Evanghelia
Ioan
12, 1-18
Înainte
de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr,
cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au
făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce
şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră
cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi
le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul
mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon
Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu
s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat
săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă lui de
săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se
punea în ea. Iisus, însă, a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua
îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi,
dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi dintre iudei, mulţime multă
a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l
vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au
sfătuit căpeteniile preoţilor ca şi pe Lazăr să-l omoare,
fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi
credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la
praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic
şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este
cuvântat Cel Ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este
scris: nu te teme, fiica Sionului; iată, împăratul tău vine la
tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles
ucenicii Săi la început; ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci
şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei
I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum
l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De
aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut
această minune.
Sfântul
Luca al Crimeei - Predică
la Intrarea Domnului în Ierusalim
“Litera
omoară, iar duhul dă viaţă”.
Acum
prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească
a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în
Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de
pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de
zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din
Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele
Sale minuni - învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în
mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine
sărbătoreşte.
Hristos
Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le diavolilor pe care
îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar
celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor.
Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de
Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul
acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi,
El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze
poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai
aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este
din această lume şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu
strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El
Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi
smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire
exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se
risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai
înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii -
fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai
înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi
stăpânirii.
Împărăţia
lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie
de alt fel - mai presus de lume, Dumnezeiască. Şi El a dobândit
această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin
ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat şi
înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi.
El
S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor,
liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi
feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3). Pentru ce plângea?
Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai
fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar
acum ascunse sunt de ochii tăi” (Lc. 19, 41-42). „O, dacă ai fi
priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu
sunt împăratul tău - nu pământesc, ci ceresc!”.
Domnul
ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de
El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul,
că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că
cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră
peste piatră şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă
Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui!
Se
întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea
lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire
sau boală, prin care îi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu în
ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta!”. Cu fiecare dintre noi se
întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate
încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul
înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.
Aşadar,
poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: „Osana
întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele
Domnului!”, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii
strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare,
văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele
prorocului Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului,
veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău
vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul
celei de sub jug” (Zah. 9, 9).
Şi
totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această
prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând
răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus
le-a răspuns: „Oare niciodată n-aţi citit că din gura pruncilor
şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă? Dacă vor tăcea aceştia,
pietrele vor striga” (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).
De
ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja:
fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine
zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul
indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau
străini de duhul ei, închinându-se literei şi oricine încălca
litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.
Ei
erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi
în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L
proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea
minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!
Ei
nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o
împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El
este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu
numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu
i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr
cel mort de patru zile.
Despre
ei a prezis marele proroc Isaia: „S-a îngroşat inima poporului
acestuia şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a
închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi
cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-i vindec pe
ei” (Is. 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului
Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor. 3, 6).
Vrăjmaşii
lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care
ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai
Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să
luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu