Predica la Duminica a X-a după Rusalii, Vindecarea lunatecului: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” / părintele Nicolae Steinhardt

          APOSTOLUL

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI17, 14-23

  

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

Din predica părintelui Nicolae Steinhardt la această duminică:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului”.

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed.Mănăstirii Rohia, 2005)

 

Sursă: Război întru cuvânt

 

Revenirea miraculoasă la viaţă a bebeluşului declarat mort la naştere, după ce acesta a fost ţinut la piept de mama sa timp de două ore

De Lauren Enriquez, 31 mai 2013

În Australia, un bebeluș născut prematur împreună cu sora lui geamănă în a 27-a săptămână a sarcinii, cântărind doar 900 de grame, a fost declarat decedat după ce, timp de 20 de minute, personalul medical a încercat să-l readucă la viaţă, dar fără success. Jamie Ogg, acum în vârstă de 3 ani, este în viaţă doar datorită dragostei nemuritoare a mamei sale.

Conform cotidianului DailyMail, când Jaime a fost declarat mort, doctorul l-a dat mamei sale, Kate, pentru a-şi lua rămas bun de la el. Kate l-a luat pe Jamie în braţe şi, cu lacrimi în ochi, şi-a mângâiat băieţelul.

Ea şi soţul ei i-au vorbit, spunându-i cum îl cheamă şi că are o surioară. Ea i-a mai spus şi despre lucrurile pe care dorea să le facă împreună cu el de-a lungul vieţii lui. Kate şi-a ţinut fiul lipit de pieptul ei. Uneori, bebeluşul icnea –un reflex despre care doctorii au spus că este normal după deces.

Dar Kate l-a ţinut aşa timp de două ore, legănându-l şi vorbindu-i, şi încet, ea a văzut cum copilaşul începe să dea semne de viaţă.

Văzând că Jamie a început să tragă aer în piept din ce în ce mai des, Kate a pus puţin lapte de la sân pe degetul ei şi i-a dat să bea. Bebeluşul a băut laptele şi apoi a deschis ochii. Uluiţi, medicii au rămas lângă pat, nevenindu-le să creadă. A fost un miracol ce se datorează în întregime credinţei unei mame iubitoare care, deşi nu avea nici un motiv să creadă că fiul ei va reveni la viaţă, i-a arătat totuşi toată dragostea sa.

Jamie a fost binecuvântat să aibă o mamă ca şi Kate, ce nu a renunţat la el chiar şi atunci când doctorii au declarat supravieţuirea sa imposibilă. Din păcate, multor copii nenăscuţi ce sunt diagnosticaţi (uneori incorect) cu anomalii genetice sau cromozomiale nu li se dă şansa de a lupta pentru viaţă şi de a se bucura de dragostea şi grija părinţilor lor. În schimb, ei sunt avortaţi.

Dacă vom răspândi în lume poveştile unor asemenea miracole, cum este cel al lui Jamie, poate că mai mulţi părinţi vor fi încurajaţi să le dea micuţilor lor şansa de a supravieţui şi de a avea o viaţă lungă şi sănătoasă.

Traducere: Maria Chiribeș 

Sursă: LifeSiteNews

Prin cele ce se aud: Alleluia - Cântări din Biserica Ortodoxă Siriacă a Antiohiei

Invitaţie la vernisaj: Expoziţie personală Beba

Librăria Bizantină are plăcerea de a vă invita joi, 5 septembrie, ora 19, la vernisajul expoziției Balerine, eveniment ce poartă marca EBIENALE. Beba, semnatara acestui demers artistic, se află la prima sa expoziție personală în România, după importante și prestigioase participări la manifestări internaționale în Europa și SUA. Prezintă profesorul Mircia Dumitrescu, Membru corespondent al Academiei Române.

Ceea ce surprinde în creația tinerei artiste este modul subtil în care reușește să se sustragă decorativismului pur. Gestul ferm cu care mânuiește penița, depășește simplul meșteșug. Fiecare tușă e gravă și adâncă, plină de sensul care ni se revelă cu fiecare operă în parte. Mișcarea interioară ordonată a spiritului artistei, erupe bine controlat pe hârtia atent aleasă. Ici și colo, stropi de aur sau de culoare, dau întregului o notă de ludic, precum nesustrase ludicului sunt Nocturnele grave ale lui Chopin însuși.

Tensiunea conținută de contururile neînchise și de trăsăturile faciale niciodată precizate, întreține nota de mister și lasă spectatorului partea lui, în a intui starea personajului, niciodată prea veselă, niciodată prea tristă, niciodată indiferentă.

Eleganța și rafinamentul  recomandă expoziția Balerine drept un punct important pe harta EBIENALE.

 Mădălina Mirea, curatorul expoziției

Detalii:

Expoziția este deschisă în perioada: 2 – 25 Septembrie 2013

Galeria Librăriei Bizantine se află pe strada Bibescu-Vodă, la numărul 20 (Piaţa Unirii)

Este deschisă în intervalul orar 9:00 – 20:00 în timpul săptămânii şi 9:00 – 14:00 sâmbăta

Detalii despre eveniment puteti obține la numărul de telefon 0745.345.123 sau prin email la beba@beba.ro

Website: www.beba.ro

www.librariabizantina.ro

Copiii din Scoția sunt numiți „naziști’’ pentru că se opun „căsătoriilor" gay, afirmă purtătorul de cuvânt al episcopilor

Deşi acest articol a fost scris cu un an în urmă, între timp „căsătoriile” homosexuale fiind legalizate în Marea Britanie, el este în continuare de actualitate, demonstrând, o dată în plus, că semnalele de alarmă legate de instaurarea noii dictaturi a homosexualităţii nu sunt doar simple speculaţii ale unor persoane habotnice. În Occident, mişcarea homosexuală practică de decenii un lobby mediatic, politic şi legislativ pentru impunerea publică a homosexualităţii ca firească. Unul dintre instrumentele folosite este incriminarea celor care consideră nefirească homosexualitatea şi „căsătoriile” homosexuale. Nu este de mirare că această atitudine se propagă chiar şi printre copii, din moment ce unul din scopurile mişcării homosexuale este reeducarea copiilor în spiritul aşa zisei „libertăţi sexuale”.

 

Bruxelles, 9 octombrie 2012, (LifeSiteNews.com) – John Deighan,  reprezentantul oficial în Parlament al Adunării Episcopilor din Scoția, a relatat, în cadrul unei conferințe desfășurate la Bruxelles, că până și copiii sunt etichetați drept „habotnici’’și „naziști’’ pentru că au îndrăznit să se opună fățiș căsătoriilor între persoanele de același sex.

John Deighan

„Cunosc, de exemplu, copii din Scoția, inclusiv fiul meu de 12 ani, cărora li s-a spus că sunt „naziști’’ și „bigoți’’ doar pentru că nu au fost de acord cu idea căsătoriilor între persoane de același sex’’, a afirmat Deighan.

Deighan a vorbit unor grupări parlamentare europene, în cadrul unui seminar desfășurat la Bruxelles, despre presiunea crescândă împotriva creștinilor din Europa ce se opun agendei „progresiste’’care ne presează spre acceptarea homosexualității şi redefinirea familiei.

Deighan a afirmat că susținători ai homosexualilor ca Stonewell și Equality Network au creat „intense nivele de ostilitate’’ împotriva oricui se opune agendei lor. „Din ce în ce mai mulți oameni sunt supuși manipulării de către ceea ce eu numesc propaganda egalității’’, a spus el.

„Aceasta este o încercare sfidătoare de a manipula ideile si părerile oamenilor, copiii de școală fiind incluși, încât aceștia să devină mai intoleranți față de mesajul catolic’’, a spus Deighan. El a mai adăugat ce este „foarte dificil’’ să convingi politicienii din Scoția să vorbescă deschis despre aceste evenimente.

’’Le este teamă ca nu cumva, făcând aceasta, să își pună în primejdie carierele’’, spune el.

În urma seminarului desfășurat pe parcursul a jumătate de zi, la care au participat reprezentanți ai grupărilor parlamentare și membri ai Parlamentului European, s-a ajuns la concluzia că creștinii „sunt din ce în ce mai ținuți la distanță, mai marginalizați, acest fapt datorându-se în parte ostilității sociale și restricțiilor guvernului’’. „Un efort semnificativ’’ este necesar pentru a combate această atmosferă ce pare a capăta amploare, în special pentru a riposta față de lipsa reportajelor presei, spun participanții.

Al doilea seminar, din octombrie, a fost  găzduit de către Comisia Conferințelor Episcopale pentru Comunitățile Europene, în cooperare cu Organizația Conservatorilor și Reformiștilor Europeni și Organizația Partidului Poporului European și s-a desfășurat la Parlamentul European, în Bruxelles.

Martin Kugler, reprezentant al ONG-ului austriac Observatorul pentru Intoleranță și Discriminare împotriva creștinilor în Europa face referire la rezultatul unui sondaj de opinie recent, în urma căruia 74% dintre cei intervievați cred că creștinii se confruntă cu „discriminarea negativă’’ comparativ cu oameni ce aparțin altor culte religioase. 60% spun că această discriminare este în creștere.

Kugler spunea: „Chiar și criticile prietenoase aduse homosexualității au condus la o anchetă judiciară’’.

Criticile lui John Deighan îndreptate împotriva lipsei de interes a politicienilor cu privire la prejudecățile anti-creștine, au fost ilustrate în comentarii făcute de către viceprim-ministrul, deputatul Nick Clegg, lider al Partidului Liberal Democrat, luna trecută, când acesta scria în ciorna unui discurs, că oamenii care se opun „căsătoriilor’’ gay sunt „bigoți’’. Biroul său a retras repede discursul-ciornă și a publicat o variantă rectificată, dar nu înainte ca Clegg să fie condamnat de către analiștii conservatori care spun că discursul era pur și simplu o reflectare a părerii elitei claselor conducătoare de la putere.

În iulie, au fost divulgate o serie de e-mailuri între oficialii Ministerului de Interne și Departamentul pentru Educație, ce arătau că școlile, inclusiv cele religioase, vor fi solicitate să îi învețe pe copii să privească drept un lucru normal legalizarea „căsătoriilor’’ homosexuale. Parlamentarul David Burrowes, care se opune planului guvernului, a scris că „profesorii trebuie sa fie capabili să acționeze din conștiință, potrivit valorilor proprii despre căsătorie, dar că aceștia pot fi, la fel de bine, constrânși de către aceste propuneri’’.

„În aceași măsură în care sunt sceptic că Guvernul va putea să excepteze bisericile de la oficierea căsătoriilor între persoane de același sex, sunt de asemenea sceptic că va fi posibil să se conceapă scutiri pentru profesori.’’

El a adăugat: ’’Este Guvernul cu adevărat hotărât să impună profesorilor din școlile primare să acționeze împotriva principiilor bisericilor pe care aceștia le urmează?’’

În ciuda entuziasmului arătat de către o parte din politicieni față de scopurile mișcării homosexuale, rezultate recente ale Biroului pentru Statistici Naționale din Marea Britanie, arată ca homosexualii reprezintă o minoritate chiar mai puțin numeroasă decât s-a afirmat.

Biroul pentru Statistici Naționale a arătat că doar 1,1% dintre britanici s-au auto-identificat drept homosexuali, și doar 0,4% au spus că sunt bisexuali. Aceste cifre au fost obținute în urma unui sondaj efectuat anul acesta pe un eșantion de 765.000 de oameni din toată țara, cifre ce contrastează puternic cu cele 6 procente prezentate anterior de către guvern. S-au mai găsit, de asemenea mici diferențe regionale în cifrele prezentate în urma rezultatelor, cu 2,4%  din numărul de adulți din Londra care se auto-identifică drept gay, lesbiene sau bisexuali.

Primul Ministru al Marii Britanii, David Cameron, a fost înștiințat că există o opoziție în creștere față de planul  partidului său de a redefini căsătoria. În urma unui sondaj s-a arătat că peste 70% dintre președinții circumscripţiilor Partidului Conservator din întreaga țară consideră că această idee constituie o amenințare pentru șansele de reușită ale partidului în viitoarea campanie electorală.

Traducere: Ana-Laura Mihăilă

Sursă: LifeSiteNews

15 august 1871- Prima Serbare a studenţilor la Putna

„… serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului! În trecutul neguros al naţiunii române sunt multe puncte strălucitoare, unul dintre acestea, cel mai strălucitor, este acela în care apare umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare, pe lângă această suvenire să ne adunăm la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna, aici să o zicem în faţa lumii, cum că am avut un trecut şi voim a avea un viitor! Iată ideea sărbătorii!”

„Comitetul Central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare”, 1870

Ciprian Porumbescu-Rapsodia Română

Despărţiţi de fraţii lor în 1775, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru identitatea lor într-un imperiu care avea ca principiu „divide et impera”. Regimul politic le lăsa doar o mică libertate, atent supravegheată, şi îi supunea unor mari presiuni: învăţământul şi administraţia în limba germană, colonizarea intensă a rutenilor, funcţionarii de religie catolică. Personalităţi de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic şi religios, atât la nivel local, cât şi în capitala Imperiului, pentru păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă.

Tinerii români care îşi făceau studiile în străinătate participau şi ei la această luptă. În atmosfera societăţilor studenţeşti se înfiripau proiecte menite să ţină trează conştiinţa românească.

Prilejul pentru o manifestare cu profund caracter românesc nu a lipsit. La 3 septembrie 1469 avusese loc sfinţirea mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist al Moldovei, în prezenţa ctitorului, Sfântul Ştefan cel Mare. Aniversarea a 400 de ani de la sfinţire, considerată atunci a fi fost cu exact un an mai târziu, în 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autorităţile austriece să nu se împotrivească unei serbări - veritabilă şcoală naţională pentru minte şi suflet - la care să participe români din toate teritoriile româneşti.

Dacă prilejul a fost suficient pentru un mare eveniment, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au existat şi oameni pe măsură. Amintirile lui Teodor Stefanelli îl desemnează pe Mihai Eminescu ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română: „Eminescu mi-a spus că el a această idee şi când l-am întrebat de ce tace şi nu o spune ca să o ştie toţi, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că românii din România, adică supuşi străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părţi”.

Pregătirile au fost declanşate în toamna anului 1869. Un Comitet provizoriu elaborează la 25 decembrie un apel către conaţionalii lor din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj:

„Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte, totuşi, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaşi religiune şi credinţă politică şi socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru şi până la Balcan; scopul nostru comun […] este, însă, o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la acelaşi scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”.

Din cauza suspiciunilor autorităţilor şi a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea anului universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna. Au intervenit câteva probleme financiare şi organizatorice, între care falimentul băncii unde erau păstrate fondurile pentru serbare. Studenţii din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată „România Jună” şi, cu Slavici şi Eminescu în frunte, au reuşit să-şi vadă gândul împlinit în anul următor.

Întâlnirea studenţilor români de la Putna a avut loc tot de hramul mănăstirii, pe 15 august 1871. S-au ridicat un arc de triumf şi un „portic festiv” după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, împodobite cu steaguri tricolore. În seara premergătoare hramului, „de-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salve de tunuri vuiesc pe vârfurile munţilor”.

Duminică, 15 august, la ora 8 dimineaţa, „trei rânduri de salve succesive anunţă adunarea oaspeţilor în porticul festiv”. Ioan Slavici deschide oficial serbarea în faţa unei mulţimi de peste 3.000 de oameni, care a asistat cu evlavie la slujbă. Liturghia a fost încheiată de cuvântul stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. A urmat sfinţirea darurilor ce aveau să fie depuse la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, între care şi urna de argint cu pământ din toate provinciile româneşti, păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii. După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ va fi presărat pe locurile bătăliilor care au dus la Marea Unire.

 

Câştigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena, A. D. Xenopol, a ţinut un mişcător cuvânt la mormânt, urmat de I. G. Sbiera, din partea „Societăţii Academice Române” şi de episcopul Filaret Scriban, delegat al Mitropoliei Moldovei. Eminescu, prezent şi el, e descris astfel de contemporani: „activ şi pios, totodată entuziast şi grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”. După ce Corul studenţilor teologi din Cernăuţi a intonat imne religioase, prima zi a serbării s-a încheiat cu o mare petrecere populară, cu cântece şi jocuri româneşti. Ciprian Porumbescu a cântat atunci, la vioară, „Daciei întregi”, după cum s-a exprimat.

În acest timp, studenţii s-au adunat în trapeza mănăstirii şi în turnul porţii, pentru a ţine un Congres în care să discute problemele junimii române şi perspectivele de viitor prin care să fie folositori neamului.

A doua zi, după tradiţie, s-a ţinut parastasul de pomenire pentru ctitori şi s-au depus la mormânt darurile sfinţite mai înainte. A urmat masa în porticul festiv, unde Slavici a declarat închisă serbarea.

Întâlnirea studenţilor la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenţi şi în tradiţia mănăstirii Putna, din generaţia care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina şi, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă.

În amintirea evenimentului, arhimandritul Arcadie Ciupercovici a ridicat în curtea mănăstirii o cruce comemorativă. Darurile depuse la mormântul voievodului vor rămâne acolo, în biserică, în jur de 50 de ani, iar în secolul XX turnul porţii va fi denumit „Turnul Eminescu”.

În anul 1875, Teodor Stefanelli, întors de la studii, înfiinţează la Cernăuţi „Cercul studenţesc Arboroasa”, după modelul societăţilor studenţeşti din Viena. Tinerii care au frecventat „Arboroasa” au ţinut sus stindardul luptei pentru identitate, unitate şi independenţă. După Unirea din 1918, ei au organizat în anul 1926, tot la Mănăstirea Putna, o serbare prezidată de Principesa Elena a României şi au aşezat lângă biserică bustul lui Mihai Eminescu realizat de Oscar Han.

S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brăteanu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.

Monah Timotei Tiron

Notă: În 2011, Liga Studenților Români din Străinătate a organizat Forumul România Jună, având ca inspirație Serbarea și Congresul din din 1871.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri