Evanghelia
Luca
7, 36-50
În
vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la
el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi, iată,
era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus şade
la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi, stând
înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude
cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta,
fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi
proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El,
că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el:
Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un
cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari,
iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească,
i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult?
Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai
mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către
femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa
ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat
picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai
dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute
picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a
uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele
multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.
Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce
şedeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta
care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa
ta te-a mântuit; mergi în pace!
Sfântul
Teofan Zăvorâtul - Cuvânt
în Duminica a cincea din Postul Mare
“De
câte săptămâni cântăm: “Uşile pocăinţei deschide-mi mie,
Dătătorule de viaţă“! Şi de fiecare dată primim de la Domnul
răspuns mângâietor şi însufleţitor la pocăinţă: fie în
citirile din Evanghelie, fie în pomenirile legate de Duminici.
Lucrarea pocăinţei este ceva ca şi cum Stăpânul casei şade în
cămările dinăuntru şi unii, căutând intrare la El, strigă de
afară: „Deschide-ne nouă, deschide-ne nouă, uşile!” Iar
Stăpânul casei îi răspunde dinăuntru unuia: „Vino, uşa este
deschisă“, altuia: „Vino, uşa nu este zăvorâtă, e doar
închisă, deschide-o şi intră“, altuia: „Cheia este afară;
caut-o, găseşte-o, bag-o în lacăt, descuie şi intră“. Oameni
feluriţi, răspunsuri felurite şi felurite osteneli pentru a intra:
dar toţi, intrând pe uşă, merg înăuntru cu îndrăznire, se
apropie de Stăpânul casei, se aruncă la picioarele Lui, sunt
învredniciţi de milostiva Lui îmbrăţişare şi sunt aşezaţi
aproape de El – ca să se mângâie cu această apropiere
atotfericitoare. Oare vă este limpede această pildă?
Stăpânul
casei este Domnul, Care primeşte pe păcătoşii ce se pocăiesc şi
iarăşi îi apropie de Sine. Dintre cei care vin la El, cine sunt
cei dintâi, care află uşa deschisă? Sunt cei ce după spovedania
şi împărtăşirea dinainte s-au păzit curaţi de tot păcatul, nu
şi-au spurcat gândurile şi simţămintele cu nici o necurăţie şi
au păstrat nestins focul osârdiei. Cine sunt cei ce au găsit uşa
închisă, dar nu şi zăvorâtă? Sunt cei ce câteodată au mai
slăbit în râvna de a plăcea lui Dumnezeu, s-au lăsat uneori
pradă nepăsării şi nelucrării, şi cu toate că s-au păzit de
păcatele de moarte, nu şi-au păstrat întotdeauna curate gândurile
şi simţămintele înaintea Domnului. Cine sunt cei pentru care uşa
e zăvorâtă şi cheia aruncată, aşa încât mai trebuie şi
găsită? Sunt cei căzuţi în păcate de moarte, care s-au robit
patimilor şi obiceiurilor păcătoase şi prin aceasta au căzut în
nesimţire împietrită, în nepăsare şi orbire.
De
care dintre aceste tagme ţinem şi noi? De cea în rândul căreia
ne vom pune. De prima? Se va găsi, oare, cineva de felul acesta? De
a doua? Şi aceştia sunt rari. Rămâne să ne punem în rândul
celei de-a treia. Fericiţi sunt cei dintâi; nu e cu totul rău nici
de cei din a doua tagmă; să nu deznădăjduim, însă, nici noi,
cei împovăraţi cu păcatele şi încurcaţi în patimi. Şi pe noi
este gata să ne primească Domnul, şi ne cheamă, şi ne primeşte
şi ne îngăduie la Sine. Chiar dacă uşa este zăvorâtă şi
cheia e închisă nu se ştie unde, să căutăm şi vom găsi; să
deschidem uşa şi să intrăm la Domnul. Chezăşia reuşitei este,
iată, Sfânta Maria Egipteanca, a cărei pomenire se săvârşeşte
astăzi. Pentru ea era cu neputinţă să se apropie de uşă şi să
intre pe ea: dar Domnul i-a dăruit înţelepţire ca să poată
intra. Să mergem pe urmele ei, şi vom dobândi toate.
Ce
s-a întâmplat cu ea, că uşa pe care mai înainte nu putea intra i
s-a făcut deodată cu putinţă de trecut? Doar ea n-a întreprins
nimic deosebit. Stătea şi ea mai într-o parte şi tot stătea şi
nimeni n-auzea nici un sunet din gura ei – şi într-o clipă a
mers şi a aflat trecere prin uşa care mai înainte era cu neputinţă
de străbătut. Asta înseamnă că în aceeaşi clipă a aflat
cheia, a şi deschis uşa şi a şi înlăturat toate piedicile.
Tocmai la această clipă trebuie să privim şi noi mai cu stăruinţă
şi să pricepem puterea ei. Ce s-a întâmplat atunci?
Vedeţi
şi voi că pe dinafară pare să nu se fi întâmplat nimic, ci
totul s-a săvârşit prin schimbarea lăuntrică a gândurilor şi
simţămintelor.
„Am
văzut“, spune ea, „întregul adânc al păcatului şi m-a
cuprins groaza în urma simţirii mâniei lui Dumnezeu, care era gata
să mă lovească pentru păcatele mele. M-a dezgustat patima mea,
care mă dăduse pierzării; m-am întors de la ea cu inima şi am
urât-o – şi am dat făgăduinţă Domnului să nu mă mai întorc
la urâciunile dinainte, ci să-I slujesc doar Lui în toate zilele
vieţii mele, luând-o drept chezaşă pe Preacurata Stăpână, ceea
ce L-a născut“.
Iată
ce s-a întâmplat! Priviţi, şi veţi afla aici şi cheia, şi
descuierea uşii, şi deschiderea ei.
Care
e cheia de la uşa pocăinţei? Simţămintele dureroase de pocăinţă:
simţământul păcătoşeniei proprii şi al vinovăţiei pentru ea,
simţământul mâniei lui Dumnezeu pentru păcate şi al groazei de
ea, simţământul frângerii inimii şi al părerii de rău pentru
toate păcatele.
Ce
alcătuieşte întoarcerea cheii, care descuie uşa zăvorâtă?
Dezgustarea de păcat, urarea lui, întoarcerea inimii de la el către
Dumnezeu şi lucrurile plăcute Lui.
Ce
alcătuieşte deschiderea uşii pocăinţei? Hotărârea tare şi
neclintită de a nu ne mai întoarce la faptele netrebnice dinainte
şi legământul nefâţarnic de a sluji de acum înainte numai
Domnului în toate zilele vieţii noastre.
Iată:
recunoaşterea păcatelor, frângerea inimii şi necazul pentru ele,
întoarcerea de la ele către Domnul, împreună cu legământul de a
nu mai arăta îngăduinţă patimilor – şi uşa e deschisă.
Dar
ce, dacă toate acestea au fost făcute, asta înseamnă că vom şi
intra îndată? Nu încă, trebuie să primim îngăduinţa de a
intra. Ingăduinţa aceasta se cumpără prin mărturisirea de către
noi a păcatelor noastre şi ni se înmânează prin dezlegarea de
păcate primită de la părintele nostru duhovnic. După aceea,
rămâne numai să intrăm, să ne apropiem de Stăpânul casei, să
ne învrednicim de îmbrăţişarea Lui şi de starea în apropierea
Lui. Asta se săvârşeşte prin primirea Sfintei împărtăşanii.
Iată,
Sfânta Maria Egipteanca ne-a arătat care e cheia de la uşa cea
zăvorâtă a pocăinţei, cum poate fi aflată ea, cum trebuie
întoarsă în uşă, cum să descuiem, cum să deschidem şi, în
cele din urmă, să intrăm. Deci urmaţi această cale toţi cei ce
aveţi nevoie. Dar cine nu are nevoie? Să mergem, aşadar, cu toţii.
Nimeni să nu se dea în lături, nimeni să nu rămână în urma
celorlalţi, nimeni să nu cadă în deznădejde. Pe toţi îi cheamă
Stăpânul casei şi pe toţi îi aşteaptă. Să mergem,
împingându-ne şi îndemnându-ne unii pe alţii. Să spunem celui
care stă pe loc:
„Tu
de ce stai, nu cumva vrei să rămâi fără fericitul Lui Sânge
de-ţi înfigi picioarele în pământ şi nu te mişti din loc? Oare
nu strigi şi tu împreună cu Biserica, sau strigi numai cu limba,
nu şi cu inima: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule
de viaţă”? De ce stai, deci? Apucă-te de treabă. Totul îţi e
la îndemână. Puţină osteneală, şi vei afla toate, şi vei
reuşi în toate. Iată şi cheia: uite cum trebuie întoarsă, uite
cum trebuie deschisă uşa şi dobândită îngăduinţa de intrare.
Iată, priveşte prin uşa deschisă celorlalţi şi braţele
Părinteşti, care stau întinse spre tine şi sunt gata să te
primească. Oare tot vei mai amâna, privind nepăsător încoace şi
încolo, pierzând fără folos vremea scurtă şi preţioasă?“
Da,
fraţilor, scurtă este deja vremea noastră cea preţioasă! Scumpă
vreme e vremea postului şi pocăinţei: iar din ea nu au mai rămas
decât o săptămână şi ceva. Ai lăsat-o să treacă: oare o vei
mai apuca? Asta o spun celor ce încă nu s-au împăcat cu Domnul şi
se văd împovăraţi cu o mulţime de păcate – şi o spun ca pe o
preîntâmpinare, ca nu cumva cineva, amânând de la o săptămână
la alta pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, să o
amâne de tot şi în acest post: drept care se va chinui un an
întreg sub povara păcatelor şi a mâniei lui Dumnezeu care stă să
cadă asupra lor. Şi încă este bine dacă vom mai trăi până la
următoarea vreme bineprimită: altfel vom merge nemiluiţi şi în
lumea cealaltă, unde ne vor deschide uşa şi fără ca noi să
facem ceva pentru asta, dar deja nu spre pocăinţă, ci ne vor
îmbrânci pe ea şi ne vor întemniţa pentru totdeauna; dincolo de
ea nu ne vor mai aştepta braţele Părinteşti, ci focul cel
nestins, viermele cel neadormit şi duhurile răutăţii, ce ne
urăsc.
De
acestea aducându-ne aminte, să ne grăbim, fraţilor, a ne deschide
uşile pocăinţei, aşa cum ne-o arată Sfânta Maria Egipteanca, cu
ale cărei rugăciuni fie ca Domnul să ne înţelepţească în
această lucrare atât de trebuincioasă pentru noi. Amin!”
21
martie 1865
Sursa:
Cuvantul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu