Eminescu – o icoană ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti

Vasile Gorduz, Mihai Eminescu, statuie în Montreal

„Eminescu este un sfânt al naţiei române, dar nu este un sfânt ca toţi sfinţii, ci un sfânt al culturii şi spiritualităţii noastre ortodoxe româneşti. De ce? Pentru că Eminescu cuprinde în sine tot ce a avut poporul acesta mai sfânt şi mai curat; el a cunoscut adâncurile limbii, ale culturii şi ale spiritualităţii noastre româneşti. Suferinţa pe care a avut-o de îndurat i-a fost crucea de dinainte de înviere. Aşa cum fiecare dintre noi, pentru a ajunge la bucuria Învierii, trebuie să rabde Săptămâna Patimilor şi să treacă prin Cruce, aşa şi Eminescu a avut crucea lui. Pe umerii săi a dus crucea culturii şi spiritualităţii româneşti, a avut de pătimit pentru întreaga spiritualitate şi cultură românească. De aceea, mergem la Eminescu şi îngenunchem înaintea lui: nu ca înaintea unei icoane a unui sfânt din calendarul Bisericii noastre, ci ca înaintea unei icoane ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti. 

Cu drag îi păstrăm bustul în incinta mănăstirii, pentru că l-a iubit pe Ştefan şi Putna, pentru că a iubit Biserica şi neamul şi s-a identificat cu ele. Cu drag îi aprindem o lumânare şi cu drag în această zi am săvârşit slujba de pomenire a lui şi a întregii sale familii. Înaintea lui nu se cuvine să facem nimic altceva decât să îngenunchem şi să-i mulţumim pentru tot ce a făcut şi, în mod deosebit, pentru că s-a jertfit pentru neam. Eminescu a fost răstignitul culturii române pentru ca ceilalţi care au venit după el să trăiască bucuria învierii, să se poată dezvolta şi să poată aprofunda spiritualitatea şi cultura românească, dar în albia săpată de el.”

Arhim. Melchisedec Velnic, 15 ianuarie 2012 

Sursă text:  Ziarul Crai Nou

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată.”

Nichita Stănescu 

"În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravietuieşte nu numai prin istoria sa, ci şi prin creaţiile sale."

Mircea Eliade

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."

Nicolae Iorga 

"În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie. "

Grigore Vieru

"Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

I.L. Caragiale

"Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el! "

Constantin Noica

[Statuia lui Eminescu realizată de sculptorului Vasile Gorduz și amplasată la Montreal reprezintă] „trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la o ieşire din tot ceea ce ar fi stilizare convenţională – nimic din amintirea draperiei clasice – este un fel de stihar ca pentru judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie. Este sensul însuşi al acestei evoluţii, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, nu dată de la sine ca cea a florii care se naşte doar ca să fie frumoasă, ci a unei mari cuceriri morale”. 

„Eminescu este o răscumpărare pentru noi toţi, şi asta trebuie să avem puterea să spunem, să afirmăm cu tărie, împotriva atacurilor necugetate, împotriva acestei nesăbuinţe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini, nu numai ale spiritualităţii, dar ale identităţii româneşti."

"De «totdeauna» se leagă întreaga prezenţă a lui Eminescu faţă de noi, faţă de făptura poporului nostru şi faţă de tot ceea ce este permanenţă românească. El ne duce către un „totdeauna” al fiinţei româneşti încât de natura aceasta este angajamentul, este îndatorirea pe care o avem noi faţă de Eminescu."

Dan Hăulică

Eminescu a fost şi rămâne modelul românului dornic de cunoaştere şi în acelaşi timp fidel şi păstrător al identităţii sale”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

România în eternitate (fragment de Mircea Eliade)

Naţionalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.

Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu exista decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate să transfigure acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă nu ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii ei să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţara şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia.

Orice se poate întampla cu Italia acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă din istorie nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întampla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare. […]

*fragment de Mircea Eliade, revista “Vremea”, an VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935.

Sursă: Foaie naţională

Predica la Duminica a X-a după Rusalii, Vindecarea lunatecului: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” / părintele Nicolae Steinhardt

          APOSTOLUL

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI17, 14-23

  

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

Din predica părintelui Nicolae Steinhardt la această duminică:

“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!

Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.

Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).

Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).

Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.

Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.

Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!

Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?

Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic.Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”

Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).

Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.

Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”

Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului”.

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed.Mănăstirii Rohia, 2005)

 

Sursă: Război întru cuvânt

 

Eminescu, în căutarea absolutului / 5

Eminescu – o icoană ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti

Vasile Gorduz, Mihai Eminescu, statuie în Montreal

Eminescu este un sfânt al naţiei române, dar nu este un sfânt ca toţi sfinţii, ci un sfânt al culturii şi spiritualităţii noastre ortodoxe româneşti. De ce? Pentru că Eminescu cuprinde în sine tot ce a avut poporul acesta mai sfânt şi mai curat; el a cunoscut adâncurile limbii, ale culturii şi ale spiritualităţii noastre româneşti. Suferinţa pe care a avut-o de îndurat i-a fost crucea de dinainte de înviere. Aşa cum fiecare dintre noi, pentru a ajunge la bucuria Învierii, trebuie să rabde Săptămâna Patimilor şi să treacă prin Cruce, aşa şi Eminescu a avut crucea lui. Pe umerii săi a dus crucea culturii şi spiritualităţii româneşti, a avut de pătimit pentru întreaga spiritualitate şi cultură românească. De aceea, mergem la Eminescu şi îngenunchem înaintea lui: nu ca înaintea unei icoane a unui sfânt din calendarul Bisericii noastre, ci ca înaintea unei icoane ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti. 

Cu drag îi păstrăm bustul în incinta mănăstirii, pentru că l-a iubit pe Ştefan şi Putna, pentru că a iubit Biserica şi neamul şi s-a identificat cu ele. Cu drag îi aprindem o lumânare şi cu drag în această zi am săvârşit slujba de pomenire a lui şi a întregii sale familii. Înaintea lui nu se cuvine să facem nimic altceva decât să îngenunchem şi să-i mulţumim pentru tot ce a făcut şi, în mod deosebit, pentru că s-a jertfit pentru neam. Eminescu a fost răstignitul culturii române pentru ca ceilalţi care au venit după el să trăiască bucuria învierii, să se poată dezvolta şi să poată aprofunda spiritualitatea şi cultura românească, dar în albia săpată de el. 

Arhim. Melchisedec Velnic, 15 ianuarie 2012 

Sursă text:  Ziarul Crai Nou

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată”. 

Nichita Stănescu 

"În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravietuieşte nu numai prin istoria sa, ci şi prin creaţiile sale."

Mircea Eliade

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."

Nicolae Iorga 

"În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie. "

Grigore Vieru

"Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

I.L. Caragiale

"Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el! "

Constantin Noica

[Statuia lui Eminescu realizată de sculptorului Vasile Gorduz și amplasată la Montreal reprezintă] „trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la o ieşire din tot ceea ce ar fi stilizare convenţională – nimic din amintirea draperiei clasice – este un fel de stihar ca pentru judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie. Este sensul însuşi al acestei evoluţii, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, nu dată de la sine ca cea a florii care se naşte doar ca să fie frumoasă, ci a unei mari cuceriri morale”. 

„Eminescu este o răscumpărare pentru noi toţi, şi asta trebuie să avem puterea să spunem, să afirmăm cu tărie, împotriva atacurilor necugetate, împotriva acestei nesăbuinţe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini, nu numai ale spiritualităţii, dar ale identităţii româneşti."

"De «totdeauna» se leagă întreaga prezenţă a lui Eminescu faţă de noi, faţă de făptura poporului nostru şi faţă de tot ceea ce este permanenţă românească. El ne duce către un „totdeauna” al fiinţei româneşti încât de natura aceasta este angajamentul, este îndatorirea pe care o avem noi faţă de Eminescu."

Dan Hăulică

Eminescu a fost şi rămâne modelul românului dornic de cunoaştere şi în acelaşi timp fidel şi păstrător al identităţii sale”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

Ion şi Doina  Aldea Teodorovici - Eminescu