Se afișează postările cu eticheta ostilitate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ostilitate. Afișați toate postările

Predica de Duminică: Fuga în Egipt / Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii - Părintele Coman

sâmbătă, 28 decembrie 2013

| | | 0 comments


           
APOSTOLUL

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.


   


EVANGHELIA
MATEI 2, 13-23


După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.



Părintele Coman: Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu şi puterea lumească


R. Rădulescu: De cum a intrat în lumea noastră, a oamenilor, la naşterea Mântuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii în care a intrat. Desigur, Dumnezeu Îşi cunoaşte creaţia, cunoaşte lumea creată de Sine. Îl vedem pe Mântuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit să plece cu familia în Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-şi vedea ameninţată poziţia lui de rege. Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de când Dumnezeu a creat lumea. De unde, părinte profesor Constantin Coman, sămânţa de duşmănie faţă de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se împotriveşte. De unde sămânţa potrivniciei, de unde gândul acesta de adversitate faţă de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are în sine aspiraţia spre absolut şi citeşte dependenţa de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru că nu mai are o înţelegere clară a ceea ce este Dumnezeu. Aţi spus foarte bine. În firea omenească există o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Există o fugă a omului de Dumnezeu, manifestată în diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinţă a omului, aproape permanentă şi universală, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinţe ne confirmă starea noastră de cădere. Să ne amintim reacţia protopărinţilor Adam şi Eva, după cădere: au fugit, s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu!

În mod firesc, dacă noi credem şi mărturisim că Dumnezeu este Creatorul şi Atoateţiitorul şi sensul ultim al creaţiei şi al existetei noastre, ar trebui să avem, dimpotrivă, o atitudine prietenească, recunoscătoare şi supusă faţă de El. Lucrurile nu se întâmplă, însă, aşa. Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde într-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de părinţi după ce face boroboaţe. Iar mai târziu vrea să se desprindă de părinţi pentru a fi liber şi autonom. Nu mă refer la tendinţa firească de desprindere a copiilor de părinţi sau a ucenicilor de maeştri. În astfel de situaţii, desprinderea nu este absolută, copilul sau ucenicul rămân cu recunoştinţă, cu cinstire, cu respect, cu atenţie şi cu dragoste faţă de părinţi sau de învăţători.

În om este sădită informaţia împlinirii sale, informaţia standardelor la care trebuie să ajungă, informaţie echivalentă cu aspiraţia omului după absolut, cum spuneam. Dar el trăieşte în nişte limite. Lumea în care se mişcă el, resursele lui, acţiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. În orice om, însă, există simţul aspiraţiei spre absolut. Ea este foarte sănătoasă pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să ajungă la măsura absolută. Numai că împlinirea acestei aspiraţii nu este imanentă lumii şi creaţiei şi nici firii omeneşti. Împlinirea acestei aspiraţii se realizează tocmai prin împărtăşirea de Dumnezeu, singura existenţă absolută, fără limite, fără stricăciune, care are existenţa prin Sine însuşi. Omul „împrumută” existenţa deplină de la Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu se datorează percepţiei greşite că Dumnezeu ar însemna dependenţă şi, prin urmare, limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul să se cerceteze şi să cunoască de unde vine tendinţa de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauză ţine de starea de păcat sau de cădere a omului. Am să vă dau un exemplu elocvent din experienţa mea preoţească. Constat de peste 25 de ani, că pruncii, copiii vin fără nici o rezervă spre biserică, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar şi cei care nu au o educaţie religioasă. De îndată ce cresc şi sunt atinşi de căderi, de murdarii, de gânduri meschine, se retrag şi au rezervă faţă de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulţi cu atât mai mult. Când întâlnesc un preot pe stradă, nu ştiu pe unde să-l ocolească, tocmai pentru că preotul este un semn care-l trimite imediat cu gândul la Dumnezeu. Starea de păcat, conştiinţa păcatului, a faptului că face lucruri potrivnice propriei sale firi, îl face să se ruşineze şi să-l mustre conştiinţa.

