Un prim pas ce trebuie făcut în cultura noastră pentru recâştigarea respectului pentru pudoare este acela de a atenta la miturile ce o subminează. Permiteţi-mi să
menţionez patru dintre acestea.
Primul mit este acela că pudoarea aparţine perioadei victoriene. Dar ce
spuneţi de povestea Rebecăi şi-a lui Isaac? Atunci când Rebeca îl vede pe Isaac
şi se acoperă, nu o face pentru că încearca să aibă o atitudine victoriană. Pudoarea
ei a fost cheia spre ceea ce mai apoi i-a adus împreună şi i-a ajutat să
dezvolte o intimitate profundă. Când acoperim părţile externe sau superficiale,
trimitem mesajul că ceea ce contează cel mai mult sunt inimile şi minţile
noastre. Acest lucru ne diferenţiază, şi întotdeauna ne-a diferenţiat de
animale, cu mult înainte pe epoca victoriană.
Cel de-al doilea mit legat de pudoare este faptul că aceasta este sinonimă
cu moralitatea exacerbată. Pe acest lucru s-a axat îngrozitoarea peliculă Pleasantville, care a pornit de la
premisa că nimeni nu a avut parte de distracţie sau dragoste în anii ’50. Filmul
începe în alb-negru şi devine color doar atunci când copiii îi luminează pe
părinţi cu privire la sex. Există totuşi o contradicţie clară: dacă părinţii nu
au ştiut să o facă, atunci cum au căpătat toţi aceşti copii experienţă? Însă
filmul reflectă concepţia generală a celor din generaţia baby-boom (de după
război) cum că pasiunea, dragostea şi fericirea erau inexistente până în
momentul în care pudoarea a fost depăşită, în anii ’60. În realitate, pudoarea
este aproape opusul moralităţii exacerbate. În mod paradoxal, oamenii rezervaţi
au mai multe în comun cu cei promiscui. Cei rezervaţi şi cei promiscui sunt
egalmente predispuşi la a nu permite lor înşişi să fie afectaţi de ceilalţi sau
să se îndrăgostească. Pudoarea, pe de altă parte, atrage după sine şi
protejează evocarea adevăratei iubiri. Aceasta este erotică, iar nu nevrotică.
Pentru a ilustra acest punct, prefer să compar fotografii făcute la Coney
Island acum aproape un secol, cu fotografii făcute pe plajele de nudişti din
anii ’70. La Coney Island, amatorii de plajă sunt complet acoperiţi, dar
bărbaţii şi femeile fură priviri unii de la alţii şi par că se distrează de
minune. În schimb, pe plajele de nudişti, bărbaţii şi femeile de-abia îşi
aruncă vreo privire – mai degrabă se uită înspre cer. Aceştia par totalmente
plictisiţi. Asta au descoperit cei de după anii ’60 despre acest şir de jalnice
înlănţuiri: fără a lăsa ceva imaginaţiei, sexul devine plictisitor.
Al treilea mit este acela că pudoarea nu e ceva firesc. Acest mit are o
lungă istorie intelectuală, datând cel puţin până la David Hume, care a afirmat
că societatea a inventat pudoarea astfel încât bărbaţii să fie siguri că copiii
sunt ai lor. Precum a indicat Rousseau, argumentul că pudoarea este un
concept social ne sugerează că ar fi posibil să ne debarasăm întru totul de pudoare.
Azi încercam să facem întocmai, şi în general se presupune că reuşim. Dar chiar
aşa să fie?
Argumentând că Hume s-a înşelat şi că pudoarea este înrădăcinată în natură,
putem face referire la un hormon descoperit recent, numit oxitocina. Acest
hormon determina o reacţie de legătura atunci când o mamă îşi alăptează
copilul, şi este, de asemenea, eliberat în cursul actului intim. Iată dovada
fizică a faptului că femeile se ataşează emoţional de partenerii lor sexuali,
chiar dacă au în gând o întâlnire mai fugară. Pudoarea a protejat această
vulnerabilitate emoţională naturală; le-a făcut pe femei puternice. Însă nu
trebuie neapărat să recurgem la fiziologie pentru a putea observa naturaleţea
pudorii. O putem analiza în orice zi cu vânt, când unele femei ce poartă fuste
decupate merg împiedicat, ceea ce e caraghios, pentru a evita să îşi afişeze
picioarele – tocmai acele picioare pe care acele fuste la modă sunt create să
le scoată în evidenţă. În ciuda încercării de a ţine pasul cu moda, aceste
femei au un instinct natural pentru pudoare.
Al patrulea şi cel din urmă mit pe care doresc să îl menţionez este acela
că pudoarea este doar o preocupare a femeilor. Am ajuns
unde suntem astăzi parţial pentru că idealul feminin s-a schimbat. Idealul
masculin l-a urmat îndeaproape. În trecut era considerat ceva bărbătesc să fii
credincios unei singure femei toată viaţa şi să ai o atitudine protectoare faţă
de toate femeile. Din păcate, asta nu se mai
întâmplă, nici în cazul multor bărbaţi pe care unele femei pudice i-ar putea
considera suflete pereche. Feministele moderne fac o greşeală în a aştepta ca
bărbaţii să se comporte ca nişte gentelmani, atâta timp cât ele însele nu sunt
femei decente, iar bărbaţii care pun preţ pe „marcare”, iar apoi se plâng ca nu
mai există femei pudice – ei bine, aceştia sunt la fel de răi. Şi, desigur, o
femeie care este îmbrăcată pudic pe strada poate fi şi ea hărţuită pe stradă. Aşadar,
realitatea este că totul depinde mult de respectul bărbatului faţă de pudoare.
Este o caracteristică a societăţii moderne ca toată lumea să vrea ca cel de
lângă el să se poarte frumos cu el, fără a fi nevoie să-şi schimbe propriul
comportament, indiferent că este vorba de feministe care îi acuză pe bărbaţi,
de bărbaţi care le acuza pe feministe, sau de tineri care acuza figurile
publice. Însă aceasta este o atitudine infantilă.
Sursă: pravmir.com
Traducere: Andreea Dancu
Căutăm voluntari
care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă.
Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu