Şcoala de Duminică: „Cum să creștem sfinți – Copiii în biserică” de Elissa Bjeletich

Foto: Y. Kostygov (Pravoslavie.ru)

Elissa este mama a cinci copii și directorul Şcolii parohiale a bisericii ortodoxe „Schimbarea la față” din Austin, Texas. 

În emisiunea „Cum să creștem sfinți” transmisă de postul de radio Ancient Faith Radio ea ne oferă metode de a ne aduce copiii la trăirea autentică a credinței noastre ortodoxe, încurajând părinții, bunicii, nașii și învățătorii de la școlile de duminică să formeze tinerii corect și cu folos în drumul lor către Dumnezeu.

Vă prezentăm mai jos transcrierea acestei emisiuni:

„Bine ați venit la emisiune! Sunt de părere că nu se poate face o emisiune despre creșterea copiilor în ortodoxie fără a vorbi la un moment dat despre aducerea copiilor la biserică, mai precis despre cum să avem grijă de un copil în timpul Sfintei Liturghii. Din câte îmi pot da seama, aproape fiecare părinte se simte cel puțin uneori frustrat de copilul său sau de comportamentul copiilor în biserică.

Unii dintre noi nu mergeam în mod regulat la biserică înainte de a avea copii, dar când devenim părinți începem să avem acest lucru în vedere. Ne dăm seama că dacă vrem ca și copiii noștri să crească în Biserică va trebui să mergem la slujbe în mod constant – dar nu este ușor. Pentru majoritatea familiilor pe care le cunosc este o adevărată luptă să ajungă la biserică. Fie că e vorba de un copil sau de zece, să-i speli, să-i îmbraci și să-i urci în mașină este mult mai greu de realizat duminică dimineața decât în celelalte zile ale săptămânii.

De multe ori e o luptă să venim cu familia la biserică. Apoi, când ajungem triumfători în parcare, respirăm adânc și ne pregătim sufletește pentru că știm că aceasta a fost doar încălzirea. Acum începe lupta din interiorul bisericii: „nu te mai foi”, „nu mai da cu piciorul”, „n-o mai lovi pe sora ta”, „te rog, ridică-te în picioare”, „nu se vorbește în biserică”. În familia mea: „te rog, nu mai dansa”, „nu mai urla”, „nu mai lovi oamenii și stai jos în liniște”.

Cele cinci fete ale mele sunt o mare bucurie pentru mine, dar câteodată firea lor liberă devine o pacoste în biserică. Îmi place să cred că una din lucrările mele din cadrul parohiei este de a-i face pe ceilalți să nu se mai îngrijoreze atât de mult de comportamentul copiilor lor, pentru că niciunul din ei nu poate fi mai rău decât cele cinci fete ale mele.

Îi sunt profund recunoscătoare unui părinte drag care mi-a spus că uneori copii ortodocși sunt mai năzdrăvani în biserică pentru că se simt acasă: ei știu că se află în casa Tatălui lor. Îmi place să cred că copiii mei se simt acasă cu Domnul, dar rămâne totuși responsabilitatea mea să îi învăț cum să se poarte. M-am tot gândit la această problemă și la ce putem face noi prin acțiunile parohiei noastre pentru a ajuta părinții, când fata mea de unsprezece ani, Vasi, s-a întâmplat să asiste la o slujbă împreună cu una din cele mai bune prietene ale ei, a cărei familie este metodistă. Noi trăim în Texas, iar copiii mei au mulți prieteni protestanți cu care discută mereu despre religie; cu toate acestea, nu au participat niciodată la slujbele protestante. Așa că atunci când am adus-o acasă de acolo, toată familia era numai urechi. Vroiam să știm ce a văzut, ce era diferit, ce era la fel.

Eram sigură că să o să aud despre diferențele fundamentale, evidente: că aceste biserici nu au icoane, nu au tămâie, nu au psalmodiere. Dar am rămas surprinsă de diferențele pe care mi le-a spus ea. Și trebuie să spun că acesta nu este o observație la adresa slujbelor metodiste la care nici măcar nu am participat, ci mai curând o reflecție asupra a ceea ce știe fiica mea că facem noi, în Biserica Ortodoxă. Comentariile ei mi-au relevat mult mai multe despre cine suntem noi și cum trăiesc copiii noștri viața în biserică decât despre prietenii ei și trăirea lor religioasă.

Prima ei observație a fost că la slujba lor se cântă mai puțin decât la a noastră, iar muzica era cu totul diferită. Nu s-a referit la melodicitate sau stil, ci la felul în care era cântată. A participat la o reprezentație: o femeie stătea în centrul bisericii și cânta un imn, în timp ce enoriașii formau o audiență ce o asculta atent. Vasi a pus-o în contrast cu parohia noastră ortodoxă, unde aproape fiecare credincios cântă împreună cu ceilalți imnuri complexe și frumoase, conduși de corul talentat al bisericii.

Din experiența ei (și știu că aceasta nu se întâmplă în toate parohiile ortodoxe, dar aceasta este experiența ei) slujba ortodoxă se evidențiază prin cântatul oamenilor, a tuturor oamenilor. Am trăit în parohii unde în cor cântă oameni obișnuiți, precum și în parohii cu coruri renumite și deosebit de talentate. Însă, de la cel mai umil la cel mai spectaculos cor, am iubit cântările Bisericii nu datorită vocilor care le-au cântat, cât pentru bucuria de a cânta și noi împreună cu ei. Să știm cântările noastre dragi, să stăm acolo împreună unul cu altul, alături de îngeri, în aceeași atmosferă sacră, să cântăm împreună cu pace și mulțumire, cu bucurie și rugăciune din inimă – această participare comună, această comuniune: aceasta este Sfânta noastră Liturghie. Este a noastră și este ceea ce le transmitem copiilor noștri.

În timp ce conversația avansa, Vasi ne-a povestit despre o prietenă de-a ei catolică, care a zis odată că liturghia lor are o muzică foarte frumoasă și că îi place și ei să cânte, dar trebuie ca între acele cântări să îndure și foarte multe părți vorbite, plictisitoare. Vasi i-a spus cu mândrie că ar trebui să vină la biserica noastră, unde toată slujba este cântată și unde doar în timpul predicii n-ar avea prilejul să cânte cu ceilalți.

Fetele vorbeau nu despre muzica în sine, ci despre participarea lor la ea. Ele vroiau să cânte. Având un rol activ, copiii rămân atenți. Cântatul împreună îi „aduce” în Liturghie, îi transformă din audiență în participanți activi. Și aceasta nu este întâmplător, ci e chiar intenția Părinților care au alcătuit Liturghia. Cuvântul Liturghie înseamnă „lucrarea oamenilor”. Este lucrarea noastră, efortul nostru, fapta noastră. Nu suntem spectatori la slujba ortodoxă, ci suntem împreună-înfăptuitori ai ei. Stăm în picioare, ne rugăm, cântăm. Nu urmărim Liturghia, ci o realizăm. Și surprinzător, fiica mea știe aceasta, a învățat-o din experiență. 

Următoarea afirmație a fiicei mele m-a blocat. Mi-a spus că la acea slujbă copiilor nu li se cerea să fie atenți. M-am gândit că metodiștii nu ar fi de acord cu aceasta, așa că am insistat: „De ce spui asta?” Ea a răspuns că fiecărui copil i se dădea la intrarea în biserică o pungă cu cărți, creioane și cărți de colorat, așa că ea a dedus că acelor copii li se cerea să se folosească mai curând de cărți decât de slujbă. Părinților nu li se oferea acest set de distragere a atenției, deci, evident, lor li se cerea atenție la slujbă. 

Am înlemnit auzind vorbele lui Vasi. Trebuie să fac o mărturisire. Acum câteva zile am văzut aceleași seturi: săculeți de bumbac cu povestiri din Biblie și cărți de colorat, și m-am gândit că poate am avea și noi nevoie de ele pentru parohia noastră. Dar afirmația lui Vasi că acelor copii nu li se cerea sau nu erau invitați să participe pe de-a-ntregul la slujbă mi-a risipit planurile. Mi-a spus că preferă slujbele noastre unde tuturor li se cere să participe pe deplin la această „lucrare a oamenilor”. Asta da poveste de succes.

Aceste lucruri vrem să le știe copiii despre biserica lor. Vrem ca ei să înțeleagă că sunt membri deplini ai bisericii, invitați la această comuniune sfântă cu Hristos și cu noi toți, adunați pentru a ne ruga și a-L slăvi și pentru a fi o parte a Împărăției Sale, aici pe pământ.

Dar trebuie să mai spun și altceva: nu am ajuns ușor aici. Dintre cele cinci fete ale mele, Vasi a fost permanent una din cele mai dificile în biserică. Mi-a dat permisiunea să vă spun că ea suferă de „bisericită”. Este un caz cronic-acut. În fiecare duminică dimineața trebuie să o trezim de mai multe ori înainte să se dea jos din pat. De obicei, când întreaga familie este gata să meargă la biserică, ea de abia coboară în pijamale, arătând jalnic și pretinzând că îi este foarte rău la stomac. O trimitem înapoi în cameră, se îmbracă cu greu, iar odată ajunși în biserică indispoziția o împiedică să se ridice în picioare. Este atât de terminată de durere că în mod constant se prăbușește în scaunul ei, reușind cu greu să stea în picioare mai mult de un minut o dată. Probabil că prin puterea Sfintei Împărtășanii, sau poate din bucuria participării la școala de duminică, la sfârșitul Liturghiei își revine în totalitate. Boala este de mult uitată, iar Vasi aleargă și se joacă fericită până în următoarea duminică dimineața.

Nu mă plâng, vreau doar să înțelegeți că această istorisire nu este despre o fată model, cu un comportament liturgic deosebit. În fiecare săptămână a fost o adevărată luptă ca ea să stea în biserică, dar vă mai spun că după această conversație cu Vasi, după această revelație că ea a câștigat o asemenea înțelegere frumoasă a Sfintei Liturghii, „bisericita” ei n-o să mă mai necăjească atât de mult, pentru că știu că merită.

Deci ce putem oferi noi ca parohie părinților care se chinuiesc să își aducă copiii la biserică în mod regulat? Ce putem noi ca prieteni, ca familie, ca parohie în slujirea sa, ce putem face noi toți pentru a-i ajuta? Sunt două lucruri care trebuie făcute. Trebuie să educăm copiii cum să se poarte în biserică și trebuie să educăm adulții cu privire la ce e rezonabil să se aștepte de la copii și, de asemenea, cum să se poarte cu dragoste și toleranță.

Mai întâi trebuie să le spunem copiilor: „Vrem să fiți aici. Vă iubim și ne bucurăm că sunteți aici.” Cei mai mici ar putea avea nevoie totuși de unele lucruri care să le distragă atenția. În parohia noastră avem și noi cărticele cu icoane: niște albume foto mici și convenabile, cumpărate în cantități mari și în care punem iconițe. Cei mici se pot uita la aceste icoane, le pot aranja și se pot gândi la ele. Le țin mâinile ocupate și îi încurajează să se apropie și să aibă un contact personal cu sfintele icoane.

Dar în cele din urmă, nu acesta este răspunsul. Trebuie să fim atenți la scopul nostru. Încercăm doar să îi facem să tacă, sau sperăm să creștem viitori sfinți? Dacă scopul nostru e să-i invităm să participe la slujbă și să îi integrăm în ea, atunci trebuie să facem exact opusul acestei distrageri. Trebuie să le readucem atenția la slujbă în mod constant. Când stăm în biserică cu copiii, putem să îi încurajăm să se alăture celor ce cântă. Chiar și cei mai mici copii pot fredona „Doamne miluiește” și cânta „Amin”. Cei de un an sau doi pot cânta diverse cântece, mai ales dacă le aud acasă, cântate de părinți. Adăugați cântările obișnuite ale bisericii cântecelor de leagăn pe care le cântați acasă și copiii voștri le vor învăța.

Oricine știe să citească poate să beneficieze din urmărirea textului slujbei. Dacă parohia nu are o copie a Liturghiei pentru fiecare copil, atunci faceți voi rost de câteva. Le puteți cumpăra pe internet sau le puteți găsi chiar și gratis. V-aș recomanda câteva din favoritele noastre, atâta doar că nu toate liturghiile sunt la fel. Bisericile slavă, greacă și antiohiană, diversele jurisdicții, folosesc versiuni ușor diferite ale textului și, bineînțeles, traducerile pot varia.

Găsiți ceva ce vi se potrivește – poate la recomandarea preotului – și imprimați-vă o copie pentru fiecare copil. Este și mai bine dacă are note pe margini sau în subsol, explicând ce se întâmplă și de ce. Lăsați-i pe copii să trăiască în acest fel slujba din interiorul ei și ajutați-i să se concentreze pe rugăciuni, urmărind textul și cântând.

Celor mici, care își pot concentra atenția doar pe scurtă durată, li se pot evidenția diferitele părți ale slujbei. Urmăriți în carte și anunțați-i: „urmează Doxologia, îl slăvim pe Domnul”, „uite, dragă, urmează Vohodul cel mic”, „pregătește-te, vine părintele, îl vezi? Ține în mâini Sfânta Evanghelie, o vezi?”. Dacă le transmiți entuziasmul fiecărei părți a Sfintei Liturghii vor învăța să le recunoască și să le anticipeze. Se întâmplă mereu ceva în timpul Liturghiei, arătați-le asta copiilor. 

Bineînțeles, suntem înconjurați de icoane. Putem să îi ducem pe cei mici prin biserică când devin agitați și să îi învățăm cum să se închine la icoane. Putem să le spunem în șoaptă viețile sfinților, să le arătăm membrii „norului” de martori care ne înconjoară. Le putem zice că toți suntem în comuniune în Împărăția sfântă a Domnului, mai ales acești Sfinți Părinți care mijlocesc pentru noi și ni se alătură în Sfânta Liturghie. Asigurați-vă că sunt conștienți de prezența sfinților în biserică.

Putem crea și anumite ritualuri pentru copiii noștri: mici lucruri pe care le facem în diverse momente ale slujbei. De exemplu, cunoaștem cu toții Evanghelia despre femeia cu scurgere de sânge, care s-a atins de marginea hainei lui Hristos și care a fost vindecată (se găsește în Matei 9, Luca 8, Marcu 5). După cum vă amintiți, în timp ce Hristos se îndrepta spre casa lui Iair, mergea într-o mulțime mare de oameni și a simțit o putere ieșind dintr-Însul. A simțit că femeia a fost vindecată de El și a chemat-o în față ca să se vădească: „Cine s-a atins de Mine?”. Ea a venit tremurând și a căzut la picoarele Lui, iar El i-a spus că a vindecat-o credința ei. Femeia nu i-a vorbit și nici nu L-a atins în mod direct. Știa că puterea Lui era așa de mare încât doar atingându-se de marginea hainei se va vindeca.

În familia noastră – odată ce au ajuns suficient de mari pentru a se avea încredere în ele – fetele mele se grăbeau să atingă haina părintelui când trecea cu Sfintele Daruri, în cadrul Vohodului mare, ca și ele să fie vindecate. Când aud Heruvicul, ele știu că este timpul să se așeze la locurile potrivite. Se mută în liniște lângă culoar, să îl întâlnească pe părintele. Când trec diaconii, își fac cruce și își pleacă capul, dar în același timp se și pregătesc. Când părintele trece pe lângă ele se ating de marginea hainei, iar apoi, după ce el se întoarce în spatele ușilor împărătești, se întorc și ele la locul lor obișnuit.

Astfel de ritualuri mici și frumoase îi implică în rugăciunile slujbei și le dau ceva practic de făcut. Sunt ca niște puncte cheie ale slujbei. Copiii sunt ocupați cu ritualul pentru câteva momente și puțină mișcare îi înviorează. Ajută să treacă timpul mai repede și le concentrează atenția la slujbă în loc să îi distragă. Când creem aceste mici ritualuri pentru ei, când evidențiem diversele părți ale slujbei și îi ajutăm pe copii să fie atenți la rugăciune, ne asigurăm că sunt parte a acestui trup care îl slăvește pe Hristos.

Nu este o rețetă pentru o participare perfectă, cu copii perfecți în biserică. Oricât am munci să creem o participare liturgică ideală, tot va trebui să ne luptăm, dar noi creștinii nu ne temem de luptă, nu-i așa? Aceasta este viața pe acest pământ, este șansa noastră de a ne lupta. Creștem prin luptă.

În timp ce îi învățăm pe copii cum să se poarte în biserică, trebuie să îi învățăm și pe adulți – părinții, nașii și toți ceilalți – cum să se descurce cu copiii și cu deranjul pe care cu siguranță îl vor provoca. Noi adulții nu trebuie să pășim în biserică cu așteptări nerezonabile. Nu trebuie să cerem perfecțiune de la copii – atenție totală, supunere completă, nemișcare – pentru că nu o să se ridice niciodată la măsura așteptărilor.

Trebuie să fim atenți la cum suntem noi, la fel cum suntem atenți la copiii noștri. Stăm aici, în picioare, în biserică, gata să primim Sfânta Împărtășanie și suntem foarte tentați să ne supărăm pentru comportamentul unui copil, deși știm că mânia nu este starea minții pe care trebuie să o cultivăm pentru a ne pregăti de Sfânta Împărtășanie. Datoria noastră este să-i îndrumăm pe copii cu dragoste și fermitate, fără să ne enervăm și fără ca aceasta să ne distragă de la trăirea în rugăciune a Liturghiei.

Primul pas este întotdeauna smerenia. Mândria dă naștere la mânie atunci când un copil îndrăznește să nu ne asculte, să ne deranjeze sau să ne facă de rușine, iar smerenia este cea care învinge mândria. Trebuie să ne amintim nouă înșine că nici noi nu suntem perfecți. Mintea noastră se risipește, nu ne putem concentra, uităm să ne rugăm. Nu suntem perfecți. Și așa cum ne rugăm la Domnul să ne ierte greșelile și să ne vindece neputințele, tot așa trebuie să fim și noi îngăduitori cu copiii noștri.

E de folos să ne reamintim că așa cum obosim să îi învățăm pe copii aceeași lecție de o sută de ori, tot așa și Domnul trebuie să fie foarte obosit încercând să ne învețe mereu aceleași lucruri. Dacă ne amintim că suntem slabi, că ne pierdem concentrarea, că învățăm greu, la fel ca și copiii încredințați în grija noastră, atunci putem să le transmitem și lor mila și iertarea pe care Domnul le-a revărsat cu generozitate asupra noastră.

Dacă vrem să le arătăm că sunt bineveniți și iubiți ca dragi mădulare ale trupului lui Hristos, atunci trebuie să ne purtăm cu dragoste față de ei. Trebuie să găsim o cale să iradiem dragoste, chiar dacă încercăm să-i facem să tacă, să nu lovească și să nu arunce. Despre orice ar fi vorba, trebuie să le atragem atenția cu dragoste și să-i implicăm cu dragoste. Și asta nu este ușor.

Sfântul Pavel ne spune „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.” (1 Corinteni 13:1). Când stau în biserică supărată pe un copil, aceasta nu este dragoste, și dacă nu am dragoste, nu vor învăța despre credință de la mine. Dacă vrem să îl cunoască pe Domnul, și Domnul este Iubire, va trebui să le arătăm dragoste mai ales în biserică.

Dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Chiar și neascultarea frustrantă a copiilor. Dragostea o îndură cu răbdare. Dacă putem îndura neascultarea, menținând în același timp răbdarea și dragostea, și chiar starea de rugăciune, atunci participarea la această Liturghie împreună cu copiii în grija noastră poate să fie, de fapt, mai folositoare pentru noi decât dacă am fi participat singuri. Copiii noștri vor învăța cum să se poarte în biserică urmărind cum ne purtăm noi în biserică. Dacă ne certăm, ne enervăm și suntem prea exigenți, atunci asta vor învăța. Dar dacă suntem rugători și iubitori și dornici să ne rugăm, să cântăm și să stăm în picioare ore întregi, vor învăța să fie și ei la fel.

Doar smerindu-ne, la fel cum a făcut Hristos când a luat chip omenesc, cu vulnerabilitățile lui, putem să ne domolim mânia care se naște și să răspundem cu dragoste unui copil neascultător, îndreptându-l spre Liturghie, spre cântări și spre icoane și spre participarea totală în trupul lui Hristos. Să ne ajute Domnul să participăm total de fiecare dată când ne unim cu toții în rugăciune.

Sursă: Ancient Faith Radio

Traducere: Gabriela şi Virgil Şerbănuţă

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com