Minunile - puncte de decolare spre sfintenie

    Minunile există şi în zilele noastre. Le trăiesc oamenii obişnuiţi, le auzim şi le vedem, nu neaparat pentru meritul personal, ci pentru a se slăvi numele Domnului şi al sfinţilor.


  Uneori omul se roagă cu lacrimi şi zdrobire de inimă cerând ajutor, lăsându-L pe Domnul să îndrepteze lucrurile, fără să se aştepte la ceva măreţ, totuşi Dumnezeu îşi arată milostivirea şi se întâmplă lucruri minunate. Folosul unei minuni nu se limitează la ajutorul material, ci depăşeşte sfera fizică, ajunge în adâncul omului, dă viaţă fiinţei, converteşte atât de mult interiorul încât, omul dacă ar zbura odată cu acea străfulgerare a bucuriei dumnezeieşti ar putea atinge sfinţenia. 


  Pare greu de înţeles, dar în acel moment e o distanţă foarte mică între om şi Dumnezeu, în plus există şi ajutorul Harului ceea ce face ca toate lucrurile să fie făcute cu uşurinţă, iar bucuria aceea nepământească face sufletul să nu mai ia în considerare decât lumina pe care o vede şi o simte atât de aproape. Atunci se realizează comuniunea cu întreaga creaţie, omul simte prezenţa vie a lui Dumnezeu şi a sfinţilor, atât de tare încât se întreabă dacă sfinţii s-au pogorât pe pământ. 


  Dacă toată viaţa sufletul ar fi în starea acesta, ar zbura uşor spre zări de lumină, dar pentru că nu ne putem mântui fără o contribuţie personală, există şi starea de părăsire sau de gol, în care omul rămâne aparent singur şi fără niciun ajutor, iar Harul se retrage, bucuria este umbrită de dureri şi omul începe să caute starea de dinainte.


 Aşa cum durerea orbului care a rămas fără vedere în timpul vieţii este diferită de durerea celui care nu vede din naştere, la fel se întâmplă şi cu cei care au gustat aceasta bucurie, dar au pierdut-o.


Prin urmare, este necesar să ne silim mai mult atunci când suntem părăsiţi de Har şi să nu ne lăsăm prinşi în tristeţe, în acea akedie care ne ia bucuria, dorinţa de rugaciune şi de căutare pentru că ne depărtăm în loc să ne apropiem de Hristos.


Este uşor să-i iubim pe cei care ne iubesc pe noi, dar mai bine este să-i binecuvântăm şi să le arătăm dragoste celor care ne întorc spatele. Este minunat să îl cautăm pe Hristos în clipele de bucurie în care cerul pare că se află pe pământ, dar mai vrednic de laudă este să cautăm lumina atunci când totul pare pustiu. 


Lacrimile şi pocainţa aduc o mare minune în sufletul nostru: bucuria întoarcerii la Hristos, pacea şi liniştea că am ajuns acasă.