PS Bartolomeu - Cuvânt de învățătură despre Sf. Ștefan cel Mare / 19 septembrie 2004

Vă invităm să ascultaţi cuvântul de învățătură despre Sf. Ștefan cel Mare rostit de PS Bartolomeu pe 19 septembrie 2004, când a slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Putna.

Fișierul poate fi ascultat pe ortodoxradio.ro în secțiunea Recomandări. Link-ul direct și permanent către acest fișier este: http://www.ortodoxradio.ro/webcast/evenimente/IPS_Bartolomeu/predica_2004.09.19-IPS_Bartolomeu%20Anania_la_Putna.mp3.

2 Iulie - Prăznuirea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare

„Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”. (Ps. 31, 1-2)

Unul dintre aceşti fericiţi, a fost măritul Voievod Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), pe care poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.

Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei.

De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumuseţea şi valoarea ei duhovnicească, redăm acest text:

“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere”.

Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătarii, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii.

Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri, Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.
Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug de împrumutat de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste”.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: „Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el”. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt”.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură”. A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”

Ştefan a rămas nemuritor în inimile noastre; îl simţim cu toţii, mai ales atunci când ne aflăm în faţa mormântului său de la Putna şi în faţa icoanei sale, insuflându-ne aceeaşi dragoste de ţară şi credinţă strămoşească; îl simţim alături de noi la bucurii şi mai ales la durere, în vreme de năvălire a necazurilor asupra noastră.

Binecredinciosul Voievod a avut întotdeauna credinţa că Mântuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi şi va răsplăti pe toţi acei care şi-au jertfit viaţa pentru credinţă şi apărarea hotarelor ţării.

La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursă: Doxologia

Adevăratul chip al Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Similitudinea evidentă a gestului de pioşenie la Basarab I, în fresca de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş

 

 

 

Pe 2 iulie, românii îl prăznuiesc pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi sfinţi din calendarul ortodox român. Despre actele sale de sfinţenie, despre faptele de luptă sau despre rolul pe care l-a jucat în istoria Europei creştine din vremea domniei sale s-au scris mii şi mii de pagini. Se cunosc însă mai puţine lucruri despre... cum arăta Ştefan cel Mare! Abordăm această temă făcând ample referiri la un extraordinar articol semnat de Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, publicat pe site-ul arhiepiscopiei.

Ştefan cel Mare este unul dintre sfinţii domnitori români al căror chip a fost păstrat într-un număr relativ important de reprezentări iconografice. Din acest motiv, preocuparea unor specialişti pentru identificarea celui care îl reprezintă cel mai bine este firească şi obiectiv motivată. Unul dintre cei care au cercetat serios problema a fost episcopul Romanului, cărturarul academician Melchisedec Ştefănescu.

Chipul lui Ştefan din Evangheliarul de la Humor

Pe la 1881, cercetând monumentele istorice din nordul Moldovei, Preasfinţitul Melchisedec a dat peste Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor, din anul 1473. Pe una din filele acestei celebre cărţi de cult a descoperit o miniatură de o rară frumuseţe care înfăţişa pe Maica Domnului cu pruncul Iisus. În partea de jos a miniaturii era redat Ştefan cel Mare, în genunchi, oferindu-i Maicii Domnului, cu pioşenie, darul său de inimă: Tetraevangheliarul.

Similitudinea evidentă a gestului de pioşenie la Ştefan cel Mare, în Tetraevangheliarul de la Humor

Cuprins de emoţie, la 13 noiembrie 1881, Preasfinţitul Melchisedec îşi exprima opinia că miniatura de pe Tetraevangheliarul de la Humor este "adevăratul şi autenticul portret al marelui Ştefan". Informaţia apare consemnată în "Analele Academiei Române", Mem. Sect. Ist, seria a II-a, tom IV, 1881-1882, p. 19.

Până la data respectivă, chipul consacrat al lui Ştefan cel Mare provenea dintr-o litografie fantezistă a lui Gheorghe Asachi, executată după o pictură din secolul al XVIII-lea, dar mai ales după tabloul votiv al bisericii din Bădeuţi.

Ipoteza episcopului explodează la academie

Opiniile episcopului Melchisedec au dat naştere unei adevărate furtuni în academie. Bogdan Petriceicu Hasdeu a contestat vehement ipoteza la început, sfârşind prin a o accepta "până la proba plauzibilă contrarie".

După acest eveniment, mai mulţi istorici s-au apucat de treabă şi au început să caute chipul marelui domnitor. Printre ei, Gheorghe Balş, Nicolae Iorga, O. Tafrali, Teodora Voinescu, ultima realizând chiar o lucrare în care prezintă portretele lui Ştefan cel Mare în arta epocii sale.

Studiile nu au fost uşoare, deoarece, pe la 1538, când sultanul Soliman Magnificul a ocupat Cetatea Sucevei pentru vreo două luni, turcii au profanat bisericile lui Ştefan cel Mare, scoţându-i acestuia ochii din tabloul votiv, aşa cum se observă la bisericile din Arbore, Voroneţ, Pătrăuţi, "Sfântul Nicolae" din Rădăuţi şi "Sfântul Nicolae" din Dorohoi.

Confirmarea ipotezei, la Curtea de Argeş

O inedită confirmare a autenticităţii chipului lui Ştefan cel Mare din Tetraevangheliarul de la Humor vine din... Ţara Românească, de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş!

Într-un articol publicat pe site-ul Arhiepiscopiei Argeşului, Înalt Preasfinţitul Calinic lansează o ipoteză la fel de incitantă ca şi cea a academicianului Melchisedec. Iată ce spune Înalt Preasfinţia Sa: "N-aş crede că Ştefan cel Mare n-a văzut Argeşul, cu cea mai veche biserică din sud-estul Europei, precum a văzut-o Alexandru cel Bun vizitându-l pe Mircea cel Bătrân. Şi cred că agerului domn nu i-a scăpat din privire atitudinea de pioşenie a basarabului domn (este vorba de Nicolae Alexandru Basarab, n.n.), ce poate fi văzut de oricine intră în celebra ctitorie domnească argeşeană... Şi apoi, meşterii umblau prin ţară mai mult ca noi şi aveau ochi să vadă şi inimă să lucreze întru buna şi sfânta credinţă".

Aşadar, modul în care este redat Ştefan cel Mare în renumita miniatură este identic cu felul în care este zugrăvit Basarab I într-o frescă din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Această "coincidenţă" este dovada faptului că adevăratul chip al marelui voievod moldovean este cel redat în Tetraevangheliarul de la Humor.

Înalt Preasfinţia Sa mai crede că cele două portrete ale lui Ştefan, cel din Biserica Voroneţului şi cel din Tetraevangheliar, nu sunt puse la îndoială, iar cei care le-au zugrăvit l-au cunoscut personal pe domn, deşi distanţa între cele două picturi este de 20 de ani. Iată cum descrie Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului acest tulburător portret: "O figură plină, rotundă, cu fruntea largă, cu sprâncene groase, dar frumos arcuite, care străjuiesc ochii albaştri, cu nasul drept şi subţire, sub care o mustaţă deasă acoperă buza de sus, cu o barbă puţin voluntară. Acest chip, care exprimă seninătate şi blândeţe, tânăr în portretul de pe foaia din Evangheliar, mai vârstnic în pictura voroneţiană, dar viguros în ambele, este încadrat într-un şuvoi de plete blonde, care acoperă gâtul şi umerii aşa cum, şi astăzi, în regiunile de munte, unde portul nostru strămoşesc s-a păstrat nealterat, mai poartă bătrânii satului. Pe cap, voievodul are coroana cu fleuroni, bogat împodobită cu pietre scumpe, împrumutată de înaintaşii ţării, poate de Bogdan I, din costumul ceremonial al curţii apusene. Aceeaşi coroană cu fleuroni o poartă voievodul şi în singurul portret sculptat: în pisania votivă realizată în marmura albă de pe turnul pentru corăbii (arsana) de la Mănăstirea Vatoped! (vezi Ion I. Solcanu, "Portret în istorie, Mănăstirea Putna", 2003, pp. 127-128).

Mănăstirea Dobrovăţ, de lângă Iaşi, ultima ctitorie a ilustrului domn Ştefan, păstrează un reuşit portret al marelui voievod. În mod sigur, zugravul a putut vedea epitrahilul brodat, care exista la mănăstire, broderie care arăta trăsăturile chipului lui Ştefan descrise mai sus… Aşa lucrează Dumnezeu întru sfinţii Săi", concluzionează Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Calinic.

Cel mai scurt şi smerit testament din lume

Personalitatea celui care, dincolo de chipul său păstrat până astăzi, a marcat un veac bântuit de cele mai mari primejdii împotriva Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc este pusă în evidenţă şi de testamentul său, cel mai scurt testament din lume. Iată ce cuprinde acesta: "Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a cărui cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt".

Să ne plecăm aşadar în faţa icoanei acestui domn, a cărui inimă "nici eresurile... nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti" şi să recunoaştem că-şi merită locul în rândul sfinţilor, pentru că "orice am judeca noi, pământenii, rămâne tot după cum este voia lui Dumnezeu!", aşa cum bine grăieşte Înalt Preasfinţitul Calinic.

Sursă: Ziarul Lumina

15 august 1871- Prima Serbare a studenţilor la Putna

„… serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunei române în suvenirile trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului! În trecutul neguros al naţiunii române sunt multe puncte strălucitoare, unul dintre acestea, cel mai strălucitor, este acela în care apare umbra măreaţă a lui Ştefan cel Mare, pe lângă această suvenire să ne adunăm la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna, aici să o zicem în faţa lumii, cum că am avut un trecut şi voim a avea un viitor! Iată ideea sărbătorii!”

„Comitetul Central pentru serbarea întru memoria lui Ştefan cel Mare”, 1870

Ciprian Porumbescu-Rapsodia Română

Despărţiţi de fraţii lor în 1775, românii din Bucovina nu au încetat niciodată să lupte pentru identitatea lor într-un imperiu care avea ca principiu „divide et impera”. Regimul politic le lăsa doar o mică libertate, atent supravegheată, şi îi supunea unor mari presiuni: învăţământul şi administraţia în limba germană, colonizarea intensă a rutenilor, funcţionarii de religie catolică. Personalităţi de seamă din intelectualitatea de origine românească au luptat pe plan politic şi religios, atât la nivel local, cât şi în capitala Imperiului, pentru păstrarea identităţii de neam, limbă şi credinţă.

Tinerii români care îşi făceau studiile în străinătate participau şi ei la această luptă. În atmosfera societăţilor studenţeşti se înfiripau proiecte menite să ţină trează conştiinţa românească.

Prilejul pentru o manifestare cu profund caracter românesc nu a lipsit. La 3 septembrie 1469 avusese loc sfinţirea mănăstirii Putna de către Mitropolitul Teoctist al Moldovei, în prezenţa ctitorului, Sfântul Ştefan cel Mare. Aniversarea a 400 de ani de la sfinţire, considerată atunci a fi fost cu exact un an mai târziu, în 3 septembrie 1470, era un pretext bun pentru ca autorităţile austriece să nu se împotrivească unei serbări - veritabilă şcoală naţională pentru minte şi suflet - la care să participe români din toate teritoriile româneşti.

Dacă prilejul a fost suficient pentru un mare eveniment, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au existat şi oameni pe măsură. Amintirile lui Teodor Stefanelli îl desemnează pe Mihai Eminescu ca fiind autorul ideii de a aduna la Putna tinerimea română: „Eminescu mi-a spus că el a această idee şi când l-am întrebat de ce tace şi nu o spune ca să o ştie toţi, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să ştie guvernul austriac că românii din România, adică supuşi străini, au propus aranjarea acestei serbări, dar el a sugerat ideea în mai multe părţi”.

Pregătirile au fost declanşate în toamna anului 1869. Un Comitet provizoriu elaborează la 25 decembrie un apel către conaţionalii lor din Bucureşti, Iaşi, Paris, Berlin, Torino, Pesta, Sibiu, Oradea, Cernăuţi, Arad şi Blaj:

„Deşi desfăcuţi unii de alţii în privinţa politică, ne uneşte, totuşi, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi datine, aceeaşi religiune şi credinţă politică şi socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru şi până la Balcan; scopul nostru comun […] este, însă, o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la acelaşi scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi simţiri, a ne conţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”.

