L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era
înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven –
printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin
unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în
flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea
lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o,
mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de
seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe
despre cum s-a petrecut această trecere.
Cu ochii închişi şi pătruns de emoţia retrăirii, mi-a spus atunci numai
câteva cuvinte: „Despre convertire nu vă pot vorbi… Este ceva atât de intim! Nu
se pot povesti aceste lucruri, nu există cuvinte… Dumnezeu s-a atins
duhovniceşte de inima mea şi mi-a spus: «Te cunosc şi te iubesc!». Dar aceste
lucruri nu se pot povesti… Roagă-te pentru mine, Anca! Ortodoxia este o mare
familie, iar noi suntem fraţi”.
A doua zi, în zori, deşi se pregătea de plecare, nu mică mi-a fost mirarea
să-l văd venind la mine şi deschizându-şi mai mult inima. Considera că cele
spuse cu o seară în urmă ar putea fi înţelese greşit de unii cititori, de aceea
a simţit nevoia să lămurească puţin. Cu aceeaşi emoţie şi intensă trăire,
Părintele Siluan Osseel mi-a vorbit rar, căutând răspunsurile în duh, nu în
raţiune, după cum povăţuia cel între Sfinţi Părintele nostru, Siluan Athonitul,
al cărui nume s-a învrednicit să-l poarte. La sfârşit aveam dimpreună lacrimi
în ochi…
Părintele Siluan: – Ieri seară am vorbit despre convertire, acest moment
crucial din viaţa unui om, şi poate am folosit o expresie un pic riscantă, care
ar putea duce la o interpretare greşită… Am spus că Însuşi Dumnezeu este Cel
care spune fiinţei umane: te cunosc şi te iubesc. Bineînţeles, este un fel de-a
spune. Dumnezeu nu vorbeşte „oral” fiinţei umane, ci îi vorbeşte în inimă. Sau,
mai bine-zis, în nous[1], cum spunem adesea în Biserica noastră.
- Ce este nous-ul?
- Nu sunt teolog, vă rog să mă iertaţi. Răspunsul meu nu va fi unul
elaborat. Nous-ul este centrul fiinţei noastre. Este centrul duhovnicesc care
ştie. Punct! Ştie, fără să aibă nevoie de o analiză raţională. Poate că
intelectul se va împotrivi şi va spune: ,,Ce faci?! Nu eşti nici rus, nu eşti
nici grec, nici român şi eşti atras de religia asta ciudată…” Inima însă ştie!
- Adică începe o luptă între inimă şi raţiune?
- Mai degrabă un decalaj. Inima se avântă cu adevărat, fiindcă ştie. Ştie
Adevărul. Cum de ştie? Fiindcă asta este funcţia nous-ului, de a şti. Aşadar,
Dumnezeul nostru ne vorbeşte prin nous. Sunt momente în care inima noastră,
întreaga noastră fiinţă se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. De pildă, ca în
Psalmul 50 al lui David, în care se vorbeşte despre o ,,inimă înfrântă”… Vă
amintiţi de Evanghelia Schimbării la Faţă? Apostolii vor să reţină acest moment
şi unul dintre ei spune: ,,Doamne, să facem trei colibe: una pentru Tine, una
pentru Moise şi una pentru Ilie”. Dar nu o colibă este cea care poate reţine
prezenţa lui Hristos! Ci o „inimă înfrântă”.
Bineînţeles, noi acuma suntem mari poeţi şi îl iubim mult pe Sfântul Siluan
care zice: „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui.” Spunem: „O, ce cuvânt
extraordinar!”. Asta până în momentul în care ne aflăm cu adevărat în iad şi
începem să strigăm: ,,Doamne, te rog, vino, ajută-mă! Ia-mi mâna, ca în icoana
Învierii, trage-mă către viaţă!”… În momentul convertirii, pentru prima oară,
omul trăieşte această experienţă: Dumnezeu se face cunoscut omului prin nous. Nu
vreau să spun că e cumplit, dar e ceva care atinge fiinţa umană în totalitatea
ei, şi fizic, şi psihic.
- Ca un cutremur.
- Da. Şi, în acest moment, omul ştie că Dumnezeu îl cunoaşte: „Pe tine,
chiar pe tine, Ana, sau Sofia, vă cunosc şi vă iubesc”. Este un eveniment atât
de mare, încât nu avem cuvinte… Trebuie să-l trăieşti. Nu spun că mie mi s-a
întâmplat asta, dar este suficient să-l citim pe Sfântul Siluan, care spunea
că, din acel moment, a ştiut că este cunoscut de Dumnezeu, a ştiut că Dumnezeu
îl iubeşte. Deci, vă rog, nu scrieţi că Dumnezeu îi spune omului „Te cunosc…” ,
ci că prin nous Dumnezeu se face cunoscut omului, şi că îi dăruieşte mila Sa,
blândeţea Sa, smerenia Sa… Smerenia lui Dumnezeu! Este de neînchipuit! El, Care
a creat întreaga lume, El este smerit… El! Noi nu ştim ce este smerenia. Doar
Sfântul Siluan ştia. Pentru că el a văzut privirea lui Hristos şi, în privirea
aceasta, a cunoscut smerenia Domnului. De aceea, chiar înaintea morţii, când
Părintele Sofronie a intrat în camera lui şi l-a întrebat: „Părinte, sunteţi
pregătit de moarte?”, acest mare om, acest mare sfânt i-a răspuns: „Nu, nu…
pentru că nu am dobândit încă smerenia”.
- „Smerenia lui Hristos”…
- Smerenia. Există o singură smerenie. Noi încercăm să trăim această stare
de smerenie, dar ceea ce trăim este numai o imitaţie. Cu toate acestea, ne
străduim. Ne rugăm, căutăm. De fapt, aşa cum se spune şi în cartea Sfântului
Siluan, nu am putea căuta ceea ce nu am cunoscut deja. Şi ajungem să cunoaştem
când Îl întâlnim pe Hristos. Sfântul Siluan L-a privit pe Hristos în ochi şi
astfel a simţit blândeţea şi smerenia Celui care a creat întreaga lume şi Care
i-a spus chiar lui: „Învaţă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Noi
trăim… ah! ca nişte prăpădiţi, privim totul de sus, din turnurile astea false
pe care ni le-am construit… Ăştia suntem, nişte prăpădiţi.
- Dar cum putem păstra această smerenie, căci Sfântul Siluan a luptat
cincisprezece ani pentru a o dobândi?
- Cu cât este mai curată viaţa omului, cu atât mai eficientă este
funcţionarea nous-ului. Curăţie în toate sensurile cuvântului. Dar, pentru a
păstra harul, trebuie multă grijă. Harul este atât de delicat, încât şi cel mai
mic gând îl poate alunga. Amintiţi-vă de Sfântul Siluan, de momentul când intră
în biserică şi vede un călugăr care era mai plinuţ. Şi îşi spune: „Părintele
ăsta, dacă se mai îngraşă mult, n-o să mai poată să-şi facă metaniile!” A fost
suficient acest gând ca să piardă harul!
Ieri, în trapeză s-a citit un cuvânt: „Purtaţi-vă cu harul ca şi cum v-aţi
afla lângă o pasăre care s-a aşezat lângă voi şi nu vreţi s-o speriaţi.”. Nu vă
mişcaţi, nu faceţi nici cea mai mică mişcare! Nici cu inima, nici cu mintea.
Rămâneţi nemişcaţi, fiindcă altfel bucuria se va retrage. Este cu neputinţă să
reţii tot timpul această stare de har. Aşa că amintiţi-vă de Adam, care într-o
zi s-a pomenit în afara Raiului şi plânge. Aşa suntem şi noi. Harul se retrage
încetişor, încetişor, iar omul se întreabă: „Ce se întâmplă? Începe să fie frig
aici. Temperatura scade şi nu văd nici un termostat care să o ridice la loc. Ce
să fac?” Şi începe să plângă fiindcă a pierdut această relaţie intensă cu
Hristos, a pierdut simţirea prezenţei lui Hristos.
În astfel de momente, purtaţi-vă ca şi cum aţi fi nişte poeţi
extraordinari: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Nu trebuie să cazi
imediat în disperare dacă nu reuşeşti. A-ţi ţine mintea în iad înseamnă: „Iată,
pe de o parte, Doamne, Te cunosc, ştiu cum trebuie să trăiesc. Dar, pe de altă
parte, uită-Te la viaţa mea, Doamne… Sunt cu totul netrebnic, nu am putere
singur să duc la îndeplinire poruncile Tale, nu pot să trăiesc ca în
Fericiri…”.
Deci să încercăm să trăim în această stare: pe de-o parte, fiind conştienţi
cum ar putea să fie viaţa noastră cu Hristos, iar pe de alta, privindu-ne pe
noi înşine şi spunându-ne: „ Doamne! Cât eşti de sărman, preotule, cât eşti de
slab, cât eşti de neputincios…”. Este o tragedie. Cred că Părintele Sofronie
numea asta „tragedia omului”. Suntem ca într-un teatru, un teatru grec, şi
suntem în acelaşi timp actori şi spectatori. Şi ne vedem pe noi înşine şi ne
spunem: „Cum este posibil? Cum este posibil, Doamne? Te cunosc, şi cu toate
astea Te părăsesc! Cât sunt de slab! Cât sunt de
netrebnic! Doamne, ajută-mă!”. Dar să trăieşti tot timpul această stare, a
celor doi poli, şi asta fără să cazi în deznădejde, ci dimpotrivă, ca în fresca
aceasta, a Învierii – să stai cu mâinile întinse, aşa, ca Adam… Iar Hristos, El
este tot timpul de faţă şi ne aşteaptă, aşteaptă momentul în care să facem
gestul ăsta, ca să ne prindă şi să ne tragă afară.
- Ce-i de făcut când vedem că păcătuim mereu şi Hristos ne iartă încă o
dată şi încă o dată, dar viaţa noastră nu se schimbă deloc?…
- Fiţi atenţi, pentru că aici este o capcană psihologică. Bineînţeles că nu
avem nici o scuză pentru păcatele noastre, fiindcă ştim foarte bine cum trebuie
să trăim – dar, pe de altă parte, când suntem cu adevărat conştienţi de starea
noastră căzută, putem să strigăm: „Doamne, îmi amintesc că ai spus că ai venit
pentru bolnavi, nu pentru cei care se cred sănătoşi, deci, Doamne, uită-te la
mine, cât sunt de sărac, uită-te cât sunt de neputincios, chiar dacă, Doamne,
Tu mi-ai arătat dragostea Ta…”. În acest moment, care este un moment al
mărturisirii, Hristos vine. El este în acelaşi timp doctorul şi doctoria…
- Sfânta Împărtăşanie…
- Da! Desigur. Aşadar noi trebuie să ne ferim din răsputeri să nu cădem în
deznădejde. Pentru că din orice situaţie există întotdeauna o ieşire. Exit („Ieşire”).
Exomologhiste! („Mărturisiţi-vă!”) – cum spun grecii. Putem ieşi din starea
asta prin mărturisire, fiindcă mărturisirea depinde de două condiţii
fundamentale: pocăinţa ta şi mila Mea. Bineînţeles, adevărata pocăinţă conţine
hotărârea fermă de a ne schimba viaţa. Metanoia[2]. Nu este suficient să spui:
„Doamne, Doamne!” Trebuie o schimbare a întregii fiinţe. Este greu, dar nu
imposibil. Am văzut asta şi în viaţa Sfântului Siluan: nu este imposibil. Într-o zi, am învăţat să mergem – a fost greu, dar am învăţat. Toţi am
învăţat matematica – a fost greu, dar am învăţat. Şi în viaţa duhovnicească
putem învăţa la fel, puţin câte puţin, urmându-i pe Sfinţii Părinţii noştri,
urmându-l pe Stareţul nostru…
- Ce aţi învăţat de la Stareţul sfinţiei voastre, Părintele Sofronie?
- Era un duhovnic desăvârşit. Avea măiestria de a-i face pe oameni să
înţeleagă, într-un fel foarte simplu, legile care există în viaţa
duhovnicească. Aşa cum în fizică, în matematică, există legi, la fel se
întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu putem spune: „Aici este un obstacol,
calea asta e prea grea pentru mine, aşa că o să încerc să scap pe undeva. Sau,
mai bine, să mă întorc înapoi.” Nici vorbă! Era aspru, dar avea şi mult umor. Îi
putea duce pe oameni până la o treaptă mai înaltă, dar era şi cu picioarele pe
pământ. Nu era ca un părinte duhovnicesc care să plutească pe un norişor. Era
foarte practic.
- Adică avea trezvie? Era neîncetat într-o stare de atenţie, atât la
Dumnezeu, cât şi la ceilalţi?
- Da. Nepsis („Trezvie”). Putem trăi starea aceasta oriunde. Adică putem să
ne găsim şi într-o peşteră ca sihaştri, dar şi pe un stadion plin de mulţime. Putem
fi în metrou, în aglomeraţie, putem sta de vorbă cu unul şi cu altul, şi totuşi
să avem undeva, înlăuntru, această conştiinţă că Hristos este printre noi. Înţelegeţi?
Nu este un raţionament, ci o stare de conştiinţă.
- Şi nu este nici imaginaţie, ci este efectiv simţirea prezenţei lui
Dumnezeu. Adică nu încep să-mi imaginez acum că Dumnezeu este printre noi, ci
Îi simt cu adevărat prezenţa. Fiindcă imaginaţia este o greşeală în viaţa
duhovnicească.
- Da, este o mare ispită.
- Să ne întoarcem la Părintele Sofronie… În cartea Părintelui Zaharia,
„Remember Thy First Love”[3], se vorbeşte despre cele trei perioade din viaţa
duhovnicească a omului: prima este venirea harului, a doua este retragerea lui,
iar a treia este întoarcerea harului. Şi am citit că Părintele Sofronie avea
harisma de a-i scoate din starea de deznădejde pe cei care pierduseră
harul. Adică ştia cum să le arate
oamenilor că retragerea harului este, paradoxal, tot o formă de manifestare a
harului, prin care putem căpăta avânt în rugăciune, plângând pentru ce am
pierdut. Ne puteţi vorbi puţin despre asta? Poate unii dintre cititorii noştri
ar putea pune în practică…
- În momentul în care harul se retrage, omul cade în întristare, iar când
această perioadă durează ani şi ani şi ani, atunci este rolul părintelui
duhovnic să-i încurajeze pe oameni. Şi atunci duhovnicul poate trage perdeaua,
ca să ne arate starea în care am trăit înainte: unirea cu Hristos.
Şi în acest moment trebuie să ne spunem: „Haide, nu trebuie să cad în
deznădejde, trebuie să mă rog astfel: Doamne, aminteşte-Ţi prima noastră
dragoste!” Şi în acest moment omul primeşte o insuflare şi îşi poate recăpăta
curajul de a merge mai departe, puterea de a nu cădea cu totul în deznădejde. Pentru
că prima datorie a preotului este administrarea Tainelor, dar a doua este mila
pentru credincioşi, datoria de a-i încuraja în perioadele dificile prin care şi
ei, ca preoţi, au trecut în viaţă…
Voi încheia acum povestindu-vă cum îmi dădea de înţeles Părintele Sofronie
că discuţia noastră se sfârşise. Îmi spunea, cu voce blândă: Voilà, c’est comme
ça la vie… („Uite, aşa e viaţa…”). La început nu pricepeam ce voia să spună şi
nu mă ridicam de la masă. După ceva timp, îmi zicea: „Puteţi pleca”. După aceea
am înţeles că, atunci când îmi zicea: „Uite, aşa e viaţa…”, însemna că era
timpul să plec. Deci… rugaţi-vă pentru mine!
- Rugaţi-vă şi sfinţia voastră pentru mine!
- Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă trimită harul Său, pentru
rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Siluan… Şi, pentru că nu mă aflu acum
în biserică, ţie îţi pot spune: Pentru sfintele rugăciuni ale Sfântului
Părintelui nostru Sofronie…
___________
[1] Nous, în accepţiunea patristică a termenului, înseamnă minte şi este
diferită de raţiune (logiki). Părinţii au numit nous-ul şi „ochiul inimii” prin
care omul Îl poate vedea pe Dumnezeu. La omul sănătos duhovniceşte, nous-ul
funcţionează în adâncul inimii fizice, iar la cel bolnav, nous-ul se află în
afara inimii şi activează la nivel cerebral. Rugăciunea minţii în inimă nu
înseamnă altceva decât reîntoarcerea nous-ului în inimă, adică însănătoşirea
omului.
[2] Metanoia (gr.) înseamnă pocăinţă. Literal, metanoia se traduce „schimbarea
minţii”, adică a nous-ului. (n. red.)
[3] Arhimandritul Zaharia (Zaharou), „Adu-ţi aminte de dragostea ta cea
dintâi” (cf. Apoc. 2:4-5), în curs de apariţie în limba română. (n. red.)
Sursă:Familia Ortodoxa
0 comments:
Trimiteți un comentariu