut mai multe bărci pline de soldaţi cu pistoalele îndreptate spre noi. Nostalgicii rusofili, mai ales intelectualii formaţi în spiritul marii culturi ruse din Imperiul Ţarist, influenţaţi de propaganda Kremlinului, ascultată la singurul aparat de radio existent în sat, i-au primit cu urale: „Da zdrastvuet krasnaia armia! (Trăiască armata roşie)”. S-au îmbrăţişat şi au cântat cântece ruseşti. Nu ştiau, bieţii de ei, aceşti entuziaşti domni-tovarăşi, că tocmai ei vor fi primii pe listele de deportări în Siberia, unde multora le-au putrezit oasele! 

Ostaşii sovietici s-au îndreptat spre Primărie, unde au vandalizat instituţia, iar tablourile conducătorilor ţării le-au călcat în picioare. În zilele următoare s-a format Consiliul Sovietului Sătesc (Selisoviet) din „proletarii satelor”, în majoritate analfabeţi.

Au început deportările în Siberia şi formarea colhozului. Nouă ne-au luat toate bunurile imobiliare şi toate animalele din gospodărie. În casă s-a instalat Maternitatea, iar pentru cele cinci suflete ale noastre ne-au lăsat o singură cameră. În aceste condiţii, mama şi noi cei trei fraţi mai mici, am fost salvaţi de fratele mai mare, care a fost încadrat învăţător, fiind proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie.

Având origine socială „nesănătoasă”, fiu de preot, toamna, la începutul anului şcolar, am fost repartizat la un liceu de zece clase (desitiletcă) cu limba de predare rusă. Mama a cutreierat toate şcolile din împrejurimi pentru a fi primiţi la una cu limbă de predare „moldovenească”. Directorul, care a fost înduplecat de lacrimile mamei, a fost un evreu transnistrean, cu suflet mare. I-a spus textual: „’Coană matuşcă, îi primesc, dar nu le pot da casă şi masă”. În această situaţie, am găsit o odaie de 4/4 metri, la o bătrână, în care locuiam noi, cei trei fraţi, şi încă patru băieţi, doi fii de preot şi doi, de „chiaburi”, toţi cu origine socială „proastă”. 

Fratele mai mare ne trimitea lunar o sumă de ruble, care să ne ajungă doar pentru hrană. În plus, mamei îi trimitea, din puţinul lui, bani pentru a achita impozitele şi cotele impuse.

În vara anului 1941, după încheierea cursurilor, am fost selectat, împreună cu alţi elevi din Chişinău, pentru merite deosebite la şcoală, să participăm la defilarea anuală de la Moscova. Până la plecarea la acel Festival serveam masa la un restaurant, pe bază de cartelă. În dimineaţa de 22 iunie 1941, ne-am trezit în zgomote infernale. Am ieşit cu toţii în curtea şcolii, speriaţi, dar directorul ne-a liniştit, zicând că este vorba de avioanele sovietice care fac exerciţii.

După puţin timp, repetându-se zgomotele, am aflat că era vorba de avioane germane care bombardau Chişinăul. Începuse al Doilea Război Mondial. Directorul ne-a trimis pe toţi acasă. Am plecat acasă pe jos, unde mă aşteptau mama şi doi fraţi. Fratele cel mare rămăsese la postul unde funcţiona. Conducerea sovietică şi o parte din salariaţii sovietului sătesc au părăsit localitatea şi s-au retras în Uniunea Sovietică.

După împingerea frontului peste Nistru, în sat a sosit comandamentul nemţesc, pe care l-am găzduit. Deoarece mă descurcam în limba germană, pe care o făcusem la Seminarul Teologic, intermediam pentru ei procurarea alimentelor, pe care le achitau pe loc.

Toamna ne-am reluat cursurile şcolare pe care le promovasem înainte de cedarea Basarabiei. Între anii 1941-1944 a urmat o perioadă liniştită, prosperă, fără teamă de duba neagră, care ne-a terorizat sub ocupaţia sovietică.

A venit, însă, o altă filă neagră de istorie, când, în martie 1944, frontul s-a apropiat de graniţele României. Armata Roşie înainta vertiginos. În această situaţie am fost constrânşi să încheiem anul şcolar şi să luăm drumul pribegiei spre România. Căruţa ne-a fost mijlocul de fugă din faţa sovieticilor. În România am bejănărit şi suferit mult până ne-am apropiat de o viaţă cât de cât normală. Mama şi-a recăpătat o pensie modică, de urmaş, iar noi, cei patru fii, am devenit, prin muncă asiduă şi multe privaţiuni materiale, intelectuali români, respectiv: preot, medic veterinar, inginer, cadru didactic.

Acum, eu, medic veterinar pensionar, în vârstă de 89 de ani, sunt singurul supravieţuitor şi cred că am datoria să consemnez istoria recentă, aşa cum am trăit-o.

Dr. Gheorghe Cireş: „O viață trăită în zbucium, dar și cu simțul datoriei împlinite. Acesta a fost destinul basarabenilor refugiați în propria țară...”

Mihai Eminescu, despre problema Basarabiei la 1878

În ianuarie-februarie 1878, Mihai Eminescu publica o serie de articole în ziarul „Timpul“, cu privire la controversata – și atunci, situație a Basarabiei. Iată doar câteva pasaje din acel set de articole pretențioase. 

25 ianuarie 1878

„Astfel dar am pierdut 15000 de oameni şi câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei” în Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr.

Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

28 ianuarie 1878

„N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular şi nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfinţească cuvântul împăratului ei. Numai toţi semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic, prin Tratatul de la Paris: integritatea şi neatârnarea teritoriului nostru actual.”

10 februarie 1878

„Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să câştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Înţelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi suntem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.

Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. […]

Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român. Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde şi noi nu vindem nimic!”

14 februarie 1878

„Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.

Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a noastră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăţia rusească şi fiindcă guvernul nostru ştie importanţa împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrân, era natural ca guvernul nostru… să nu ştie nimic, absolut nimic despre intenţia Rusiei, ba, mai mult încă, atât era de neştiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl ştiau înaintea trecerii Dunării a armatelor ruseşti, încât au intrat şi în război pentru ruşi. […]

Chestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deşi după a noastră părere rău înţeleasă, este pentru noi nu numai o chestiune de onoare, ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării şi Mării Negre. Deci, pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”

19 februarie 1878

„Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Moldova, şi sub dinastia Bogdanilor, a susţinut acea luptă eroică şi disproporţionată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ştefan cel Mare, lupta care, cu mult înainte de apariţiunea politică a Rusiei pe scena lumii, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înţelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunei. În sfârşit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relaţii rău definite pe care diplomaţia modernă, în lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicţionarului feudalităţii, de suzeranitate şi vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independenţă a celui slab protejată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. […] Orişicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suzeranitatea Porţei Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune, în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta Otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă și mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi.

Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea şi sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiţi nesupuşi, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localităţi, care era, atunci ca şi acum, Moldova, Poarta Otomană şi Rusia. Însă se poate oare serios susţine că de la dânşii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Şi că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moştenitoare? Populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX-lea, este o ingenioasă descoperire a corespondentului ,,Nordului”, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invenţiune.

În orice caz, dacă se aflau în mlaştinile deltei Dunării câteva triburi vagabonde de tătari, imensa majoritate a populaţiunei era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradiţiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populaţiune compactă de aproape 700 mii locuitori.

Iată pentru ce susţinem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului sau proprietar. Iată răspunsul nostru în privinţa dreptului României asupra Basarabiei. […]

Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncii noastre.”

N.red.: În perioada 3-14 martie 1878, Mihai Eminescu avea sa publice în ziarul „Timpul” întreaga istorie a Basarabiei, începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea. 

Sursă: Timpul.md

Biserici din Chişinăul de altădată

de Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina

Poate că ar fi foarte multe de spus despre lăcaşurile de cult ortodoxe care mai dăinuie în Chişinău, dar oricine ar încerca să afle ceva pe această temă ar fi tentat să cerceteze mai ales despre bisericile care existau înainte de anexarea Basarabiei de către statul ţarist în anul 1812. Iar cel interesat ar fi surprins să vadă că acele biserici care mai există sunt cele mai vechi şi au fost construite încă înainte ca ţariştii să facă din Chişinău unul dintre cele mai importante oraşe din Basarabia.

Majoritatea bisericilor au fost ridicate în secolul al XVIII-lea, în jurul târgului Chişinău, care cunoştea o dezvoltare tot mai mare şi care se închega pe proprietăţile mai multor boieri moldoveni şi a unor mănăstiri de dincolo de Prut. Una dintre cele mai vechi este Biserica „Acoperământul Maicii Domnului“ ridicată pe la 1739-1741 de Vasile Mazarachi, pârcălabul Chişinăului, fiind zidită în oraşul vechi, pe un promontoriu de pe malul râului Bâc (astăzi strada Mazarache 3). La refacerea din 1812, biserica a primit hramul pe care îl poartă astăzi, cel vechi fiind „Sf. Ioachim şi Ana“. Biserica are un plan triconc, cu un pronaos pătrat la vest, naos alungit şi cu abside semicirculare, clopotniţa fiind situată deasupra pronaosului. În 1838, pereţii bisericii au fost întăriţi prin adăugarea unor contraforţi, iar în 1856 s-au schimbat catapeteasma şi podelele.

O altă biserică veche este Râşcanu, a fostului sat Vistirniceni (astăzi strada Circului 6), cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, ridicată pe la 1777 de spătarul Constantin Râşcanu din Iaşi. Are un plan format dintr-un naos circular, cu absida altarului semicirculară şi un pronaos pătrat, deasupra căruia a fost înălţată camera clopotelor cu deschideri în arc, acoperită piramidal, pe patru muchii.

Biserici ameninţate cu demolarea

Biserica „Sfântul Ilie“

La 1808, pe locul altei biserici de lemn, era ridicată Biserica „Sfântul Ilie“, în stilul celor moldoveneşti, în formă de navă, cu absidă semicirculară şi clopotniţă pe pronaos. A fost una dintre cele mai reprezentative biserici din Chişinău. În apropierea acesteia se afla Piaţa „Sf. Ilie“. După 1958, biserica a fost ameninţată cu demolarea, pentru a face loc noilor amenajări urbanistice din Chişinău. Deşi episcopul Chişinăului din acea vreme a intervenit la Patriarhia Moscovei pentru salvarea ei, conform unei hotărâri a Consiliului de Miniştri a RSS Moldoveneşti, în 1960, Biserica „Sfântul Ilie“ a fost demolată.

Pe locul unei alte biserici mai vechi aflate în ruină, în 1810 „căpitanul Terinte şi alţi iubitori de Hristos“ ridicau biserica cu hramul Bunei Vestiri (astăzi str. B. P. Haşdeu 10), într-un stil arhitectonic simplu, în formă de navă cu un altar semicircular şi clopotniţă pe pronaos, cu aspecte exterioare clasicizante.

Biserica „Schimbarea la Faţă“

De o frumuseţe aparte este Biserica „Schimbarea la Faţă“, construită între 1898-1902, pentru a servi ca paraclis al gimnaziului de băieţi, Liceul militar „Mihai Viteazul“ în perioada interbelică (astăzi str. Ştefan cel Mare 164A). Are un plan de tip cruce greacă înscrisă, cu un aspect exterior decorat în spiritul stilului ruso-bizantin, intrarea făcându-se printr-un pridvor cu coloane robuste.

În bisericile din centrul Chişinăului se oficia, pe la 1918, în limba rusă

Alături de băştinaşii moldoveni, în Chişinău exista comunitatea grecească deosebit de importantă şi prosperă. În anul 1857, fraţii Anastasie şi Mihail Ciufli, originari din Epir, negustori foarte bogaţi şi stabiliţi în Chişinău, au ridicat o frumoasă biserică în stil rusesc, cu hramul „Sf. Teodor Tiron“. Însă, în 1885, autorităţile ţariste, sub pretextul că o biserică atât de frumoasă nu poate să aparţină unei comunităţi străine, au preluat-o şi au transformat-o în biserică rusească. Astfel, comunitatea grecească din Chişinău rămânea fără biserică.

Între 1887-1891, pe cheltuiala fraţilor Ivan şi Victor Sinadino, se construia o biserică cu hramul „Sfântul Pantelimon“, într-un stil de cruce greacă, neobizantin. Aceasta a fost una dintre cele mai apreciate monumente de spiritualitate din Imperiul ţarist, atât pentru monumentalitatea ei, dar mai ales prin frumuseţea şi stilul inedit pentru spaţiul rusesc. Pe lângă biserică a funcţionat o şcoală care servea comunităţii greceşti, întreţinută de familia Ciufli. Pentru ca biserica să nu mai fie preluată de autorităţile ruseşti, aceasta fost închinată Patriarhiei Ecumenice. În anii 60, biserica a fost închisă, fiind transformată în sală de degustare a vinurilor.

În perioada reconstruirii Chişinăului după planurile autorităţilor ţariste au mai fost ridicate o serie de biserici, mai ales în centrul oraşului, în care se slujea în limba rusă, faţă de cele din zonele mărginaşe, unde spre 1918 se mai liturghisea în limba română. Cel mai important lăcaş de cult ridicat în centrul oraşului este catedrala episcopală, cu clopotniţa şi arcul de triumf, ridicată între 1834-1836, în stil clasicizant şi în spiritul rusesc din acea vreme. Totuşi, cele mai importante lăcaşuri de rugăciune rămân cele din secolul al XVIII-lea, drept mărturie a unei culturi moldoveneşti bine închegate înainte de perioada ocupaţiei ţariste.

„La noi, în Basarabia, a fost vorba de supravieţuire“ - Interviu cu domnul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Academiei Române

de Constantin Iftime, Ziarul Lumina, 22 septembrie 2008

Domnule Cimpoi, aţi scris „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia“ şi, de la început, aş vrea să vă întreb care au fost noutăţile pe care le-aţi adus prin această carte?

E adevărat că despre această carte s-au scris cel puţin o sută de cronici de întâmpinare, articole, studii, nu numai în România, ci şi în întreaga lume. A fost apreciată de specialişti precum Klaus Heitman din Germania, Svetlana Paleologu-Matta din Elveţia, şi în Italia... Această istorie a venit ca o completare a „Istoriei“ lui Călinescu... Însuşi cadrul cronologic al „Istoriei“ lui se oprea la 1941. G. Călinescu s-a referit scriitori din perioada interbelică precum George Meniuc, Nicolae Costenco, Magda Isanos, formată ca poetă la Chişinău. Ce vreau să menţionez din capul locului este faptul că marii critici români s-au apropiat cu o anumită rezervă de scriitorii noştri, privind, în special, nivelul estetic al literaturii române din Basarabia, care, aşa cum ştiţi, s-a dezvoltat în condiţii vitrege şi s-a exercitat, dacă am folosi expresia lui Mircea Eliade, „sub teroarea istoriei“, sau, cum o numeam eu în „O istorie...“, în „exil interior“.

Literatura basarabeană a fost una de rezistenţă

La capitolul estetică a textului, care au fost argumentele criticilor şi istoricilor care au sesizat aceste minusuri?

Lovinescu era chiar foarte drastic şi spunea că „doar cu amorţirea scrupulelor estetice, numai aşa putem susţine literatura basarabeană“. Literatura basarabeană a fost una angajată, de rezistenţă. Şi, bunăoară, Eugen Ionesco, atunci când citea romanul-fluviu „În preajma revoluţiei“ al lui Constantin Stere, spunea că „literatura basarabeană este puternică prin glasul faptelor“. Este o definiţie foarte exactă. Scriitorii noştri au mers anume pe acest criteriu, al „glasului faptelor“, al documentarului uman care, uneori, e mai puternic decât ficţionarul, imaginarul... Prin definiţie, scriitorul basarabean a trebuit să fie un om al cetăţii, un om care să lupte pentru limba română, pentru fiinţa română de acolo, pentru identitate. Marca ontologică, dacă e să folosesc un termen mai academic, constă în această prioritate a factorului uman al existenţialului, al priorităţii factorului existenţial. Acolo a fost vorba de supravieţuire...

Am fost interesat de perioada exilului lui Puşkin în Basarabia. Urmărind acea perioadă, mi-am dat seama că aveam oameni foarte bine instruiţi în înalta societate basarabeană. Primul guvernator român din Basarabia a fost prieten cu Goethe şi a fost citat de acesta, fusese prieten cu Schiller, făcuse un raport pentru Rusia despre situaţia Germaniei. Din această perspectivă, îmi este greu să înţeleg de ce, totuşi, la Chişinău, pe vremea aceea, nu exista o efervescenţă culturală? Nu erau instituţii unde să se pună temeliile unei culturi ca cea din marile oraşe ruseşti?

Vă explic de ce, chiar din punct de vedere sociologic... În Basarabia, limba română era interzisă. Ţarul avea un singur popor, o singură limbă... Limba română a fost interzisă şi-n Biserică... Din 1868, nu s-au mai făcut slujbe în limba română... A fost complet interzisă. Aici trebuie ţinut cont de faptul că marii scriitori basarabeni, prin contactul cu mediul de acolo, ca Negruzzi, s-au afirmat în afară, în România. Stamati a publicat prima sa carte, care nu întâmplător se numeşte „Muza românească“, la Iaşi. Iar Constantin Stamati-Ciurea şi-a publicat lucrările sale în limba română la Cernăuţi. La Chişinău, nu s-a putut tipări nici o carte românească până la 1918. Cu toate că există excepţii: Ioan Sârbu a publicat la Chişinău, totuşi, în limba română, dar cu caractere chirilice.

Exista o cenzură aplicată numai Basarabiei sau şi celorlalte regiuni cucerite ale Imperiului Ţarist?

Alexei Mateevici, când lansa un îndemn basarabenilor membri în Duma de Stat, veniţi acolo cu revendicări ce se refereau la autonomia culturală, cerea mai ales să li se îngăduie să se roage în limba română... Desigur, nu s-a mai ţinut cont de această revendicare. Ea a apărut, după aceea, în toate evenimentele din 1917, care au precedat Marii Uniri, la toate congresele. La Congresul învăţătorilor, Mateevici a spus memorabila frază că nu avem două limbi şi nici două literaturi, ci una cu aceeaşi de peste Prut. Aşa încât nu a existat un mediu lingvistic, care să genereze o literatură. Literatura română generată de realităţi a fost publicată în altă parte, la Iaşi, la Bucureşti, la Cernăuţi... 

„Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene“

În acea perioadă, a fost o parte din intelectuali care s-a deplasat către Moscova, către literatura rusă?

Nu. Nu s-a lansat nici Stere măcar... Este modelul lui Haşdeu, care a fugit de mediul rusesc şi s-a stabilit la Bucureşti, spre deosebire de Alexandru Haşdeu, tatăl său, care a rămas acolo, la Hotin, la baştina lui, care a scris în ruseşte, dar cu tematică românească, istorică, cu motive istorice... Eu numesc acest exod şi această situaţie de excepţie în care s-a aflat scriitorul basarabean „drumul spre centru“... Scriitorul basarabean s-a gândit la un drum spre centrul cultural românesc în România. Prin asta se explică faptul că acelaşi Negruzzi a publicat în revistele literare de la Iaşi, în „Dacia literară“, iar Stamati a publicat „Muza românească“, de asemenea, la Iaşi...

Care a fost relaţia scriitorilor şi a intelectualilor, în general, cu Biserica, înainte de 1918 şi după aceea? După 1918, a fost grupul adunat în jurul lui Pan. Halippa şi a intelectualilor de la Seminarul Teologic... 

Acolo, în primul rând, a fost Alexe Mateevici, care a scos şi o revistă, „Luminătorul“, şi care a publicat şi studii folclorice şi despre Biserică. Dar el a fost un mesianic; Iisus Hristos apare ca o figură-cheie a poeziei basarabene. Şi ulterior, nu numai până la 1918... Apoi este Ion Buzdugan...

Momentul Mateevici a fost atins vreodată, ca tensiune şi ca plenitudine, în exprimarea acestui mesianism, care vorbeşte de suferinţă şi mai ales de renaştere? A rămas un reper şi acum...

El este pionierul acestui curent. Pentru limba română au fost nişte etape de tensiune deosebită; a existat, pe de altă parte, şi acea tendinţă de ardere a etapelor, care a fost foarte accentuată şi în literatura română, şi în cultura română, în general... De aceea a fost atât de vie conştiinţa lingvistă, conştiinţa faptului că limba rosteşte fiinţa, că, aşa cum spunea şi Eminescu, limba este „casa fiinţei“ - gând exprimat şi de Martin Heidegger. Limba este locul de adăpost al omului şi limba dă certitudinea de a fi a unui popor făuritor de istorie. De aceea lupta pentru limbă, la noi, mai continuă. Această conştiinţă că limba are un rol deosebit şi că pe ea se ţine cultura, că pe ea se ţine fiinţa a marcat toate formulele creaţiei lui Grigore Vieru, de exemplu, creaţie care se axează pe respectul tradiţiei. Limba, la noi, a fost cea mereu recuperată. Mediul lingvistic sărac a avut mereu nevoie de revenire la matricea stilistică firească. 

Ce se întâmpla în Basarabia pe vremea când Eminescu trăia? Poeziile lui, articolele lui virulente aveau ecou aici?

Erau reacţii... Cunosc o reacţie dură la poezia „Doina“ lui Eminescu, care a fost citită în ziua dezvelirii monumentului lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în şedinţa „Junimii“, în casa lui Pogor. Reacţia din presa rusă din Basarabia a fost foarte dură. S-a hotărât chiar a doua zi să se instaleze un bust al lui Alexandru I la Chişinău şi un bust al lui Puşkin... Publicistica lui Eminescu nu pătrundea, desigur, pentru că exista cenzură şi interdicţie... Cărţile româneşti nu pătrundeau. Abia Mateevici, fiind şi preot militar, fiind cu armata rusă la Bârlad, a putut să ia nişte cărţi ale lui Goga, care l-au şi inspirat... Altfel, nu pătrundeau cărţile româneşti sau publicistica românească în Basarabia... După aceea, în Basarabia, există şi la ora aceasta un cult al lui Eminescu. El este o stea tutelară. Sub semnul lui Eminescu s-a produs şi renaşterea basarabeană de la sfârşitul anilor â80. Tot ceea ce s-a întâmplat, sub aspectul revenirii la identitate şi la limba română, a fost îndrumat de Eminescu, de marea lui statură intelectuală.

Au existat cazuri de intelectuali basarabeni care au fost pedepsiţi pentru faptul că n-au respectat tăcerea impusă de ruşi?

A fost, bunăoară, un caz pe care-l citez în noua ediţie a „Istoriei...“. Mama unui poet din Transnistria, Nichita Smochină, care a fost un intelectual deosebit, a fost împuşcată pentru faptul că ţinea sub icoană o revistă în care se publicau nişte poezii ale fiului său, în limba română. Pentru asta a fost împuşcată pe loc. Petre Ştefănucă, mare folclorist, a fost maltratat şi bătut cu propria sa carte, pentru faptul că a refuzat să vorbească în rusă la proces... Pentru asta a fost pur şi simplu nimicit, în 1992. Nicolae Costenco - sufletul revistei „Viaţa Basarabiei“, redactorul-şef - a spus: suntem de acord să construim comunismul, dar să-l construim în limba română... Pentru asta a făcut 15 ani de închisoare. Toată intelectualitatea noastră aproape, în proporţie de 90%, a fost deportată şi mulţi au murit acolo. A murit Curicheru şi mulţi alţii.

„Am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918“

Revenind la perioada de dinainte de 1918, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când ţarismul se zdruncina - a fost asasinat un ţar, apăreau mişcări de anarhism, naţionaliste - ce s-a întâmplat atunci în Basarabia?

În Basarabia, a apărut atunci revoluţionarul Stere. Activa deja Alexei Mateevici, la începul secolului al XX-lea. Vă spuneam de primele lui articole, în care deja vorbea despre autonomie. Autonomia, pe atunci, putea fi concepută doar în cadrul Imperiului Rus... Nu se permitea o altfel de autonomie. Aceste toate mişcări revoluţionare din Rusia, sigur, au marcat, în primul rând, primele revendicări făcute până la Marea Unire. Pe parcursul anului 1917, au avut loc câteva mari congrese, Congresul Cooperatorilor, Congresul Ţărănimii, Congresul Militarilor. La Congresul Militarilor Moldoveni s-a decis constituirea Sfatului Ţării, a Dietei provinciei, care să fie organ legislator superior. În felul acesta, am bătut primii clopotele pentru Unire, la 27 martie 1918; atunci, Sfatul Ţării a declarat Unirea necondiţionată cu România. Şi intelectualii au fost în fruntea Sfatului Ţării, cu acelaşi Pan, Halippa, cu acelaşi Constantin Stere, Ion Inculeţ, Ion Buzdugan. Toţi au fost acolo ca grup de elită, au fost acolo şi i-au convins pe toţi să voteze pentru unirea cu ţara. Au fost doar câteva voturi împotrivă.

Care era relaţia intelectualilor cu Biserica atunci, având în vedere că Biserica era sub jurisdicţie rusă?

Vedeţi că deja Mateevici a pus problema slujbelor în româneşte şi foarte mulţi mitropoliţi luminaţi au făcut la fel. În special, Gurie Drossu a pus problema studierii limbii române în seminariile teologice, fapt pentru care a fost trimis în Siberia... Dar avea o imagine deosebită şi a fost apoi repus în post. Intelectualii noştri tratau Biserica în spiritul lui Eminescu, ca centru de cultură. Mănăstirile erau centre de cultură, cu biblioteci, cum era Mănăstirea de la Căpriana sau cea de la Curchi. Aceste biblioteci foarte mari au fost nimicite. Din peste o mie de parohii, rămăseseră în jur de o sută... În momentul începerii mişcării renaşterii naţionale, am pus şi problema revenirii la tradiţia creştină, la valorile creştine.

„La Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română“

Ce s-a întâmplat în perioada sovietică la nivel cultural?

Perioada sovietică a fost una cumplită, de infern dantesc. A fost deznaţionalizare...

Această deznaţionalizare a fost mai accentuată decât pe vremea Rusiei?

N-a fost mai agresivă, să zic, dar a fost mai subtilă... A avut şi perioade diferite. A fost perioada postbelică, proletcultistă, pusă sub semnul dirijismului jdanovist, care cerea să urmeze prescripţiile, dogmele realismului socialist. Asta s-a întâmplat până la începutul anilor ’60, perioada dezgheţului hruşciovist, când s-a scris şi o bună literatură română. A venit Druţă, Vasile Vasilache, în proză, Beşleagă, Grigore Vieru, în poezie. Atunci s-a pus accentul şi pe etic, şi pe estetic, nu numai pe social, pe acel social pervertit, când trebuia să cânţi Uniunea Sovietică, marea patrie sovietică şi aşa mai departe. Au apărut cărţile în limba română şi au început să se publice clasicii noştri. Până în 1956-1957, clasicii au fost consideraţi exponenţi ai burgheziei, ai ideologiei burgheze şi nu erau editaţi.

Şi în România s-a întâmplat aşa; Arghezi a vândut legume la tarabă, până prin anii 50, iar Blaga a fost bibliotecar.

În perioada dezgheţului, aveam acces la cărţile româneşti, se vindea „Viaţa românească“ în chioşcuri, o puteam cumpăra liber, iar la Biblioteca Naţională exista o secţie de literatură străină, unde aveam acces la literatura română. După aceea, au apărut certurile Moscovei cu Ceauşescu...

S-a simţit această reacţie politică a Bucureştiului la adresa Moscovei la nivelul culturii de aici? 

Se ştia că acest lucru dăuna direcţiei ideologice din cultură şi s-au interzis cărţile româneşti. Librăria română care a existat s-a închis. Deja prin anii â70, când Ceauşescu a încetat să mai vină la congresele PCUS la Moscova, s-a închis şi librăria. Întotdeauna erau nişte campanii ideologice foarte dure... 

Când a revenit deschiderea?... Odată cu Gorbaciov şi cu glasnosti?

Da, odată cu Gorbaciov. Perioada numită „perestroika“ ne-a dezlegat mâinile, ne-a permis să punem problema revenirii la grafia latină, la valorile democratice şi revenirea la adevărata noastră moştenire culturală ...

Intelectualii basarabeni intuiau că se va prăbuşi comunismul?

Nu am bănuit, deşi credeam că un imperiu nu durează mult, dar nu am bănuit că se va prăbuşi atât de repede şi fără vărsări de sânge...

Ce s-a întâmplat la Chişinău după 1990? Ce fenomene interesante sau neaşteptate s-au produs?

În primul rând, s-au diversificat formulele, s-a revenit la o limbă română normală, s-a produs această deschidere extraordinară spre Europa şi spre lume... Dacă până atunci ne simţeam încătuşaţi şi izolaţi într-o rezervaţie aculturală, să zicem, deschiderea a fost fenomenul cel mai important, spre cultura românească, spre valorile româneşti, europene şi universale... 

„Generaţia tinerilor nu mai este preocupată de problemele limbii“

Din informaţiile pe care le am, pe lângă generaţia scriitorilor clasicizaţi, să le spunem aşa, care s-au lansat după deschiderea din anii 60, cu Vieru, cu dvs., cu Druţă, generaţie care merge pe ideea cultivării tradiţiei şi a unei relaţii cu societatea tradiţională, s-a conturat, în ultimii ani, deja şi o tânără generaţie... Cum aţi caracteriza-o?

Între timp, s-a petrecut o regrupare pe criterii identitare, dar şi estetice, să spunem, fiindcă Ion Druţă, spre exemplu, a rămas adeptul moldovenismului primitiv. El nici nu recunoaşte că există o limbă română. Pentru el, tot limba moldovenească e, limba cea veche de care vorbeam. Apoi, generaţia lui Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Leonida Lari a mers pe calea românismului cultural, care presupune o sincronizare perfectă cu procesul literar din ţară, din România... Apoi, a venit tânăra generaţie. De fapt, sunt câteva tinere generaţii, printre care se află şi tânăra generaţie grupată în jurul revistei „Clipa siderală“. Sunt liceenii, care ştiu câteva limbi, ceea ce le permite să se traducă în limbi moderne... Remarc mai ales generaţia optzecistă, cea mai zgomotoasă, programatic zgomotoasă. S-a sincronizat şi a făcut din asta un program cu optzecismul românesc, care se vrea paradigmatic, o nouă mentalitate, o nouă sensibilitate, pornind de la preceptele postmoderniste, preluate din străinătate, din arhitectură, din literatura americană... 

Cum tratează această generaţie temele mari ca limba, ideea naţională?

Aceşti tineri scriitori nu mai sunt preocupaţi de aceste teme, considerând că formula, scriitura, tehnica, mitopoetica sunt mai importante. Generaţia lor nu mai este preocupată de problemele limbii sau de problemele sociale... Tânăra generaţie adunată în jurul revistei postmoderniste „Contrafort“ sau a revistei „Semnul“ de la Bălţi, ei sunt anticomunişti. Nu acceptă ideologia comunistă, sunt prooccidentali, sunt pentru criteriul estetic...

La nivelul opiniei publice culturale, cum sunt tratate problema limbii şi ideea naţională? Apar şi reacţii de împotrivire la felul cum a fost tratat în istorie naţionalismul? La noi au apărut anumite dezbateri publice, iniţiate de scriitori optzecişti - chiar Cărtărescu a participat la aceste discuţii, ştiţi bine - unde s-a pus problema, în termeni duri, de a-l reevaluării lui Eminescu, mai ales de a fi reevaluarea interpretărilor cu privire la mitul cărturarului cu vocaţia ideii naţionale.

La noi, mai puţin, dar are şi Cărtărescu adepţi în Basarabia, dar mult mai puţini... La noi, atmosfera de acolo, problemele noastre nu ne permit să-l renegăm pe Eminescu... Dimpotrivă, el ne rămâne un punct de reper, o personalitate axială, cu care noi mergem în continuare, ca să ne afirmăm identitatea şi europenitatea.

Ce a însemnat Rusia culturală pentru scriitorii basarabeni, gândindu-vă, în acelaşi timp, şi la opresiunea imperială? Marea proză europeană nu poate fi discutată fără acea rusă...

Rusia culturală a dat anumite modele, precum cazul lui Stere, care au fost urmate... 

L-a dat pe Cehov, care, în proza scurtă este neîntrecut... A dat marile modele de lirism ale lui Puşkin, Lermontov, Esenin, pe care noi le-am îmbrăţişat... Acest aspect trebuie deosebit de cel al poziţiei Rusiei imperiale, care a promovat acolo procesul de desculturalizare şi deznaţionalizare. Aceste două noţiuni nu trebuie suprapuse: Rusia culturală şi Rusia imperială. Soljeniţîn, în „Arhipelagul Gulag“, vorbeşte despre faptul că doi preoţi basarabeni, două personaje de acolo, erau trataţi foarte dur, ca şi cei din Republicile Baltice, pentru însuşi faptul că sunt români, nu pentru altceva... Asta a fost atitudinea Rusiei imperiale - de a distruge identitatea şi cultura noastră românească şi a reorienta-o spre o aşa-zisă limbă moldovenească dialectală, spre a rusifica şcolile. Acest proces a reuşit mai mult la oraşe, nu şi la sate. Avem o atitudine foarte clară faţă de imperialismul Rusiei şi faţă de cultura Rusiei, care este o cultură mare.

Sunteţi aproape la vârsta patriarhală... Cum vedeţi viitorul Basarabiei?

Noi vorbim la ora aceasta despre integrare... Evident, dorim o integrare generală românească şi o integrare generală europeană... Integrarea noastră europeană, care e recunoscută chiar şi la nivel de stat, la această oră, nu poate fi făcută decât prin intermediul integrării culturale generale româneşti... Sunt optimist, pentru că sunt toate semnele pentru o asemenea integrare...