Din cauza suspiciunilor autorităţilor şi a războiului franco-prusac, serbarea nu a putut avea loc la 15 august 1870. După începerea anului universitar, au continuat pregătirile pentru o serbare la Putna. Au intervenit câteva probleme financiare şi organizatorice, între care falimentul băncii unde erau păstrate fondurile pentru serbare. Studenţii din Viena s-au unit într-o singură societate intitulată „România Jună” şi, cu Slavici şi Eminescu în frunte, au reuşit să-şi vadă gândul împlinit în anul următor.

Întâlnirea studenţilor români de la Putna a avut loc tot de hramul mănăstirii, pe 15 august 1871. S-au ridicat un arc de triumf şi un „portic festiv” după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, împodobite cu steaguri tricolore. În seara premergătoare hramului, „de-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou, clopotele se clatină, salve de tunuri vuiesc pe vârfurile munţilor”.

Duminică, 15 august, la ora 8 dimineaţa, „trei rânduri de salve succesive anunţă adunarea oaspeţilor în porticul festiv”. Ioan Slavici deschide oficial serbarea în faţa unei mulţimi de peste 3.000 de oameni, care a asistat cu evlavie la slujbă. Liturghia a fost încheiată de cuvântul stareţului de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei. A urmat sfinţirea darurilor ce aveau să fie depuse la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, între care şi urna de argint cu pământ din toate provinciile româneşti, păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii. După Primul Război Mondial, o parte din acest pământ va fi presărat pe locurile bătăliilor care au dus la Marea Unire.

 

Câştigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena, A. D. Xenopol, a ţinut un mişcător cuvânt la mormânt, urmat de I. G. Sbiera, din partea „Societăţii Academice Române” şi de episcopul Filaret Scriban, delegat al Mitropoliei Moldovei. Eminescu, prezent şi el, e descris astfel de contemporani: „activ şi pios, totodată entuziast şi grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”. După ce Corul studenţilor teologi din Cernăuţi a intonat imne religioase, prima zi a serbării s-a încheiat cu o mare petrecere populară, cu cântece şi jocuri româneşti. Ciprian Porumbescu a cântat atunci, la vioară, „Daciei întregi”, după cum s-a exprimat.

În acest timp, studenţii s-au adunat în trapeza mănăstirii şi în turnul porţii, pentru a ţine un Congres în care să discute problemele junimii române şi perspectivele de viitor prin care să fie folositori neamului.

A doua zi, după tradiţie, s-a ţinut parastasul de pomenire pentru ctitori şi s-au depus la mormânt darurile sfinţite mai înainte. A urmat masa în porticul festiv, unde Slavici a declarat închisă serbarea.

Întâlnirea studenţilor la Putna nu a rămas fără urmări. Pe lângă o vie amintire în sufletele celor prezenţi şi în tradiţia mănăstirii Putna, din generaţia care a pregătit serbarea s-au ridicat cei care au luptat pentru drepturile românilor din Bucovina şi, mai târziu, pentru Unirea Bucovinei cu Patria-Mamă.

În amintirea evenimentului, arhimandritul Arcadie Ciupercovici a ridicat în curtea mănăstirii o cruce comemorativă. Darurile depuse la mormântul voievodului vor rămâne acolo, în biserică, în jur de 50 de ani, iar în secolul XX turnul porţii va fi denumit „Turnul Eminescu”.

În anul 1875, Teodor Stefanelli, întors de la studii, înfiinţează la Cernăuţi „Cercul studenţesc Arboroasa”, după modelul societăţilor studenţeşti din Viena. Tinerii care au frecventat „Arboroasa” au ţinut sus stindardul luptei pentru identitate, unitate şi independenţă. După Unirea din 1918, ei au organizat în anul 1926, tot la Mănăstirea Putna, o serbare prezidată de Principesa Elena a României şi au aşezat lângă biserică bustul lui Mihai Eminescu realizat de Oscar Han.

S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brăteanu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ştefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.

Monah Timotei Tiron

Notă: În 2011, Liga Studenților Români din Străinătate a organizat Forumul România Jună, având ca inspirație Serbarea și Congresul din din 1871.

 

Sursă: Revista Cuvinte către tineri

De Sfântul Mare Mucenic Dimitrie se împlinesc 515 ani de la Bătălia de la Codrii Cosminului

Bătălia de la Codrii Cosminului (1497) a avut drept combatanți pe Ștefan cel Mare, domnitor moldovean și regele Ioan I al Poloniei (Ioan Albert) al Uniunii Polono-Lituaniene. Bătălia a avut loc în Codrii Cosminului, la circa 100 km nord de capitala de atunci Suceava (în poloneză Suczawa), între actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, având ca rezultat o victorie importantă a moldovenilor.

Începând cu anii 1470, amenințarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a pierdut Chilia și Cetatea Albă în 1484, Ștefan cel Mare a fost nevoit să uite divergențele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon. În 1485, în schimbul unei alianțe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei și Cetății Albe, Ștefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoștea drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuția. 

Spre deosebire de Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuția, deși controlată de domnitorii moldoveni între 1387 și 1532, făcea parte de drept din regatul Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu. Această practică era obișnuită în Europa medievală și nu însemna decât că o parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea și asupra Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir și Ștefan, nu între țări independente. Totuși, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea unui alt nobil.

Casimir s-a stins în curând din viața, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viață clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei și Ungariei, Ioan Albert, Alexandru și Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron. Având loc o tranziție de la un rege foarte stimat și temut la un fiu nepregătit, poziția ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a devenit curând destul de șubredă. Ștefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în virtutea înțelegerii cu tatăl acestuia. 

În 1494, Ioan Albert și Ștefan s-au întâlnit la conferința de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei și electorul Johann Cicero al Brandenburgului, și au făcut planuri pentru o expediție împotriva Porții. Obiectivul era recucerirea Chiliei și Cetății Albe. Totuși, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei și detronarea lui Ștefan. Aceste planuri au fost aflate de Ștefan la scurt timp înainte de data planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ștefan s-a grăbit atunci să ia măsuri și a intrat cu oastea sa în Pocuția, alungând pe reprezentanții regelui.

Conflictul polono-moldovean

Astfel, la intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată. Totuși, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după 4 luni bătute pe loc, infecțiile din tabără și ostilitatea localnicilor moldoveni l-au făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ștefan de a se fi aliat cu otomanii.

Ștefan s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță. Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea de un total de doar 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare excact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan. 

Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria invincibilitate, combinată cu un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în bucăți mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora. În loc să-și folosească lăncile și spadele pentru a măcelări o oaste de țărani, mulți dintre ei n-aveau niciun fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați de acești țărani între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu gheoagele, și până să apuce a întoarce spada, au fost loviți cu bâtele țăranilor și/sau cu spadele vitejilor.

Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte, însă odată cavalerii răpuși, restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, recapturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii Plonini și apoi prin Pocuția în direcția Stanislau și Liov.

Urmările bătăliei 

Așteptându-se la a pierde jumătate din armată în acest conflict, Ștefan a rămas și el surprins când a devenit clar că pierderile sale militare au fost minime. Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan "le nimerea mai mult alăturea", ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.

Surpriza cea mare a bătaliei au fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov și Sandomir capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un măcel. Ioan Albert, care a avut inspirația de a nu intra în pădure cu cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas pentru noapte în Pocuția sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deși a continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca "regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți".

Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie. Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare. În anul următor, 1498, Ștefan a întreprins o campanie în Pocuția, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligații vasale față de Polonia). Pocuția va fi pierdută de Moldova în 1532, fiind iarăși cucerită și anexată de Polonia. În urma bătăliei, Ștefan a dorit de asemenea să dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduși printre alții si primii țărani ruteni (strămoșii ucrainenilor) în Moldova. În 1775, numărul polonezilor și rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populație de 1.5-2 milioane, în ținutul Cernăuți ei reprezentând 10%.

Există o supoziție modernă, care spune că Ștefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368 (cronicarul polonez Jan Długosz menționează anul 1359, dar astăzi este acceptat că acesta a greșit și bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000 de oameni. De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii frați Petru și Roman Mușat, viitorii domnitori ai Moldovei.

Sursă: Wikipedia