Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală?

 

"M-am născut în 1939, în satul Bobuleşti, comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârşit un act ruşinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roşu l-a răpit pe tatăl meu şi l-a omorât. Ne-a luat  vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ţinut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi omeneşti...

Eram fericiţi, aşa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănţuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl aşteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în braţe şi îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculţi de mama şi de surorile tale mai mari..." Simţeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalţi ai casei, toţi plângeau. Iar tata cânta:

„Aşa-mi vine uneori

Să mă otrăvesc, să mor,

Dar mai stau şi mă gândesc.

De ce să mă otrăvesc,

Când am zile să trăiesc".

Într-o zi, tata s-a dus de acasă şi parcă l-a înghiţit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

...Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prăşim păpuşoii noştri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băieţelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetiţa vecinului cu câţiva ani mai mare decât mine. Afară era vară şi eu aveam chef de joacă şi i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim". Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce şedem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem...". Vorbeam de păpuşoi că îs frumoşi şi că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristeţe: „Aţi văzut câte maşini duduiau azi pe şosea. Oare de ce s-au stârnit?" Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o maşină pe drum. Cineva a zis că maşinile au treaba lor, că îşi mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăştiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în uşă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieşit în tindă şi în casă a dat buzna un grup de moscali înarmaţi. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă şi să-şi smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-aţi luat bărbatul şi pe tata copiilor, acum aţi venit să ne luaţi şi pe noi... Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreţi? Vreţi viaţa noastră?" Sa trezit şi sora Eugenia, a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Eu am încremenit, mă ţineam de mâna mamei şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc şi nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereţii casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre maşină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit şi ei şi ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte", plângea mama.

Totul a rămas acasă, până şi fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Maşina a cotit spre ieşirea din Bobuleşti. Întreaga localitate vuia de plânsete. Şi cum satul este aşezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriaşă care răcnea.

Răcoarea dimineţii m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoţeau şi mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la şcoală. Oare despre steluţa de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoşteam pe de rost de la şcoală. Maşina a oprit în gară la Floreşti. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam şi noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Ţipetele celor care erau duşi şi ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci...

Cei care au fost deportaţi şi au mai rămas în viaţă nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor şi el ne este şi judecătorul cel drept."

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău

Sursă: istoria.md