Moartea pentru o cauză nu este grea! / Bărbăţie duhovnicească

"Moartea pentru o cauză nu este grea! Înspăimântătoare este moartea pentru nimic, moartea fără rost, moartea zadarnică. Iar adevărata faptă eroică este să ajuți pe altul în împrejurări neomenesti, să dai o parte din codrul tău de pâine când tu însuți ești flămând, să împlinești o treabă în locul cuiva când tu însuți de-abia îți mai tragi sufletul. Am condus soldați la atac, mi-am salvat prieteni din foc, am fost și eu salvat de alții: știam în numele a ce sunt săvârșite aceste fapte. În lagăr însă, ce nume poartă acestea? Podvig, faptă eroică a dragostei! " (scrisă după cuvintele lui Andreienkov în 1966)

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste,Editura Egumeniţa

Crăciun Fericit? Anul acesta copiii belgieni găsesc eutanasia sub brad

de Michael Cook, 13 decembrie 2013

Rezultatul era de aşteptat, dar observatorii de peste ocean au fost stupefiaţi în faţa victoriei. Pe data de 12 decembrie, cu un vot de 5 la 17, Senatul belgian a aprobat eutanasia copiilor. După ce va intra în vigoare legea – lucru care pare acum destul de sigur – nu va mai exista o limită de vârstă în privinţa opţiunii de a muri în spitalele din Belgia. Următorul pas este un vot în Camera deputaţilor, lucru care probabil că se va întâmpla în luna mai.

Condiţiile în care se poate recurge la eutanasie sunt vagi. Copiii sub 18 ani care sunt în deplinătatea facultăţilor mintale pot solicita moartea dacă se află într-o situaţie „lipsită de speranţă din punct de vedere medical” şi dacă trec prin „dureri fizice de nesuportat, care în viitorul apropiat le vor cauza moartea”.

Susţinătorii legii au afirmat că vor exista numai 10-15 cazuri pe an şi au argumentat că, din moment ce copiii în stadiu terminal deja sunt eutanasiaţi în Belgia, este mai bine ca această practică să fie şi reglementată.

Pe 16 noiembrie, 16 medici pediatri au solicitat Parlamentului să aprobe legea printr-o scrisoare deschisă publicată în presă. „De ce să le răpim minorilor această ultimă posibilitate? Din experienţa noastră vă putem spune că în cazurile de boală gravă şi moarte iminentă, minorii ajung rapid la un înalt grad de maturitate, fiind capabili să reflecteze şi să se pronunţe în aspectele privitoare la viaţă adesea mai bine decât oamenii sănătoşi.”

Conducătorii religioşi creştini, iudaici şi musulmani au respins această argumentaţie. Ei au afirmat într-o declaraţie comună:

„Ne exprimăm profunda îngrijorare cu privire la riscul ca un subiect atât de serios să devină din ce în ce mai trivializat. Eutanasia persoanelor gingaşe, fie că sunt copii sau iresponsabili, vine în contradicţie cu condiţia lor de persoane umane. Nu putem accepta o argumentare care va conduce la surparea temeliilor societăţii.”

Un avocat britanic şi specialist în etică medicală, Charles Forster, a enumerat patru concepţii greşite implicate în extinderea practicii eutanasiei şi la copii. A criticat în mod special problema consimţământului informat.

„Moartea, din ce ştim până acum, este îngrozitor de irevocabilă, iar dacă optezi pentru ea, trebuie să fii sigur că asta vrei. Acest lucru implică înţelegerea unei serii de factori complecşi (precum prognoza – cum va evolua boala sau starea medicală – şi opţiunile terapeutice şi paliative disponibile) şi evaluarea semnificaţiei lor. Este greu pentru orice om şi aproape imposibil pentru copii.

„Există omultitudine de dovezi care arată că atunci când suntem puşi în faţa unor situaţii de care ne-am temut cel mai mult (de exemplu,  invaliditate gravă) ne dăm seama că acele situaţii nu sunt atât de greu de suportat precum ne-am imaginat anterior. Când suntem privaţi de multe, apreciem cu atât mai mult ce ne-a mai rămas. Încercaţi să explicaţi acest lucru unui copil.”

Din păcate, se pare că nu există nimic care să frâneze popularitatea eutanasiei în Belgia. Chiar în ultimul an, câteva revelaţii înspăimântătoare nu au reuşit să diminueze entuziasmul pentru eutanasie în rândul parlamentarilor şi alegătorilor.

În luna decembrie a anului trecut, doi fraţi surdo-muţi de 45 de ani au optat pentru eutanasie pentru că urmau să orbească. În februarie, o femei de 44 de ani suferind de anorexie nervoasă a ales eutanasia după ce a fost abuzată sexual de către psihiatrul ei (care încă mai deţine un cabinet particular). În septembrie, o femeie de 44 de ani, nemulţumită de viaţa şi înfăţişarea ei fizică ca bărbat transsexual a ales eutanasia.

Au existat pacienţi care s-au oferit să fie eutanasiaţi pentru ca rinichii lor şi alte organe să poată fi folosite. Cel puţin un deţinut a fost eutanasiat în mod voluntar, iar alţii au făcut cerere pentru asta.

Institutul Europeanpentru Bioetică (IEB) a dat publicităţii un raport extrem de critic la sfârşitul anului trecut despre cum s-a extins practica eutanasiei după intrarea ei în legalitate în 2002.

Tema centrală a fost lipsa de eficacitate şi de imparţialitate a instituţiilor guvernamentale care monitorizează şi controlează eutanasia. După 10 ani şi circa 5.500 de cazuri, nici măcar unul nu a fost trimis la poliţie. IEB spune că este o naivitate să aşteptăm ca doctorii să se auto-denunţe când fac o greşeală.

Mai mult, aproape jumătate dintre cei 16 membri statutari ai Comisiei pentru Control şi Evaluare sunt şi membri sau asociaţi ai principalei asociaţii belgiene care susţine dreptul la moarte. Acest fapt justifică, potrivit IEB, „lipsa oricărui control efectiv şi interpretarea tot mai extinsă pe care Comisia urmăreşte să o facă legii eutansiei.” După ce că o lege care permite eutanasia este un rău prin ea însăşi, susţine IEB, statul nici măcar nu se ocupă de punerea ei în aplicare.

„Ca în cazul tuturor legilor penale, această lege trebuie să fie de strictă interpretare, ca nu cumva să fie lipsită de orice conţinut. Nu este treaba Comisiei, care a fost desemnată să controleze şi să evalueze legea, să dea o interpretare tot mai extinsă termenilor legali până la a ajunge să nege spiritul cu care legea a fost dată şi să se suprime controlul asupra unor criterii legale cruciale.”

În consecinţă, se comit în prezent abuzuri în diferite zone. Mai jos sunt enumerate de către IEB câteva exemple cu titlu de critică:

- Cu toate că este obligatorie o cerere scrisă prin care se solicită eutanasia, redactată de pacient ori de un reprezentant legal, în practică Comisia trece adesea peste această obligaţie.

- La început, pacienţii trebuiau să sufere de o boală incurabilă cu risc letal. În prezent, boala trebuie doar să fie gravă şi să producă neputinţă.

- Durerea provocată de boală trebuie să fie insuportabilă, persistentă şi fără putinţă de a fi atenuată. Totuşi, pacientul poate refuza medicamentaţia menită să-i uşureze durerile. Potrivit IEB, Comisia „a luat hotărârea să nu-şi îndeplinească misiunea – prevăzută în lege – de a verifica dacă suferinţa este insuportabilă şi fără putinţă de a fi atenuată.”

- Sfera „suferinţei psihice” este în continuă expansiune.

- Cu toate că sinuciderea asistată medical nu este permisă de legislaţia din 2002, Comisia a ignorat acest lucru şi aprobă tacit, în mod repetat, această practică.

- Dacă un pacient urmează să fie eutanasiat la domiciliu, doctorul însuşi trebuie să procure medicaţia letală de la un farmacist autorizat şi să returneze rămăşiţele din serul letal. În practică, medicaţia este adesea procurată de către membrii familiei, este pusă la dispoziţie de către personal necalificat şi nu au fost făcute niciodată controale cu privire la surplusul de medicamente.

Într-o asemenea atmosferă, vor putea oare face faţă copiii presiunilor făcute de părinţi că să-şi dea consimţământul pentru eutanasie în caz de boală terminală? Puţin probabil. Iar în cazurile în care sistemul eşuează, este puţin probabil că vom afla vreodată ce s-a întâmplat.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Gabriela Coşereanu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Copiii nu aleg NICIODATĂ moartea

de Dale Hurd, 15 noiembrie 2013

Din momentul în care eutanasia a fost legalizată în Belgia, în 2002, belgienii au fost eutanasiați pentru orbire, pentru depresie, anorexie nervoasă sau operații de schimbare de sex nereușite. 

Acum, belgienii doresc să permită eutanasia și în cazul copiilor. 

Miercuri, 27 noiembrie, după o dezbatere de mai multe luni, Comisia de Afaceri Sociale şi a Justiţiei din Senatul belgian a votat  în favoarea unui nou proiect de lege care extinde legalizarea eutanasiei și asupra minorilor. 

În conformitate cu acest proiect, copiii sub 18 ani, bolnavi sau care suferă, ar putea fi eutanasiați în cazul în care se solicită acest lucru, iar părinții lor sunt de acord, un expert urmând să constate dacă această decizie a fost înțeleasă de copil. 

Susţinătorii legii eutanasiei susţin că aceasta este necesară și plină de compasiune, dar de fapt este doar următoarea fază a culturii morții. 

Nu doar că două treimi din belgieni sunt de acord cu noul proiect de lege, dar într-un sondaj controversat, trei sferturi au declarat că ar fi bine ca părinții să-și eutanasieze copiii bolnavi fără consimțământul acestora. 

„Copilul nu are maturitatea să se căsătorească, să cumpere alcool sau țigări dacă are sub 14 ani. Acum, pentru că suferă, noi spunem că ar trebui să li se dea posibilitatea de a cere eutanasia”, a declarat Carine Boucher de la Centrul European pentru Bioetică de la Bruxelles. 

Michel De Keukelaere, student la drept și fondator al Marșului pentru Viață de la Bruxelles a spus: „Copiii nu aleg să moară. Nu cred că un copil sub 18 ani, care este bolnav, vrea să moară.” 

„Cine îi va sugera copilului că una dintre soluții este eutanasia?”, a întrebat Boucher. „Un copil nu știe ce este eutanasia. Un copil nu știe ce este moartea.” 

Sursă: Știri pentru viață

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com 

Creștinismul și condiția umană la Eminescu

de Augustin Păunoiu, ziarul „Lumina”,

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…„Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.

Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”.

Nu avem ştiinţă ca Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Intuiţiile lui Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor.

Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

Cea mai înaltă formă a existenţei umane

Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.

Măreţia Persoanei lui Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Hristos este Adevărul absolut: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă”.

Întrebării retorice de ce Hristos e aşa de mare, Eminescu îi dă un răspuns simplu: „Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”

Dar să revenim la fondul articolului. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijibilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!”

Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa e lipsită de sens

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil e adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei:

„Au e sens în lume?

Tu chip zâmbitor

Trăit-ai anume ca

astfel să mori?

De e sens într-asta,

e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte

nu-i scris Dumnezeu”

(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute.

Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră – infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.

“Omul e oarecum naşterea eternă”

Cu toate acestea, Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. „Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El e pretutindeni – are spaţiul; el e etern – are timpul; el e atotputernic – dispune de întreaga energie a Universului. Omul e după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteşitrele calităţile Lui”.

În studiul său antropologic, Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct – omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească e o viaţă a lucrului” (Fragmentarium, p. 153).

Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Eminescu a dat o replică în „Timpul” din 2 februarie 1879: „…a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi când ai zice „oţel de lemn”.

Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte” (Fragmentarium, p. 178).

„Naţionalismul” lui Eminescu

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: „naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne, cosmopolitism pe care Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului”, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.

Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege”.

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

„Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.

Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. E drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.

Predica la Duminica a-XX-a după Rusalii: „Moartea deznădejdii şi învierea sufletului prin nădejde" / Ieromonah Hrisostom de la Putna

  APOSTOLUL

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

 

EVANGHELIA

LUCA 7, 11-16

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Predica Ieromonahului Hrisostom de la Putna (2011): „Puterea plânsului unei mame şi mângâierea iubirii lui Dumnezeu; moartea deznădejdii şi învierea sufletului prin nădejde"

 

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Biserică ne pune astăzi înainte o întâmplare dintre cele mai… ortodoxe. Şi spun ortodoxe pentru că gândirea ortodoxă întotdeauna a fost paradoxală şi antinomica. Hristos întotdeauna ne-a pus în încurcătură, întotdeauna a pus înaintea noastră două lucruri contrarii care nu-şi găseau rezolvarea niciodată în mintea noastră omenească, dar care îşi găseau mereu rezolvarea în iubirea Lui.

Ne vorbeşte Evanghelia de astăzi în primul rând despre lacrimi, spunând că Mântuitorul împreună cu ucenicii săi, intrând într-un oraş numit Nain, a văzut mulţime mare de oameni, un convoi mortuar, deoarece murise un tânăr, unicul fiu al unei femei văduve. Şi era mulţime mare de popor, deoarece durerea era la fel de mare. Durerea şi lacrimile îi scoseseră pe acei oameni, îi adunaseră pe acei oameni împreună.

Lacrimile, aşa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, sunt ca sângele care curge din rănile sufletului. E greu să faci faţă unor astfel de lacrimi, unui astfel de sânge. În faţa acestor răni sufleteşti e greu să rămâi împietrit. Însuşi Dumnezeu este foarte sensibil la lacrimi. De aceea Sf. Prooroc Isaia grăia în timpul Vechiului Testament aceste cuvinte către popor şi către preoţi: „Mângâiaţi pe poporul meu, mângâiaţi”.

De aceea Dumnezeu i-a spus robului său, proorocului Ilie despre Ahab, despre care El însuşi, Dumnezeu spusese mai înainte că niciun om nu-l întrecuse în îndărătnicie şi în fărădelegi. Despre acest Ahab i-a zis Dumnezeu lui Ilie:

„Îl vezi pe robul meu Ahab cum plânge şi merge mâhnit. De aceea nu voi aduce fărădelegea şi pedeapsa în zilele lui”.

N-a suportat şi nu suporta Dumnezeu să-l vadă pe om mâhnit, indiferent că este păcătos sau nu, că este mai mult sau mai puţin păcătos. Dumnezeu nu suporta acest lucru. Iubirea nu voieşte să vadă aşa ceva, nu suferă aşa ceva.

O femeie văduvă îşi ducea la groapa unicul său fiu. E grea crucea aceasta a văduviei. Mari sunt în înaintea lui Dumnezeu văduvele care-şi duc în curăţie văduvia lor, viaţa lor. E foarte grea crucea aceasta, să fii orfană de o viaţă, să mergi singur pe drumul pe care până nu demult ai mers împreună cu cealaltă parte, cu viaţa cealaltă a ta, şi la această durere, la această greutate se adăugase şi pierdere unicului fiu, sprijinul bătrâneţilor cum spunem noi. Este deci lesne de înţeles durerea nu numai a acestei văduve ci şi a celorlalţi. Este lesne de înţeles ceea ce adunase acolo atâta mulţime de oameni. Şi atunci Hristos s-a apropiat, s-a atins de sicriu şi atunci oamenii s-au oprit, convoiul s-a oprit în loc. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.

Această înviere a făcut o foarte mare impresie asupra celor din jur şi asupra celor de după ei, o foarte mare impresie, de ce? Pentru că Dumnezeu a venit într-un moment în care nădejde nu mai era. Văduva plângea moartea fiului ei. Ea nu ştia de înviere şi chiar dacă ar fi ştiut, tot ar fi plâns, pentru că durerea era prea mare. Şi durerea aceasta nu era nicidecum compensată de vreo nădejde. Ce-ar fi putut ea să nădăjduiască? În întoarcerea fiului ei? Peste putinţă, nici nu îndrăznea să ceară aşa ceva. Ce cereau cei din jurul ei? Pentru ce plângeau cei din jurul ei? Pentru ce se tânguiau? Ce sperau ei să facă prin aceste tânguiri? O alinau cu ceva pe văduvă? Puteau să-i întoarcă fiul? Nu. Era o tânguire de compătimire, de împreună-suferinţă, care însă, după cum am spus, era totuşi prea mare datorită lipsei nădejdii. Dar Dumnezeu iată că i-a depăşit aşteptările. Dumnezeu când dăruieşte, copleşeşte. Ea nu s-a aşteptat ca fiul ei să se întoarcă, dar s-a întors.

Însă nu prin asta Dumnezeu a copleşit-o şi pe ea, şi pe cei din jur. Pentru că învierea aceasta nu a fost acea înviere de care vom avea toţi parte, acea înviere pe care o numim învierea cea de obşte. Aceasta a fost o întoarcere din morţi, nu o biruinţă asupra morţii. N-a fost o biruinţă asupra morţii, însă a fost o depăşire a ei. A fost o ridicare deasupra suferinţei, a făcut ca suferinţa să aibă sens. Prin ce a copleşit Hristos? Prin învierea nu a trupului, ci prin învierea sufletului. Cum a făcut aceasta înviere? Redându-i nădejdea. Nădejdea că nu eşti singur, nădejdea că cineva te ocroteşte, nădejdea că cineva este sensibil la durerea şi la suferinţa ta.

Aţi văzut dumneavoastră cum arată un om deznădăjduit. Şi fiecare dintre noi a gustat mai mult sau mai puţin din această deznădejde, din această moarte. Moarte care se insinuează nu în trupul, ci în sufletul nostru.

Trei învieri din morţi a săvârşit Hristos pe pământ. Trei învieri săvârşite la diferite vârste ale celor înviaţi. Trei învieri săvârşite la diferite stadii ale morţii. Învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, care era un copil; învierea fiului văduvei din Nain, de astăzi, care era adolescent şi învierea lui Lazăr, care era matur. Trei vârste diferite. Şi trei stadii diferite ale morţii: fiica lui Iair de-abia ce murise, fiul văduvei din Nain murise deja de câteva zile, că iată, îl duceau să-l îngroape şi Lazăr după a patra zi de la înmormântarea sa. De ce aşa, şi ce ne arată nouă Hristos prin asta? Trei vârste diferite arată că Hristos se îngrijeşte cu cea mai mare atenţie de noi, că ne poartă de grijă, ne ocroteşte şi ne izbăveşte indiferent de vârsta trupească sau duhovnicească pe care o avem. Trei stadii diferite ale morţii, trei stadii de pătrundere, adică, a stricăciunii în noi, arătând prin asta că indiferent de cât de mult a pătruns stricăciunea, a pătruns moartea în sufletul nostru, Dumnezeu poate oricând să ne învie. Dumnezeu poate oricând nu numai să ne ridice de unde am căzut, ci să ne pună încă pe înălţimi şi mai mari decât am fost. Aceste învieri sunt cum am zis mai înainte, întoarcere din morţi, nu este învierea cea de obşte. Aceste învieri prefigurează doar, învierea cea de obşte. Ele nu biruiesc moartea desăvârşit. Ele nu reuşesc să alunge suferinţa.

De atunci şi până acum suferinţa lucrează în lume; de atunci şi până acum mor copii, tineri; de atunci şi până acum rămân femei văduve de tinere; de atunci şi până acum rămân copii orfani; de atunci şi până acum moartea secera fără să aleagă. Până la învierea cea de obşte suferinţa rămâne în lume. Aceste învieri nu au înlăturat suferinţa, ci, repet, i-au dat un sens. S-ar putea spune că nu este niciun leac împotriva suferinţei. Este totuşi unul: nădejdea. Ea nu biruieşte moartea, însă o face neputincioasă.

V-am zis mai înainte de cei deznădăjduiţi, că arată ca nişte oameni morţi. Ba încă, a fi mort ar fi scăpare pentru ei, moartea ar fi o uşurare pentru ei, ar părea că este o uşurare. Şi aţi văzut cum dacă o picătură de nădejde îi atinge inima, aţi văzut cum cel care mai înainte era mai mult decât mort înviază, aţi văzut cum renaşte, şi bucuria este mult mai mare, deoarece, după cum am spus, moartea pătrunsese mult mai adânc, ameninţând însuşi sufletul omului.

Deci, iubiţi fraţi creştini, nădejdea este cea care ne pune pe drumul învierii. Aceste învieri aduc nădejde, aceste învieri ne pun pe drumul către adevărata înviere. Nu trebuie să ne speriem, să fugim, să ne temem de suferinţă. Nu spune Sf. Apostol Pavel să nu ne temem de suferinţă? Ci mai vârtos să ne lăudăm în ea, căci spune el că suferinţa aduce răbdare, răbdarea aduce încercare şi încercarea aduce nădejde. Şi nădejdea, spune el mai departe, nu ruşinează. De ce nu ruşinează? Spune tot Sf. Pavel mai departe: căci iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noarte prin Duhul cel Sfânt dăruit nouă. Nădejdea deci, are nevoie ca să nu ruşineze, ca să rămână şi să crească în noi, are nevoie de dovezi ale iubirii lui Dumnezeu. Are nevoie de astfel de dovezi, nădejdea. Şi pentru a întări aceasta nădejde Hristos a făcut aceste minuni, Hristos a făcut aceste învieri pentru că sufletul nostru să nu piară ci să ajungă la înviere. Hristos ştie că fără nădejde noi nu putem nici măcar rămâne pe drumul Învierii, darămite să ajungem la ea, ştie că ne pierdem pe drum, ştie că, singură, nădejdea este cea care ne ţine viaţa şi viaţa adevărată în noi. El atunci parcă ne spune: Copiii mei, pentru ce umblaţi trişti şi pentru ce alergaţi parcă temându-vă ca nu cumva să pierdeţi dragostea Mea? Dar aceasta este deja a voastră. Tatăl atât de mult v-a iubit încât M-a trimis pe Mine la voi, M-a trimis pe Mine să iau toată deznădejdea voastră odată pt totdeauna.

Iubiţi credincioşi, nu trebuie să căutăm să ne silim să câştigăm iubirea lui Dumnezeu [pt noi]. Iubirea aceasta este un bun deja câştigat, şi câştigat şi plătit odată pentru totdeauna cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Şi vă spun acum un secret şi păcat că este secret: noi nu trebuie să ajungem la dragostea lui Dumnezeu, noi de acolo trebuie să pornim, pe ea trebuie să clădim, pe această dragoste, pe această iubire a lui Dumnezeu [pt noi] trebuie să ne întărim credinţa şi iubirea. De la această iubire pornind, noi trebuie să ajungem la El.

Ce trebuie noi să facem este să-I mulţumim Lui cu vrednicie. Să facem în aşa fel încât viaţa şi moartea lui Hristos să nu fi fost în zadar. Să-I mulţumim cu vrednicie. Dar mai ales, mai ales să îndrăznim. Să îndrăznim să-I cerem ca Unuia care ne iubeşte mai presus de orice şi să nu încetăm să nădăjduim.

Aţi văzut rugăciunea unei mame. Mult poate rugăciunea unei mame. Plânsul ei a atras de îndată mângâierea şi vindecarea din partea lui Dumnezeu. Plânsul unei mame. De aceea nici n-am să închei fără ca să vă spun un lucru legat de aceasta, ca să subliniez cele spuse mai înainte. Am spus că trebuie să pornim de la dragostea lui Dumnezeu [pt noi] şi bazându-ne pe această iubire, să nădăjduim. Întâmplarea de azi acest lucru ne arată. Dumnezeu ne învaţă nădejdea mai presus de nădejde. Iubirea şi nădejdea se sprijină pe credinţă.

Toate aceste trei virtuţi numite virtuţi teologale: credinţă, nădejdea şi dragostea, ne sunt mult mai la îndemână decât credem. Şi cum? Prin harul Maicii Domnului. Ea este întruchiparea tuturor virtuţilor la un loc. Ea este dovada cea mai puternică, cea mai grăitoare a iubirii lui Dumnezeu pt noi. Ea este nădejdea noastră cea mai tare căci ea ne stă cel mai aproape. Mult poate rugăciunea Maicii. Şi v-aş ruga pe fiecare din dumneavoastră, mergând către casele dumneavoastră, să treceţi pe la Maica Domnului şi să-i sărutaţi mâna cu recunoştinţă şi să spuneţi şi pentru noi o rugăciune. Şi cu ale ei sfinte şi preaputernice rugăciuni să facă Domnul milă cu noi, şi dacă am alunecat cumva pe drumul morţii să auzim şi noi prin harul Maicii Domnului aceste cuvinte: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi să ne rugăm la Maica Domnului să întărească în noi nădejdea care este începutul mântuirii, începutul învierii, aici şi acum. Amin.

Sursă: Război întru Cuvânt