Predica la Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) -- Sfântul Teofan Zăvorâtul

Evanghelia

Luca 7, 36-50

În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că Iisus şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Cuvânt în Duminica a cincea din Postul Mare

“De câte săptămâni cântăm: “Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“! Şi de fiecare dată primim de la Domnul răspuns mângâietor şi însufleţitor la pocăinţă: fie în citirile din Evanghelie, fie în pomenirile legate de Duminici. Lucrarea pocăinţei este ceva ca şi cum Stăpânul casei şade în cămările dinăuntru şi unii, căutând intrare la El, strigă de afară: „Deschide-ne nouă, deschide-ne nouă, uşile!” Iar Stăpânul casei îi răspunde dinăuntru unuia: „Vino, uşa este deschisă“, altuia: „Vino, uşa nu este zăvorâtă, e doar închisă, deschide-o şi intră“, altuia: „Cheia este afară; caut-o, găseşte-o, bag-o în lacăt, descuie şi intră“. Oameni feluriţi, răspunsuri felurite şi felurite osteneli pentru a intra: dar toţi, intrând pe uşă, merg înăuntru cu îndrăznire, se apropie de Stăpânul casei, se aruncă la picioarele Lui, sunt învredniciţi de milostiva Lui îmbrăţişare şi sunt aşezaţi aproape de El – ca să se mângâie cu această apropiere atotfericitoare. Oare vă este limpede această pildă?

Stăpânul casei este Domnul, Care primeşte pe păcătoşii ce se pocăiesc şi iarăşi îi apropie de Sine. Dintre cei care vin la El, cine sunt cei dintâi, care află uşa deschisă? Sunt cei ce după spovedania şi împărtăşirea dinainte s-au păzit curaţi de tot păcatul, nu şi-au spurcat gândurile şi simţămintele cu nici o necurăţie şi au păstrat nestins focul osârdiei. Cine sunt cei ce au găsit uşa închisă, dar nu şi zăvorâtă? Sunt cei ce câteodată au mai slăbit în râvna de a plăcea lui Dumnezeu, s-au lăsat uneori pradă nepăsării şi nelucrării, şi cu toate că s-au păzit de păcatele de moarte, nu şi-au păstrat întotdeauna curate gândurile şi simţămintele înaintea Domnului. Cine sunt cei pentru care uşa e zăvorâtă şi cheia aruncată, aşa încât mai trebuie şi găsită? Sunt cei căzuţi în păcate de moarte, care s-au robit patimilor şi obiceiurilor păcătoase şi prin aceasta au căzut în nesimţire împietrită, în nepăsare şi orbire.

De care dintre aceste tagme ţinem şi noi? De cea în rândul căreia ne vom pune. De prima? Se va găsi, oare, cineva de felul acesta? De a doua? Şi aceştia sunt rari. Rămâne să ne punem în rândul celei de-a treia. Fericiţi sunt cei dintâi; nu e cu totul rău nici de cei din a doua tagmă; să nu deznădăjduim, însă, nici noi, cei împovăraţi cu păcatele şi încurcaţi în patimi. Şi pe noi este gata să ne primească Domnul, şi ne cheamă, şi ne primeşte şi ne îngăduie la Sine. Chiar dacă uşa este zăvorâtă şi cheia e închisă nu se ştie unde, să căutăm şi vom găsi; să deschidem uşa şi să intrăm la Domnul. Chezăşia reuşitei este, iată, Sfânta Maria Egipteanca, a cărei pomenire se săvârşeşte astăzi. Pentru ea era cu neputinţă să se apropie de uşă şi să intre pe ea: dar Domnul i-a dăruit înţelepţire ca să poată intra. Să mergem pe urmele ei, şi vom dobândi toate.

Ce s-a întâmplat cu ea, că uşa pe care mai înainte nu putea intra i s-a făcut deodată cu putinţă de trecut? Doar ea n-a întreprins nimic deosebit. Stătea şi ea mai într-o parte şi tot stătea şi nimeni n-auzea nici un sunet din gura ei – şi într-o clipă a mers şi a aflat trecere prin uşa care mai înainte era cu neputinţă de străbătut. Asta înseamnă că în aceeaşi clipă a aflat cheia, a şi deschis uşa şi a şi înlăturat toate piedicile. Tocmai la această clipă trebuie să privim şi noi mai cu stăruinţă şi să pricepem puterea ei. Ce s-a întâmplat atunci?

Vedeţi şi voi că pe dinafară pare să nu se fi întâmplat nimic, ci totul s-a săvârşit prin schimbarea lăuntrică a gândurilor şi simţămintelor.

„Am văzut“, spune ea, „întregul adânc al păcatului şi m-a cuprins groaza în urma simţirii mâniei lui Dumnezeu, care era gata să mă lovească pentru păcatele mele. M-a dezgustat patima mea, care mă dăduse pierzării; m-am întors de la ea cu inima şi am urât-o – şi am dat făgăduinţă Domnului să nu mă mai întorc la urâciunile dinainte, ci să-I slujesc doar Lui în toate zilele vieţii mele, luând-o drept chezaşă pe Preacurata Stăpână, ceea ce L-a născut“.

Iată ce s-a întâmplat! Priviţi, şi veţi afla aici şi cheia, şi descuierea uşii, şi deschiderea ei.

Care e cheia de la uşa pocăinţei? Simţămintele dureroase de pocăinţă: simţământul păcătoşeniei proprii şi al vinovăţiei pentru ea, simţământul mâniei lui Dumnezeu pentru păcate şi al groazei de ea, simţământul frângerii inimii şi al părerii de rău pentru toate păcatele.

Ce alcătuieşte întoarcerea cheii, care descuie uşa zăvorâtă? Dezgustarea de păcat, urarea lui, întoarcerea inimii de la el către Dumnezeu şi lucrurile plăcute Lui.

Ce alcătuieşte deschiderea uşii pocăinţei? Hotărârea tare şi neclintită de a nu ne mai întoarce la faptele netrebnice dinainte şi legământul nefâţarnic de a sluji de acum înainte numai Domnului în toate zilele vieţii noastre.

Iată: recunoaşterea păcatelor, frângerea inimii şi necazul pentru ele, întoarcerea de la ele către Domnul, împreună cu legământul de a nu mai arăta îngăduinţă patimilor – şi uşa e deschisă.

Dar ce, dacă toate acestea au fost făcute, asta înseamnă că vom şi intra îndată? Nu încă, trebuie să primim îngăduinţa de a intra. Ingăduinţa aceasta se cumpără prin mărturisirea de către noi a păcatelor noastre şi ni se înmânează prin dezlegarea de păcate primită de la părintele nostru duhovnic. După aceea, rămâne numai să intrăm, să ne apropiem de Stăpânul casei, să ne învrednicim de îmbrăţişarea Lui şi de starea în apropierea Lui. Asta se săvârşeşte prin primirea Sfintei împărtăşanii.

Iată, Sfânta Maria Egipteanca ne-a arătat care e cheia de la uşa cea zăvorâtă a pocăinţei, cum poate fi aflată ea, cum trebuie întoarsă în uşă, cum să descuiem, cum să deschidem şi, în cele din urmă, să intrăm. Deci urmaţi această cale toţi cei ce aveţi nevoie. Dar cine nu are nevoie? Să mergem, aşadar, cu toţii. Nimeni să nu se dea în lături, nimeni să nu rămână în urma celorlalţi, nimeni să nu cadă în deznădejde. Pe toţi îi cheamă Stăpânul casei şi pe toţi îi aşteaptă. Să mergem, împingându-ne şi îndemnându-ne unii pe alţii. Să spunem celui care stă pe loc:

„Tu de ce stai, nu cumva vrei să rămâi fără fericitul Lui Sânge de-ţi înfigi picioarele în pământ şi nu te mişti din loc? Oare nu strigi şi tu împreună cu Biserica, sau strigi numai cu limba, nu şi cu inima: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă”? De ce stai, deci? Apucă-te de treabă. Totul îţi e la îndemână. Puţină osteneală, şi vei afla toate, şi vei reuşi în toate. Iată şi cheia: uite cum trebuie întoarsă, uite cum trebuie deschisă uşa şi dobândită îngăduinţa de intrare. Iată, priveşte prin uşa deschisă celorlalţi şi braţele Părinteşti, care stau întinse spre tine şi sunt gata să te primească. Oare tot vei mai amâna, privind nepăsător încoace şi încolo, pierzând fără folos vremea scurtă şi preţioasă?“

Da, fraţilor, scurtă este deja vremea noastră cea preţioasă! Scumpă vreme e vremea postului şi pocăinţei: iar din ea nu au mai rămas decât o săptămână şi ceva. Ai lăsat-o să treacă: oare o vei mai apuca? Asta o spun celor ce încă nu s-au împăcat cu Domnul şi se văd împovăraţi cu o mulţime de păcate – şi o spun ca pe o preîntâmpinare, ca nu cumva cineva, amânând de la o săptămână la alta pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, să o amâne de tot şi în acest post: drept care se va chinui un an întreg sub povara păcatelor şi a mâniei lui Dumnezeu care stă să cadă asupra lor. Şi încă este bine dacă vom mai trăi până la următoarea vreme bineprimită: altfel vom merge nemiluiţi şi în lumea cealaltă, unde ne vor deschide uşa şi fără ca noi să facem ceva pentru asta, dar deja nu spre pocăinţă, ci ne vor îmbrânci pe ea şi ne vor întemniţa pentru totdeauna; dincolo de ea nu ne vor mai aştepta braţele Părinteşti, ci focul cel nestins, viermele cel neadormit şi duhurile răutăţii, ce ne urăsc.

De acestea aducându-ne aminte, să ne grăbim, fraţilor, a ne deschide uşile pocăinţei, aşa cum ne-o arată Sfânta Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni fie ca Domnul să ne înţelepţească în această lucrare atât de trebuincioasă pentru noi. Amin!”

21 martie 1865

Sursa: Cuvantul Ortodox

Predica la Duminica a 4-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul) -- Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Matei 4, 25; 5, 1-12

În vremea aceea, după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.

Iisus, văzând mulţimile, S-a suit în munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri!

Pr. Ilie Cleopa – Despre credință și îndoială

Iubiți credincioși,

Să înțelegem că alta este credința tare, deplină, și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici. Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge creștin".

Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii, tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui cereasca împărăție.

Credința deplină și tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm, fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva exemple din viața Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor? Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au înălțat biserici creștine?

Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui, înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că “după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.

Aceeași credință tare până la jertfă și viață îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt trecuți ca sfinți în calendar și le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și mamele noastre blânde și evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor îndoielnici și slabi în credință.

Iubiți credincioși,

Împotriva credinței adevărate și puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani, care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe creștini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani, calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul necredincioșilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției, și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați, îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credință o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poți ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ți milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.

Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând cam aceleași cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă ești bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei, vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiți credincioși,

Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să avem credință puternică și toate le vom dobândi.

Îndoiala în credință a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17, 19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9, 28-29).

Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul, mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții. Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători și răi.

De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Amin.

Sursa: Doxologia