S-ar simţi mai bine dacă nu ar exista pentru el un for absolut de judecată, care se activează acum, se activează mai târziu sau la sfârşitul vieţii. Atitudinea potrivnică şi de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generată de păcat, iar cel mai grav este atunci când omul tinde, aşa cum se întâmplă în Evanghelia de astăzi, să ia el locul lui Dumnezeu, să devină el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, şi dacă se poate şi pentru semenii săi. În această situaţie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, şi de ce n-ar încerca, amăgindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalţi, să atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeşte Dumnezeu.

R. Rădulescu: Irod, pentru că nu găseşte Pruncul, care avea să devine rege, după cum ştia de la magi, purcede la un gest oribil: omoară toţi pruncii care ar fi fost de vârsta Mântuitorului Hristos, ca să înlăture ameninţarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovaţi, episod care ne reaminteşte durerea părinţilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem întrebarea: de ce a îngăduit Dumnezeu acel masacru oribil, deşi putea să rânduiască altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordonă masacrul, dar Dumnezeu putea să-l împiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca să se împlinească Scripturile, după cum interpretează Sfântul Evanghelist Matei. Este greu să pătrundem gândurile lui Dumnezeu! Sigur că ar fi putut să intervină, cum o face probabil de multe ori, limitând dimensiunile răului provocat de oameni. Iată, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune în evidenţă de ce este în stare omul pentru a-şi păstra puterea. Pruncii ucişi de Irod sunt preţul plătit pentru conservarea puterii lumeşti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva să se fi născut un pretendent la puterea sa regală. Profeţii, pe care iudeii îi interpretau în acest sens, spuneau că se va naşte un mare conducător, care îi va ajuta să se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman şi a tuturor captivităţilor prin care trecuseră. Momentul acesta era identificat cu o împlinire a făgăduinţelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme că va atenta cineva la puterea sa lumească şi, iată, ce preţ fantastic se plăteşte!

Setea de putere orbeşte. Pentru a pune mâna pe putere sau pentru a o păstra, oamenii sunt în stare de grozăvii. Zilele acestea, comemorăm evenimentele triste din 1989. În memoria multora dintre noi există temerea că, atunci, noua putere a făcut multe victime tocmai pentru a se instala şi pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un preţ scump în Ajunul Crăciunului. Nimeni şi nimic nu rămâne nejudecat de Dumnezeu. Din păcate, pentru cei care, luptându-se să pună mâna pe putere omenească, au făcut asemenea fărădelegi, vor plăti mai devreme sau mai târziu. Ar fi mai bine să plătească în moneda acestei lumi, nu în moneda veşniciei, dramatică şi mult mai chinuitoare!

Revenind la întrebarea dumneavoastră, ar mai trebui să vorbim despre libertate, ca trăsătura esenţială a existenţei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El însuşi expresia libertăţii, pentru că numai în existenţa liberă, există responsabilitate. Numai întrucât omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot răul care se întâmplă în lumea asta – şi este foarte mult rău, foarte multă fărădelege – nu se întâmplă pentru că Dumnezeu [voieşte], ci pentru că omul se manifestă ca persoană liberă. Dacă Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimării în rău, dar nici posibilitatea exprimării în bine, adică, nu s-ar mai dezvolta ca persoană liberă.

R. Rădulescu: Rămânând la adversitatea faţă de tot ceea ce vine de dincolo, de la Dumnezeu, dintr-un transcendent neclar uneori, astăzi şi Biserica se confruntă cu ostilităţi. Societatea în care îşi desfăşoară activitatea, misiunea, Biserica, dumneavoastră ca preot, dar şi creştinii mireni, sunt într-o situaţie ostilă. Mesajul său vorbele lor nu cad bine unora. Exista tendinţa de a încasa şi oamenii Bisericii această ostilitate, aceasta agresivitate cu care este tratată Biserica de lume. Care este atitudinea potrivită în faţa acestei răceli a lumii de astăzi, pentru mesajul lui Dumnezeu, pe care îl transmite Biserica?

Pr. Coman: Adversitatea cumulată a lumii faţă de Dumnezeu se manifestă evident faţă de toţi cei care îşi asumă postura de propovăduitori şi slujitori ai lui Dumnezeu. Să ne amintim că Mântuitorul Hristos vorbind ucenicilor Săi de misiunea lor viitoare, îi avertizează constant în legătură cu ostilitatea lumii faţă de Evanghelie, ostilitatea care l-a vizat întâi pe El şi, bineînţeles nu avea să ocolească pe ucenicii Lui. „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor!“ (Matei 10,16). Întâi de toate Biserica, slujitorii Bisericii şi credincioşii Bisericii, cei care îşi asumă Evanghelia şi mesajul Mântuitorului Hristos, trebuie să recunoască faptul că acest simptom de adversitate este un simptom firesc, este o atitudine firească.

Nefiresc ar fi ca lumea să nu fie potrivnică Bisericii! Nu o spun eu primul. Profeţii din timpurile vechi testamentare, sfinţii şi Părinţii Bisericii, dar şi teologi contemporani au spus că, numai atunci când Biserica este într-o tensiune evidentă cu duhul lumii acesteia, cu traiectoria acestei lumi, care tinde spre autonomie, spre suficienţa de sine, numai atunci este semn că Biserica merge pe drumul cel bun. Dacă este linişte, atmosferă calmă, acestea sunt semne că Biserică sau reprezentanţii Bisericii au făcut un fel de pact cu această lume şi au introdus duhul lumesc în Biserică, fenomen care se cheamă secularizare. Potrivnicia lumii este semnul acurateţei atitudinii Bisericii şi a slujitorilor ei. Prin lume înţelegem pe aceia care trăiesc în duhul lumesc, care consideră lumea şi creaţia suficientă sieşi şi autonomă. Acesta este duhul lumesc cu care Biserica trebuie să fie în permanenţă tensiune. Este foarte important ce reacţie au cei care sunt în Biserică, mai aproape de altar, mai aproape de Hristos. Cred că nu trebuie, de nici un fel, să adoptăm instrumentarul lumii acestea. Nu trebuie să răspundem cu instrumentele cu care oamenii se luptă între ei, instrumentele competiţiei lumeşti. Există competiţii pe plan politic, există competiţii pe plan financiar, există competiţii pe plan cultural. Biserica şi duhul Bisericii sunt altceva. În numele Bisericii şi al Evangheliei Mântuitorului Hristos, slujitorii Bisericii şi ai Evangheliei trebuie să facă evidentă aşezarea, atitudinea, raportarea Mântuitorului Hristos faţă de toate, care este una smerită, care nu intră în competiţie în termeni lumeşti.

Biserica nu este puternică în termeni lumeşti: economic, politic, diplomatic, structural, instituţional, etc. Puterea Evangheliei stă în lepădarea de toate aceste instrumente. Mântuitorul Hristos Se naşte în sărăcie şi Se lasă sub presiunea tuturor factorilor. Dumnezeu stătea la discuţii cu Irod? Nu! A fugit din calea lui? S-a smerit până într-atâta! Aceste atitudini ne pot deveni model. Nu înseamnă că neintrând în competiţiile lumeşti, abandonăm luptă. Nu, ci participăm la luptă cu instrumentele Evangheliei şi ale Mântuitorului Hristos, care înseamnă lepădarea de sine, renunţarea la orice recunoaştere din partea lumii, renunţarea la imagine. Lumea trebuie să fie surprinsă că în Biserica lucrurile merg altfel, că se gândeşte altfel, că se trăieşte altfel.

Dar, trebuie să recunoaştem că există foarte multă slăbiciune şi printre noi, printre preoţi şi printre credincioşi. De cele mai multe ori există confuzie şi ne lăsăm şi noi prinşi de ofertele, de instrumentele luptei lumeşti. Dar slavă Domnului, că Dumnezeu are foarte multă grijă ca în Biserica să nu fie prea mulţi oameni de neam bun, nici prea mulţi oameni cu multă cultură, nici prea mulţi oameni puternici în sensul lumesc, ci dimpotrivă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „priviţi în mijlocul vostru, nu sunt prea mulţi de neam bun“, adică socialmente foarte bine plasaţi, nici prea mulţi înţelepţi, adică cu multă ştiinţă de carte, nici prea mulţi puternici, adică oameni cu acces la frâiele puterii lumeşti. De ce? Pentru că acolo unde este neputinţa omenească, lucrează Dumnezeu. Acolo unde oamenii sunt puternici, indiferent despre ce fel de putere ar fi vorba, Dumnezeu îi lasă la puterile lor“.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010) 



"Eram lesbiană, dar m-am născut aşa sau am devenit?" / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (3)

joi, 7 februarie 2013

| | | 0 comments

Mărturia autobiografică de mai jos este reprezentativă pentru o serie de factori care favorizează dezvoltarea atracției către persoane de același sex. Nu este deloc singulară, ci există sute de astfel de mărturii care arată că, indiferent de factorii care concură la dezvoltarea homosexualității, există posibilitatea revenirii la firesc. În acest caz a fost vorba despre o minune, dar există numeroase cazuri în care voința personală a avut un rol decisiv.
Sprijiniți apariția publică a acestor mărturii, fie prin prezentarea unor cazuri pe care le cunoașteți, din spațiul românesc, fie prin traduceri, din străinătate! 

Homosexualitatea nu este obligatorie. Firescul este posibil!






 de Peter Baklinski
26 septembrie 2012. (LifeSiteNews.com) Lisa Moeller, în vârstă de 35 de ani, a început să treacă prin ceea ce credea a fi o cădere nervoasă. În fiecare noapte, după serviciu, începea nu doar să plângă, ci să plângă în hohote fără să se mai poată controla. Nu ştia exact de ce. Nu ştia decât că săptămâni la rând nu a putut face nimic pentru a ieşi din această stare.
Se întâmpla în octombrie 2009. Tocmai pusese capăt unei relaţii tumultoase de 4 ani cu o altă femeie şi acum credea că poate fi mulţumită de viaţa pe care o ducea. Însă nu se putea convinge de perspectiva luminoasă a unui nou început. Simţea că ceva nu era în regulă cu viaţa ei, dar, ca şi cum ar fi fost prinsă într-un coşmar sinistru, nu se putea elibera de ceea ce o chinuia.
Însă ce nu ştia Lisa este că ceva dramatic urma să i se întâmple, care îi va opri lacrimile şi-i va schimba complet viaţa.

Lesbiană asumată
Până în acest moment, în toată viaţa ei de adult Lisa a fost o lesbiană asumată. A îmbrăţişat total ceea ce credea că reprezintă în mod firesc identitatea ei sexuală. A trecut prin 8 relaţii cu alte femei. Avea reputaţia unei petrecăreţe şi în general a unei persoane care ştie să anime lucrurile. A fost şi la închisoare de câteva ori, fuma ţigară după ţigară şi de ani de zile era dependentă de droguri.
Însă stilul de viaţă al Lisei nu fusese dintotdeauna acesta. Când era copil, Lisa îşi aminteşte că purta „rochiţe cu volane, şosete la modă şi pantofi de piele adevărată”. Părul îi era lung, cârlionţat şi împodobit cu panglicuţe lungi, care fluturau. Era considerată o fetiţă drăguţă şi atrăgătoare.
Dar Lisa a fost abuzată sexual de mai multe ori de un vecin înainte de a împlini 10 ani. Acest lucru a provocat un adevărat dezastru spiritual şi emoţional asupra ei, iar frumuseţea interioară, inocenţa şi puritatea Lisei au fost spulberate pur şi simplu. Curând după ce a fost violată, Lisa a început să schimbe aspectul feminin pe unul mai masculin, şi-a tuns părul şi s-a simţit mai bine cu adidaşi şi jeanşi. De acum, nu mai voia să arate ca o fetiţă drăguţă.
Prietenii ei au început să o ostracizeze. În anii adolescenţei, Lisa voia să pară că se distrează cu „beţii, sex şi miştouri”, însă suferea de singurătate. Simţea că nu va fi „niciodată acceptată”.
„Singurul motiv pentru care voiam să par că mă distrez este că nimeni nu ştia cine eram cu adevărat”, a mărturisit Lisa pentru LifeSiteNews.com. „Dacă ar fi aflat, m-ar fi urât. De fapt, mă uram şi eu. Eram o ciudată, dar m-am născut aşa sau am devenit?”

„Nimeni nu mă iubea cu adevărat”
Ca adolescentă, Lisa s-a convins singură că „nimeni nu o iubea cu adevărat, nici măcar Dumnezeu”. Simţindu-se „încătuşată”, neavând unde să se ducă şi cu cine să vorbească, Lisa a încercat să se sinucidă.
„Eram complet singură. Nu ştiam oricum ce înseamnă dragostea, cel puţin nu pe cea fără un efect devastator”, a zis ea. „Mi-am spus: Va trebui să port cu mine secretul pentru tot restul vieţii şi să suport ruşinea zi şi noapte. Va trebui să mă prefac pentru a supravieţui. Mai rău, va trebui să fiu mai târziu cu un bărbat.”
Prăbuşindu-se în disperare, Lisa a înghiţit un flacon de pilule pentru a se elibera de coşmarul în care se transformase viaţa ei. În timp ce golea flaconul, o senzaţie de greaţă şi ameţeală a cuprins-o ca o „uşurare”. Dar planul ei a fost dat peste cap de intervenţia unui prieten. A fost dusă de urgenţă la spital şi, după ce medicii i-au făcut spălături stomacale, i-a fost salvată viaţa. Printre vărsăturile induse, ordinele doctorilor şi privirile curioase ale personalului, Lisa îşi aminteşte că nu s-a simţit niciodată atât de fericită că este vie ca în acel moment. A fost „cu-adevărat recunoscătoare” că i s-a acordat „încă o şansă”.

„Răzbunarea mea a fost să fiu oricine alegeam să fiu”
Încercarea Lisei de a-şi pune capăt vieţii i-a schimbat atitudinea faţă de orice şi oricine.  A început să se schimbe în cineva „mai curajos şi dur”, cineva care putea să „suporte criticile şi să reacţioneze imediat”, cineva mai luptător cu orice preţ, insensibil la opiniile usturătoare ale celor din jur. A devenit astfel o persoană ostilă prin definiţie.
„Dacă simţeam că sunt atinsă pe umăr, mă repezeam direct la gâtul agresorului. Mai bine să pui la punct oamenii pe loc decât să rişti să fii intimidat”, îşi aminteşte Lisa. „Primisem o mare lovitură de pumn de la viaţă, iar încrederea în mine, sănătatea mea psihică şi emoţiile îmi erau zdruncinate. Şi răzbunarea mea era să fiu oricine alegeam să fiu, oricât de imoral sau neortodox ar părea. Sigur Dumnezeu o să înţeleagă. Era evident că trebuia să mă protejez, altfel m-aş fi dezintegrat. Am petrecut următorii câţiva ani încercând să mă conving singură de asta.”
Ca adult, Lisa şi-a proiectat identitatea într-una masculină. „Doream foarte mult ca fiecare din prietenele mele să fie incredibil de feminină ca aspect, fel de a se purta şi identitate. Din această cauză, nu mă întâlneam niciodată cu o lesbiană, ci doar cu bisexuale sau femei interesate şi de propriul sex, în afară de sexul opus, care se simţeau mai în siguranţă cu imaginea mea masculină.”
În toate relaţiile avute cu alte femei, Lisa a jucat rolul de mascul dominant, achitând notele de plată la restaurante şi în magazine, deschizând uşile, cumpărând cadouri scumpe, ocupându-se de întreţinerea casei şi de reparaţii şi împlinind „orice dorinţă şi vis ale partenerei”.
„Am devenit într-un fel figura centrală a casei şi odată cu asta s-au adăugat şi toate responsabilităţile care îi revin în general bărbatului”, a spus ea. „Dacă se auzea un zgomot noaptea în casă, toată lumea se baza pe mine. Dacă o factură nu era plătită la timp, toată lumea m-ar fi tras pe mine la răspundere. Dacă aerul condiţionat se defecta, dacă curgea prin acoperiş, dacă se strica maşina, toată lumea mă trăgea de mânecă. Era incredibil de greu şi uneori pur şi simplu înfricoşător.”
În schimb, Lisa îşi aminteşte că exercita „un control absolut” asupra partenerelor sale, astfel că nu le permitea să poarte haine care le-ar fi masculinizat, să iasă noaptea singure, să care obiecte grele sau să aibă vreun prieten bărbat care să nu fie gay.
„Pentru că nu eram abuzivă şi încercam să le satisfac toate nevoile, de obicei nu aveau nicio problemă cu acest comportament radical. Aproape întotdeauna considerau că mă comport aşa pentru a le proteja şi a se simţi confortabil. De cele mai multe ori, se lăudau prietenelor sau familiei că nu trebuie să mişte un deget, iar asta îmi hrănea din plin egoul meu fragil.”

Vindecată de harul lui Dumnezeu
Însă în mijlocul vieţii sale de lesbiană, Lisa a început să se simtă tulburată şi şi-a dat seama că nu-i era de ajuns. Traversând perioada depresiei, a început să creadă treptat că avea un gol în inimă lăsat de Dumnezeu, pe care numai Dumnezeu îl putea umple. Obişnuia să se roage: „Doamne, te rog nu mă lăsa să trec prin toate astea”, deşi în acelaşi timp se gândea că rugăciunea ei era inutilă pentru că nu credea că Dumnezeu şi viaţa ei puteau avea ceva în comun.
Însă Dumnezeu, care ascultă şi cele mai ascunse cereri venite din inimă, probabil că a auzit rugăciunea ei, venită dintr-o inimă zdrobită.
În drum spre Spokane în vara anului 2010, unde se dusese să strângă semnături pentru alegerile generale, la o paradă gay, a trăit un moment de vindecare cu ajutorul harului divin, care i-a „tulburat” total viaţa de lesbiană.
„Într-o noapte, în hotelul în care eram cazată, m-am dus la culcare fiind complet gay. Felul meu de a fi, îmbrăcămintea, limbajul trupului, toate erau foarte masculine. Uram bărbaţii, fiind supărată pe toţi pentru abuzul sexual suferit în copilărie”, îşi aminteşte Lisa. „Când m-am trezit, era o prezenţă în cameră pe care nu o pot exprima clar în cuvinte. Simţeam, ca niciodată până atunci, o pace lăuntrică desăvârşită.”
Lisa a fost şocată în următoarea dimineaţă de dorinţele sale cele noi şi de înclinaţiile pe care a început să le aibă imediat.
A deschis televizorul, dar nu înţelegea de ce prezentatoarea de la ştiri, care în mod normal i s-ar fi părut atractivă, acum nu părea să o intereseze deloc. În drum spre serviciu, în aceeaşi dimineaţă, s-a surprins privind un bărbat care făcea jogging şi practic nu şi-a mai putut lua ochii de la el.
Lisa îşi aminteşte că s-a panicat. Nu şi-a dat seama de importanţa a ceea ce i se întâmplase. A devenit confuză. Însă, într-un colţ liniştit al inimii ei, Dumnezeu i-a relevat vindecarea, faptul că toată suferinţa şi durerea profundă prin care trecuse în ultimul timp făcea parte din procesul de vindecare de abuzul suferit în copilărie. Dumnezeu a făcut-o să înţeleagă că putea să se deschidă lumii şi să facă cunoscută povestea vindecării ei.
Lisa era debusolată. Cum era posibil ca ea, Lisa, care nu ştia să fie femeie, să se îmbrace, să vorbească, să meargă ca o femeie, să devină acum o parte din planul generos al lui Dumnezeu?
Într-un moment de credinţă, Lisa a lăsat pe mâna lui Dumnezeu recăpătarea propriei identităţi. În acest parcurs al ei spre un nou eu, s-a despărţit total şi definitiv de orice resursă din viaţa ei de care se sprijinise până atunci. Se terminase cu relaţiile romantice, cu prietenii apropiaţi. S-a delimitat categoric de tot ce o influenţase într-un mod distructiv în trecut. Lisa a învăţat să se bazeze numai pe ajutorul lui Dumnezeu. A învăţat să discearnă vocea Domnului dintre toate celelalte voci.
„Deşi în ultimii 2 ani m-am simţit cumplit de singură şi am traversat cele mai grele momente, am devenit dependentă în totalitate de voia Domnului”, a mărturisit Lisa.

Înţelegerea abuzului şi a durerii şi vindecarea
În timpul rugăciunilor ei, Dumnezeu i-a relevat motivul pentru care îşi asumase o identitate masculină şi îşi tratase prietenele atât de bine. Motivul nu era insecuritatea proprie sau dorinţa ei de a fi bună cu adevărat cu acele femei. Tot ceea ce făcuse Lisa pentru ele fusese făcut de fapt pentru fetiţa din ea, abuzată sexual. Dumnezeu i-a arătat că prin ceea ce făcea, încerca de fapt să se vindece de abuzul din copilărie. Însă s-a dovedit un cerc vicios, pentru că niciuna dintre partenere nu putea fi sursa vindecării. A înţeles apoi că dorinţa ei puternică de a se vindeca era motivul pentru care nu putea face suficient pentru partenerele ei. A aflat apoi că nu se putea vindeca pentru că numai Dumnezeu singur este Cel care vindecă sufletele.
Lisa a realizat mai departe că niciodată nu fusese cu adevărat răvăşită de vreuna dintre numeroasele sale despărţiri, pentru că partenera putea fi „orice femeie din lume” atât timp cât se supunea tratamentului ei excesiv de generos. Lisa şi-a dat seama că toate prietenele ei avuseseră trăsături comune. „Erau ascultătoare în aproape toate aspectele relaţiei”, a spus ea. „Doreau să fie ţinute în braţe, mângâiate, tratate ca nişte prinţese, protejate, să li se dea atenţie totală în conversaţie sau în ceea ce făceau, să li se vorbească într-un mod cât mai delicat.”
Lisa şi-a dat seama ca feminitatea accentuată a partenerelor ei era de fapt reprezentarea fetiţei care fusese înainte de a fi abuzată. Fusese obsedată să le protejeze, să le facă să se simtă bine, să le transforme vieţile într-o „nesfârşită vacanţă”,  pentru că dorea să le trateze aşa cum credea că ar fi trebui să fie ea tratată când era mică, în locul experienţei violente şi traumatizante de care avusese parte.
Într-un moment al adevărului, şi-a dat seama că încerca să se vindece prin ele.

Feminină cu adevărat
După momentul trăit la hotel în acea noapte, când fusese „eliberată de homosexualitate”, Lisa a realizat că Dumnezeu i-a redat identitatea de femeie, restabilindu-i înclinaţiile şi dorinţele cu adevărat feminine.
„Acum îmi doresc ceea ce-şi doreau partenerele mele. Vreau să fiu ţinută în braţe, mângâiată, protejată, tratată cu blândeţe”, a spus ea. „Identitatea mea este acum intactă şi sigură în mâinile lui Hristos, pentru că aşa m-a creat El să simt.”
Lisa scrie acum o carte despre această călătorie a ei, intitulată „O povară prea grea”, care va apărea în 2013. Prin rugăciuni, Lisa şi-a dat seama că nu s-a simţit niciodată în largul ei în faţa responsabilităţilor asumate când era lesbiană, pentru că menirea ei nu era să ducă o sarcină atât de grea, precum cea a unui bărbat. Nu fusese creată pentru aşa ceva.
„Uneori ne asumăm atât de multe poveri care nu ne aparţin… lucruri asupra cărora nu avem controlul, întrebări şi temeri care nu ţin de noi. Dumnezeu face un inventar al sufletului să vadă ce poate găsi acolo. Dacă va găsi poveri care Îi aparţin, le va lua înapoi. Este mereu gata să te elibereze de ele”, a mărturisit Lisa pentru LifeSiteNews.
Lisa vede povestea vindecării ei de abuzul sexual din copilărie şi de homosexualitate prin prisma ajutorului lui Dumnezeu, ca pe un lucru accesibil oricui. „Oamenii ca mine au nevoie de vindecare. Au nevoie de ajutor de la Domnul pentru a-şi restaura identitatea.”
Pentru a ajuta, Lisa şi-a deschis un cont pe Facebook unde oferă sfaturi homosexualilor care vor să redevină normali şi unde îşi povesteşte lupta proprie. O ajută cuvintele Psalmistului, pe care şi le asumă: „Cel care vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi leagă rănile lor.” (Psalm 146, 3)
„Mi-am găsit în sfârşit liniştea, şi îi datorez asta lui Dumnezeu”, a spus ea. „Sunt puţini cei care, în faţa unei lesbiene dependente de droguri, ar îndrăzni să zică: «Într-o zi o să-l urmeze pe Domnul.» Sună ridicol, dar s-a întâmplat cu-adevărat.”

Sursa: LifeSiteNews