Monahii şi ecologiştii-Arhim. Spiridon Logothetis

Foto: Orthphoto

- În acest punct, permiteţi-mi, părinte, să vă pun o întrebare în legătură cu ecologiştii. Pentru că şi aceştia, precum susţin, încearcă să salveze lumea. Există vreo legătură, vreo colaborare între monahism şi ecologism pe tema aceasta, a salvării lumii de la catastrofă?

- Nu, iubitule, nu există nicio legătură şi nicio conlucrare. Şi aceasta, pentru că monahismul şi mişcările ecologiste privesc în mod cu desăvârşire diferit lumea.

- În ce diferă?

- Diferă în modul teoretic în care consideră lumea, în poziţia lor faţă de lume.

- Adică?

- Adică mişcările ecologiste se raportează la tema salvării lumii în mod raţionalist, ceea ce este o greşeală, căci în mod raţionalist se raportează la această temă şi cei care distrug lumea.

- Spuneţi-mi mai simplu, să-nţeleg şi eu.

- Ascultă, iubitule, omul nu distruge lumea mânat de răutate şi de lume. Sunt foarte puţini oameni sadici, psihopaţi, care distrug în jur doar aşa, ca să distrugă. Dimpotrivă, sunt foarte mulţi cei care distrug lumea mânaţi de o logică lumească, adică de raţionalism.

- Ce înseamnă această logică lumească?

- Ea susţine că lumea este folositoare şi că trebuie să o folosim, să o exploatăm cât se poate de mult, ca să ne dea toate lucrurile folositoare, bunurile materiale folositoare, şi cât mai multă putere, energie. Şi o mulţime de specialişti şi de oameni de ştiinţă încearcă să găsească, pe baza logicii acestui proces de folosire, de exploatare maximă, ce şi cum să procedeze pentru ca lumea, natura, pământul, cerul să ne dea cât mai multe bunuri, cât se poate de multe, mai multe, şi mai multe, fără saţ, fără stârşit.

- Dar aceasta se numeşte lăcomie.

- Da, se numeşte şi este lăcomie.

- Din ceea ce ştiu, părinte, ea duce la catastrofă.

- Aşa este. Deci această logică lumească, acest raţionalism al folosinţei sau al exploatării este greşit?

- Desigur, este greşit.

-Însă din ceea ce auzim şi vedem la televizor, ecologiştii se opun catastrofei, distrugerii lumii.

- Da, se opun, însă cu o armă greşită.

- Ce armă?

- Arma raţionalismului, a logicii lumeşti. Susţin şi ei tot aceeaşi folosire şi exploatare. Iarăşi se vorbeşte de ceea ce este folositor lumii.

- Ce spun adică?

- Spun că lumea este folositoare şi că trebuie să o exploatăm,însă nu atât de mult precum o exploatează ceilalţi, ci mai cu grijă, cu o producţie mai înceată, cu chimicale mai bune, cu mai puţine eşapamente şi gaze poluante.

- Aceştia deci zic mai bine decât ceilalţi, nu?

- Mai bine, însă nu corect.

- De ce?

- Pentru că, de vreme ce şi ei văd lumea ca un obiect de utilizat, de exploatat, urmează acelaşi drum ca şi ceilalţi, doar că preferă ca oamenii să mai renunţe la o parte din bunurile lor şi din multele comodităţi. Dar acest lucru este de neînţeles pentru cei mai mulţi oameni şi de neacceptat.

Foarte bine spune Patriarhul ecumenic Bartolomeu într-o cuvântare prilejuită de recunoaşterea sa ca Doctor Honoris Causa al Universităţii Egee: „Majoritatea populaţiei pământului nu este de acord să se lipsească de înlesnirile şi confortul care se bazează pe distrugerea mediului.”

- Adică, după ce s-au obişnuit oamenii cu confortul, e greu să le ceri acum să se lipsească de el.

- Exact. Precum vezi, mişcările ecologiste se prezintă vizavi de această temă cu logica lor, pe care sigur că oamenii, obişnuiţi cu binele, nu o vor accepta niciodată şi care nici nu va salva niciodată lumea.

- Şi monahismul?

- Monahismul tratează subiectul cu o altă logică, pe care o şi propune tuturor spre a fi urmată.

- Care este această logică?

- Este logica lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Dumnezeu, iubitule, a creat lumea cu un rost: ca omul să o folosească pentru a ajunge în legătură cu El, pentru a ajunge mai aproape de El.

- Adică?

- Adică omul să guste şi să se desfete în mod mulţumitor, euharistic: să se bucure de lume şi să mulţumească lui Dumnezeu; în mod doxologic: să vadă minunăţiile creaţiei, să slăvească măreţia lui Dumnezeu şi să zică: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut (Ps.103, 25); dar şi în mod rugător, cerând harul lui Dumnezeu peste lume. Dumnezeu a făcut lumea şi a dat-o omului nu pentru a fi exploatată, ci pentru a fi lucrată şi păzită de acesta (Fac. 2,15). înţelegi acum ce este important?

-Ce?

- Înţelegi că, din clipa în care omul începe să nu mai vadă lumea ca o creaţie dumnezeiască şi cu rostul important de a face uz de ea ca de un mijloc al legăturii cu Dumnezeu, el neagă cu desăvârşire legătura lui cu Dumnezeu. Când încetează de a mai fi mijloc de legătură cu Dumnezeu, lumea devine obiect de exploatare, şi nu mai este mijloc de sfinţire şi îndumnezeire.

Pentru monahism, lumea este un mijloc de legătură cu Dumnezeu, este mijlocul bunei şi strânsei sale legături cu Dumnezeu, o unealtă ca să se sfinţească tot mai mult şi ca să se îndumnezeiască.

- Puteţi să ne daţi un exemplu?

- Bucuros. Atunci când monahul ară pământul şi seamănă grâul, porumbul sau orice altceva, o face ca o ascultare de voia lui Dumnezeu, de porunca Lui, căci aşa a zis Dumnezeu să facem: Lucraţi şi păziţi-l (Fac. 2, 15).

Cultivă pământul ca să-l valorifice, dar şi ca să-l ajute pe acesta să-şi săvârşească misiunea dată de porunca lui Dumnezeu, Care a zis: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarba, cu sămânţâ într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ (Fac. 1,11).

Cultivă pământul cu scopul de a-i culege roadele pentru dragostea pe care a arătat-o Dumnezeu, ca să facă voia lui Dumnezeu, hrănind pe fraţii şi pe aproapele lui, şi pe sine însuşi cât să trăiască.

Cultivă pământul mulţumind lui Dumnezeu că a răsădit sămânţa, pentru că a plouat cerul, pentru că a luminat cerul, pentru că a trăit planta, pentru că au înflorit pomii, pentru că au rodit, pentru că nu s-au stricat în ultima clipă, pentru că a putut strânge roadele, pentru că s-a bucurat de roade, că a împărţit bunurile. Mulţumiri - o grămadă. Doxologii – iarăşi o grămadă. Pentru atotbunătatea lui Dumnezeu, pentru mila lui Dumnezeu, pentru înţelepciunea Lui, pentru puterea Lui şi celelalte. Doxologii ca urmare a cultivării plantelor, a studiului naturii, doxologii pentru buna rânduire a lui Dumnezeu.

Şi paraclise, rugăciuni, nu numai o mulţime, ci nesfârşite, aş zice, fară să exagerez. Rugăciuni pentru ogoare, pentru rodire, pentru ploaie, pentru tăiatul pomilor, pentru potop, pentru secetă, pentru zăpadă, pentru îngheţ, pentru cultivare, pentru sfinţire, pentru mâncare şi celelalte.

Monahul se osteneşte, transpiră, căci în sudoarea frunţii vei mânca pâinea ta (Fac. 3. 19). Se nevoieşte în legătură cu lumea şi aşa se sfinţesc şi monahul şi lumea. Face uz de lume şi nu abuz, şi aşa se sfinţesc şi monahul, şi lumea. Foloseşte în mod drept bunătăţile pământului, şi aşa se îndumnezeieşte, devenind rânduitor al lui Dumnezeu. Aşa se sfinţeşte însă şi lumea.

Într-un cuvânt, lumea pentru monah nu este un obiect de exploatat, ci un obiect al dragostei, al îngrijirii, pe care el se străduieşte să-l facă mai frumos şi mai bun decât l-a găsit. Lumea pentru monah nu este un mijloc de satisfacere a iubirii de sine şi a stăpânirii sale, nu este sclav al monahului, iar monahul nu este stăpânitorul şi tiranul lumii, nu are lumea ca un izvor de plăceri şi de desfătări.

- Părinte, vă mulţumesc pentru răspunsul amănunţit. Acum am înţeles de ce ecologiştii şi cei care distrug lumea se mişcă pe aceeaşi lungime de undă, gândesc în acelaşi mod şi diferă mult de gândirea monahilor.

- Da, monahii, cu viaţa lor ascetică, nu dobândesc multe de la lumea asta. Au o mare libertate de mişcare în privinţa dragostei lor faţă de lume, pe care încearcă să o împodobească şi să o înfrumuseţeze.

- Şi atunci când mergi la mănăstiri vezi în jur natura foarte frumoasă şi multă curăţenie.

- Exact. Şi încearcă să o sfinţească printr-o mulţime de mijloace sfinţitoare, cu rugăciuni, prin cult, prin slujbe. Monahii respectă lumea. Niciodată nu au degradat-o, ci întotdeauna o cinstesc şi o folosesc în viaţa lor duhovnicească, în ierurgiile şi Tainele săvârşite de ei.

- Vă referiţi la apa de la sfeştanie?

- Da. Şi busuiocul de la sfeştanie.

- Şi florile la Sfântul Epitaf?

- Şi lemnul la catapeteasmă, şi la icoane, şi la Sfânta Cruce.

- Şi metalele de la Sfântul Disc şi Sfântul Potir?

- Desigur. Şi pietrele, şi fierul din betonul din biserici şi de la Sfintele Mese. Dar să ne oprim, căci altfel vom vorbi despre acestea încă multă vreme. Într-un cuvânt, unînţeles are lumea pentru monahi şi un cu totul alt înţeles pentru ecologişti. Ne deosebim în cosmologia noastrâ. Noi, monahii, iubitule, vedem în spatele lumii pe Creatorul ei, pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Cel care a creat lumea. De aceea respectăm,de aceea cinstim lumea ca o creaţie dumnezeiasca şi din clipa în care luăm în mâna noastră această creaţie dumnezeiască şi o folosim, adăugăm şi noi creaţiile noastre diverse, devenim continuatori ai lucrului lui Dumnezeu, devenim şi noi cuvintele lui Dumnezeu, exprimări ale unicului Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, moduri de exprimare.

Când fiecare om va vrea să urmeze monahismul, atunci lumea va fi mântuită. Şi, slavă lui Dumnezeu, sunt mulţi acei oameni care vor să trăiască precum se trăieşte în monahismul ortodox. L-au pus pe Hristos şi voia Lui în centrul vieţii lor şi trăiesc corect ortodox - fie în casele lor, fie în locurile lor de retragere - şi toţi aceştia se mântuiesc şi ajută la mântuirea lumii.

(fragment din volumul Arhim. Spiridon Logothetis „Răspunsuri laîntrebări ale tinerilor”)