APOSTOLUL
Fraţilor, Hristos
este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din
mijloc al despărţiturii, desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor
şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou
şi să întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un
trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace,
vouă celor de departe, şi pace celor de aproape; că prin El avem şi unii şi
alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui
Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din
capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine
alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună
sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.
EVANGHELIA
LUCA 8, 41-56
În vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era mai-marele
sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa
lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe
moarte. Iar când se ducea Iisus şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea
de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi
de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a
atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.
Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a atins de Mine? Dar, cum toţi
tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te
îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de
Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit
puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că n-a rămas ascunsă, a
venit tremurând şi, căzând la picioarele Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul,
pentru care pricină s-a atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar
Iisus i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Pe
când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui sinagogii şi a zis
acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a
zis către Iair: nu te teme; crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă,
n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe
tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau pentru copilă; El
însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit, ci doarme. Dar ei L-au luat în râs,
ştiind bine că a murit. Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de
mână, a strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors şi a
înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să mănânce. Şi au rămas
uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a
întâmplat.
† Sebastian, Episcopul
Slatinei şi Romanatilor: Fiica lui Iair, sau despre un alt înţeles al morţii (predică despre luarea în râs a credincioşilor „medievali” care se închină la
moaştele sfinţilor)
Dreptmăritori creştini,
Evanghelia de astăzi evocă două minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos:
vindecarea femeii care s-a atins pe ascuns de veşmintele Domnului şi învierea
fiicei lui Iair — o copilă de numai doisprezece ani, singură la părinţi.
Obişnuia Hristos să-Şi legitimeze învăţătura şi cuvintele pe care le adresa
poporului cu astfel de semne şi minuni. Aşa se face că, de-a lungul celor trei
ani şi jumătate, cât timp a durat activitatea Sa publică, El a vindecat în mai
multe rânduri bolnavi: orbi, leproşi, ologi şi, iată, în Evanghelia de astăzi a
înviat până şi din morţi pe o copilă, ca să arate tuturor că este Dumnezeu,
Stăpân al sufletelor, dar şi al trupurilor; Stăpân al vieţii, dar şi al morţii.
Ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia în mod special în această pericopă
evanghelică, cred, este un lucru care în general trece neobservat, şi anume
acela că Mântuitorul Hristos a fost luat în râs de către cei care plângeau la
căpătâiul copilei moarte. De ce a fost luat în râs? Pentru că s-a exprimat
altfel decât se aşteptau oamenii din vremea Sa:
„Nu plângeţi; n-a murit, ci
doarme”.
Şi au râs cei care se aflau de faţă, privindu-L pe Hristos cu mirare şi
îndoindu-se că Acesta este Învăţătorul despre care auziseră că este
atotcunoscător, că propovăduieşte o învăţătură nemaiauzită şi că săvârşeşte
semne şi minuni nemaiîntâlnite în popor.
Ei bine, gestul acesta, de a se râde de Hristos, nu este un incident
singular în activitatea Sa. Aduceţi-vă aminte că încă de la începutul
propovăduirii Sale s-a încercat discreditarea şi compromiterea persoanei
Mântuitorului şi a învăţăturii Sale. Când a început să înveţe în sinagogă din
patria Sa, conaţionalii şi contemporanii Săi se întrebau:
„De unde ştie Acesta carte fără
să fi învăţat? (În. 7, 15)
„Ce este înţelepciunea care I s-a
dat Lui? Şi cum se fac minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta
teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi a lui Iosi şi al lui Iuda, şi al
lui Simon? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi?”(Mc. 6, 2-3).
Când Mântuitorul Hristos aducea vindecare celor aflaţi în suferinţă şi
iertare de păcate, arătând astfel că de multe ori bolile noastre trupeşti sunt
urmări ale păcatelor, care era poziţia iudeilor?
„Cine este Acesta care grăieşte
hule? Cine poate să ierte păcatele decât unul Dumnezeu?” (Lc. 5, 21)
În evanghelia de astăzi, aşadar, oamenii au râs de Hristos când le-a spus:
„Nu plângeţi; copilă n-a murit, ci doarme” L-au privit cu neîncredere, cugetând
dacă nu cumva au greşit adresându-se acestui Învăţător. Domnul însă refuză să
intre în vreun dialog cu cei care L-au luat în râs, dar face un lucru care îi
lasă pe toţi înmărmuriţi: „apucandu-o de mână pe copilă, a strigat: Copilă,
scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată”, arătând prin aceasta că,
pentru El, moartea este, totuşi, somn…
Iubiţi credincioşi,
Plecând de la deosebirea de limbaj şi de concepţie prin care Mântuitorul
Hristos numeşte moartea somn, aş vrea să medităm fiecare dintre noi şi să
încetăm odată pentru totdeauna să mai privim moartea ca pe marea catastrofa ce
ne-ar arunca — spun unii — în neant, în nonexistenţă. Motivul pentru care
Hristos a primit să facă minunea învierii fiicei lui Iair a fost acela ca să ne
arate tuturor că la Dumnezeu nu moartea are ultimul cuvânt. Pentru
necredincioşi toate acestea stârnesc, poate, şi astăzi zâmbete, dar, pentru
noi, cei care credem cu toată tăria în viaţa de dincolo, ele ne întăresc
credinţa că Dumnezeu este deopotrivă Stăpânul vieţii şi al morţii. Hristos a
numit moartea somn, iar Biserica, peste veacuri, a numit locul de odihnă a
celor adormiţi „cimitir” care în limba greacă înseamnă „loc de dormit”, adică
„dormitor” (de la verbul kimamai = a dormi). Este locul unde, trupeşte,
adormiţii robii lui Dumnezeu se odihnesc, în timp ce sufletele lor continuă să
trăiască o nouă viaţă, de unde a şi fost chemată fiica lui Iair astăzi.
Iată cum gândea Hristos şi iată cum se justifică „limbajul” şi modul Său
diferit de exprimare. Ce au făcut oamenii care nu s-au putut ridica până la
înţelepciunea cuvintelor Sale? L-au luat în râs. Iar lucrul acesta, din păcate,
s-a perpetuat peste veacuri şi în minţile şi concepţiile multora dintre semenii
noştri, care de multe ori au luat în râs şi au batjocorit persoana şi
învăţătura Mântuitorului Hristos, socotindu-o nedemnă de luat în serios,
perimată, retrogradă sau chiar păguboasă.
În fiecare sfârşit de octombrie, pe Dealul Patriarhiei se întâmplă o mare
minune! Patru-cinci zile în continuu, zi şi noapte, credincioşi din Bucureşti,
şi nu numai, vin şi aşteaptă ceasuri în şir în picioare, răbdând frigul
toamnei, vorbind un alt „limbaj” şi „exprimându-se” în cu totul alt fel decât
spun mulţi că ar trebui să se exprime şi să se comporte un om în secolul XXI.
Ei bine, am văzut în mass-media fel de fel de interpretări şi opinii privind prezenţa
şi participarea acestor credincioşi, veniţi într-un număr atât de mare în
pelerinaj la sărbătoarea Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou, şi care mi-au adus aminte
de „râsul” celor din evanghelia de astăzi. „Cum ne vom putea noi legitima ca
cetăţeni ai Europei cu un astfel de comportament, cu astfel de manifestări?” —
se întreabă, cu prefăcută amărăciune unii semeni de-ai noştri, văzând
comportamentul „învechit, expirat şi medieval” — după cum îl numesc ei — al
credincioşilor noştri. Iată diferenţa de concepţie, „limbaj” şi exprimare. Iată
cum am ajuns să vorbim „limbi” diferite, să avem comportament şi concepţii
diferite şi cum unii ajung să pară ridicoli în faţa celorlalţi…
Care este, dragii mei, cauza acestui comportament „învechit…” pe care
dumneavoastră, credincioşii, vă „încăpăţânaţi” să-l aveţi şi să-l manifestaţi
în fiecare an în aceste zile sfinte de sărbătoare şi nu numai? Oare nu credinţa
atât de lăudată de Mântuitorul Hristos astăzi, când femeii celei bolnave de
doisprezece ani i-a zis: „Îndrăzneşte, fiica, credinţa ta te-a mântuit”, sau
credinţa tatălui îndurerat de moartea unicei lui fiice, căruia i-a adresat
cuvintele: „Crede numai şi se va izbăvi”? Ce altceva este acest comportament în
secolul XXI, dacă nu expresia tradiţiei evlavioase de veacuri a poporului
nostru care, din fericire, nu s-a stins, chiar dacă, potrivit caracterizărilor
unora şi altora, pare o manifestare învechită, medievală şi care nu are nimic de-a
face cu civilizaţia europeană, la ale cărei porţi am bătut şi noi? Să fie oare,
credinţa noastră, incompatibilă cu „viziunea” Uniunii Europene, la care am
aderat? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, este, totuşi, credinţă, evlavia şi
comportamentul nostru specific de veacuri!… Pe mine nu acestea mă îngrijorează,
căci acestea şi-au dovedit valoarea şi importanţa lor de-a lungul celor două
milenii! Altceva este care trebuie să ne îngrijoreze, şi anume că factorii de
decizie din Europa au refuzat ca în Constituţia ei să fie stipulată în chip
expres originea şi cultura creştină a bătrânului continent! Mă îngrijorează
faptul că îi este renegată acestuia astfel propria sa istorie; îi sunt renegaţi
„părinţii”: „tata” şi „mama” — mă refer la „Creştinism” şi la „morală
creştină”! Mă îngrijorează că este respins tot mai mult Creştinismul, în schimb
este promovată fără de ruşine imoralitatea! Aţi văzut şi dumneavoastră:
pelerinajul la Sfintele Moaşte este considerat o manifestare şi un comportament
medieval şi „de râs”, iar paradele şi acţiunile celor cu păcate împotriva firii
sunt socotite „dovezi de civilizaţie europeană“. Ne întrebăm atunci, dragii
mei, nu cumva este mai de preferat comportamentul acela „medieval”, cum îl
numesc unii, decât imoralitatea şi secularismul care atentează tot mai mult la
ceea ce a mai rămas sfânt în noi?
Această situaţie ne cheamă, cred, pe fiecare dintre noi, să ne preţuim şi
să luptăm pentru păstrarea acestor valori cu şi mai multă râvnă, pentru că
societatea europeană săvârşeşte o mare greşeală atunci când promovează drepturi
şi libertăţi pentru om, călcându-i, în schimb, în picioare, principiile şi
valorile. Unde vor duce drepturile fără principii sănătoase? Dar libertăţile
fără valori? La ce bun drepturi şi libertăţi într-o societate care îşi reneagă
„părinţii”—valorile de veacuri consacrate şi „verificate” deja în „cuptorul”
culturii şi spiritualităţii creştine europene?
Ce ne va aduce, oare, o Europă care-şi reneagă în mod sistematic originea
creştină? Consideră credinţa creştină „jenantă”... Au spus: cum să introducem
în Constituţia Uniunii Europene termenul de Creştinism, pentru că acesta îi
jenează pe „ceilalţi”? Vă întreb: care „ceilalţi”? De bine ce deocamdată toate
ţările Uniunii Europene sunt majoritar creştine, în faţa cui ne jenăm să fim
creştini?… Chiar şi moralitatea a devenit „de râs”… Dacă ducem o viaţă morală,
dacă tinerii până la căsătorie îşi păstrează curăţia, iar soţul sau soţia
respecta fidelitatea conjugală, riscă să devină ridicoli şi „de râs” pentru cei
care au adoptat de acum un alt „limbaj” şi un alt „comportament”, apreciate ca
fiind mai „la modă”, în timp ce morală tradiţională creştină este taxată drept „învechită”, „perimată” şi „medievală”.
Dragii mei,
Cred că se împlineşte cu noi cuvântul Domnului care zice:
„nu este robul mai mare decât
stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; Dacă au
păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (În. 15, 20).
Să ne „încăpăţânam”, deci, să preţuim aceste valori inestimabile, pentru că
ele ne mai ţin!… Să preferăm acest „comportament” — fie el şi dispreţuit ca
„medieval”, dar care izvorăşte din adâncă şi profundă evlavie a neamului
acestuia faţă de Dumnezeu şi sfinţii Lui — în locul vacarmului de pe stadioane
sau alte locuri de distracţie „modernă” şi „la modă”. Să preţuim învăţătura
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne-a dovedit şi astăzi că nu este un
„amăgitor”, cum susţineau cei care vroiau să-L denigreze şi să-L discrediteze
(Mc. 6, 2-3; Lc. 5, 21), căci prin semnele şi minunile Sale Şi-a legitimat
puterea şi învăţătura Sa dumnezeiască. Să rămânem credincioşi moralei şi
tradiţiilor pe care le păstrăm de două milenii şi să rămânem creştini
adevăraţi, chiar dacă „se va râde” de noi ori vom fi dispreţuiţi, căci ştim că
de acolo, din adâncurile trăirii noastre, ca şi din racla Sfântului Cuvios
Dimitrie cel Nou, izvorăsc binecuvântarea şi viaţa cea veşnică, având credinţa
că prin aceasta Hristos ne va învia şi pe noi aşa cum a înviat-o astăzi pe
fiica lui Iair.
Să ţinem aproape de Dumnezeu şi să ne rugăm şi pentru cei care râd de noi
şi ne dispreţuiesc. Să ne vedem de credinţa noastră, de valorile noastre
perene, pentru că numai aşa vom rămâne vii şi după moarte, când vom fi înviaţi
şi vom petrece împreună cu Hristos în vecii vecilor, Amin”.
(din: † Sebastian, Episcopul
Slatinei şi Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
Sursă: Război întru Cuvânt
0 comments:
Trimiteți un comentariu