Victime ale violurilor care au sfidat prejudecăţile adepţilor avorturilor alegând să păstreze copiii

Sursa

De Sarah Terzo

Oricine are ceva vechime în mişcarea pentru viaţă şi-a pus cel puţin o dată întrebarea: „N-ar trebui ca avortul să fie legal în cazul în care o femeie a fost victima unui viol?”

Chiar dacă potrivit statisticilor făcute de Planned Parenthood mai puţin de 1% dintre avorturi sunt făcute de către femei care au fost victimele unui viol sau incest, adepţii mişcării pentru dreptul la alegere a femeilor de a face avort insistă ca aceste avorturi să devină legale în SUA, chiar dacă acest lucru va avea ca rezultat mii de avorturi pe an făcute din cu totul alte motive.

De fapt, hotărârea judecătorească din cazul Roe vs. Wade a fost dată pe un argument legat de viol – Norma McCorvey, în calitate de reclamant sub numele fictiv de Jane Roe, a susţinut că a fost supusă unui viol în grup şi de aceea avea nevoie să facă avort. Câţiva ani mai târziu, ea a recunoscut că a minţit în legătură cu violul ca să atragă simpatia adepţilor mişcării pentru dreptul la alegere.

Aceştia au convins cu succes publicul că victimele violurilor au nevoie de avorturi. Se prezumă că femeile care au rămas însărcinate în urma unui viol sunt incapabile să-şi dorească copilul, că nu vor fi fericite să nască acel copil şi că este complet nefiresc că o femeie să dorească să aibă copilul unui violator.

Când adepţii mişcării pentru dreptul la alegere aduc argumente în sprijinul legalizării avortului în caz de viol, le lipseşte mereu un element din discurs – părerile femeilor care au fost violate şi au păstrat copii rezultaţi. Vocile acestora ar trebui ascultate atât de către adepţii mişcării pentru dreptul la alegere, cât şi de către cei ai mişcării pentru viaţă. Aceste persoane sunt singurele care cunosc din interior traumă emoţională pe care o provoacă un viol şi oroarea stârnită de gândul că au rămas însărcinate în urma acestuia. Şi ceea ce ne spun s-ar putea să ne surprindă.

Kathleen DeZeeuw, mama unui copil conceput în urma unui viol a luat atitudine împotriva adepţilor mişcării pentru dreptul la alegere al femeii care susţineau legalizarea avortului în caz de viol:

„Ca victimă a unui viol şi mamă a unui copil conceput în urma unui viol, mă simt personal atacată şi insultată de fiecare dată când aud că avortul ar trebui să fie legalizat în caz de viol sau incest. Mă simt de parcă eu şi celelalte femei în situaţia mea suntem folosite pentru promovarea avorturilor, deşi n-am fost chemate să ne exprimăm şi noi părerea. (1)

Cum ar trebui să o tratăm pe femeia care a fost violată şi se gândeşte să facă avort?

DeZeeuw zice:

„Cum am mai spus, o femeie este în acele momente extrem de vulnerabilă şi n-are nevoie să mai fie supusă încă unui act de violenţă. Ea are nevoie de cineva care să o asculte cu atenţie, să ţină la ea şi să-i acorde timp ca să se vindece.” (2)

DeZeeuw susţine că de multe ori, victimele violurilor se află sub presiunea celor apropiaţi ca să facă avort. Oamenii se simt adesea foarte neliniştiţi în preajma unei victime a violului. Nu ştiu cum să procedeze cu trauma ei, nu ştiu cum să o consoleze şi de multe ori vor ca problemă pur şi simplu să dispară pentru ca ea să „treacă peste asta”. Aceste sentimente se amplifică atunci când victima unui viol rămâne şi însărcinată. Când ei îi spun femeii să scape de copil pentru că sarcina îi va reaminti permanent de viol, de fapt chiar ei înşişi sunt aceia care nu pot să uite că ea a fost violată oridecâte ori o văd însărcinată. Deşi este adevărat că a rămâne însărcinată în urma unui viol este un eveniment foarte traumatizant, victimele violului care au ales să păstreze copiii spun adesea că şi-ar fi dorit ca oamenii din jurul lor să le sprijine mai mult.

Statisticile despre victimele violului şi avort sunt surprinzătoare pentru mulţi. Au fost făcute două studii despre victimele rămase însărcinate în urma unui viol. În amândouă studiile, 70% dintre victime au hotărât să dea naştere copiilor. Acest lucru contrazice prejudecata cum că toate femeile violate doresc să avorteze după aceea. Potrivit spuselor a doi medici care au participat la unul dintre studii, Sandra Kathleen Mahkorn şi William V. Dolan:

„[Acest studiu] demonstrează că sarcina nu împiedică victima violului să dea un răspuns emoţional adecvat traumei; ba din contră, dacă există dragoste şi sprijin, o atitudine care nu condamnă şi comunicare empatică, femeia poate da nişte răspunsuri emoţionale şi psihologice sănătoase în ciuda poverii suplimentare aduse de sarcină.” (3)

Potrivit celui de-al doilea studiu, făcut în 2000, a reieşit că 78% dintre femeile care au făcut avort după ce au fost violate au recunoscut că au luat o hotărâre greşită, zicând că „avortul nu este răspunsul corect în cazul victimelor violurilor.” Pe de altă parte, nici măcar o singură femeie dintre cele care au ales să păstreze copilul (70% din totalul victimelor) nu a regretat acest lucru. Unele dintre aceste femei şi-au oferit copiii spre adopţie, iar altele au ales să-i crescă, dar amândouă categoriile n-au regretat că au născut copiii.

Aceste statistici par neverosimile şi aproape imposibil de crezut. Dar sunt adevărate. Femeile care au păstrat copiii rezultaţi în urma unui viol au avut adesea parte de o mai bună recuperare psihologică în urma traumei decât femeile care au ales să facă avort.

O femeie care a făcut avort după ce a fost violată a vorbit la o adunare a mişcării pro-viaţă ţinută în Mississippi. Iată un fragment din mărturia ei:

„Am fost violată înainte cu o lună să împlinesc 18 ani şi din cauza violului am fost atât de îngrozită şi ruşinată, încât am ales să fac avort din frică. Violul meu a fost o nimica toată pe lângă ce i-am făcut eu copilului meu. Ce mi-a făcut mie violatorul nu se compară cu ceea ce i-am făcut eu copilaşului meu. Violatorul meu nu m-a ucis – stau în faţa dvs. astăzi. Am trei copii frumoşi acasă şi un soţ iubitor, dar am ales să-mi omor copilul din cauza ruşinii, a vinovăţiei, a fricii de ce a putut să-mi facă un bărbat. Violul nu justifică avortul. Vreau să spun că... am obosit să tot folosesc scuza că am fost violată pentru a face un avort. Vă spun chiar acum că am obosit să folosesc violul ca scuză. Ani în şir am avut depresii, m-am gândit să mă sinucid, chiar am şi încercat. Am irosit ani întregi bând ca să-mi amorţesc durerea, să-mi amorţesc coşmarurile înfricoşătoare şi am fost în cele din urmă diagnosticată cu şoc post-traumatic, dar nu numai din cauza violului, ci şi din cauza avortului. Trebuie să verbalizăm lucrurile astea, nu numai pentru copii, ci şi pentru mamele aflate în situaţia mea şi care cred că iau o hotărâre înţeleaptă, dar nu este aşa.” (4)

Puteţi vedea videoclipul cu mărturia întreagă aici: video.

Încă o femeie care a fost violată şi copilaşul ei se fac auziţi:

„Victimele avorturilor se fac atât de slab auzite în mass-media... dar s-ar putea să trebuiască să contra-atacăm cu o sinceritate brutală ca să demascăm toate minciunile. Am fost violată, am ascuns acest lucru şi burta care tot creştea timp de 7 luni. Am născut o fetiţă şi am dat-o spre adopţie. Dar dacă mai auziţi pe cineva care zice ceva atât de prostesc precum: „Păi dacă ai fost violată de ce ai vrea să duci sarcina până la termen?”, vă rog trimiteţi-l la mine! M-am săturat să-i văd cum dau sfaturi altora în legătură cu nişte chestiuni, fără măcar a se deranja să ceară părerea unei femei care chiar a trecut prin aşa ceva... De ce pornesc de la presupunerea că femeile nu sunt în stare să facă faţă? Din două rele nu iese una bună. Sunt atât de furioasă pe cei din industria avorturilor încât nu vă pot spune. Aproape că mă convinseseră şi pe mine să intru într-o clinică de avorturi şi să-mi omor fetiţa în chiar prima zi în care am aflat că sunt însărcinată (fără a-mi anunţa părinţii sau pe oricine altcineva), dar din fericire n-am făcut-o, slavă Domnului că a avut grijă! Părerea mea despre tot s-a schimbat după câteva zile după ce am acceptat din adâncul inimii că în mine creştea o mică viaţă. Dar totuşi faptul că mi-au oferit toate facilităţile ca să-mi omor fetiţa, pe care o iubesc acum că pe ochii din cap, mă umplu de furie împotriva lor. [...] (5)

Încă o femeie este recunoscătoare că violul s-a petrecut înainte să se dea sentinţa în cazul Roe vs. Wade şi că din cauza asta n-a avut cum să facă un avort (fiind ilegal):

„Niciodată, în anii care a urmat naşterii ei, n-am regretat că am născut-o. Totuşi am privit retrospectiv de multe ori cu recunoştinţă că în acele momente nicio legislaţie statală nu-mi asigura soluţia facilă şi instantă a unui avort gratuit. Sunt recunoscătoare pentru că în acele momente aş fi putut cădea pradă minciunii cum că un avort mi-ar fi rezolvat toate problemele. Dar din fericire acea ispită n-a fost la îndemână.” (6)

O altă femeie victimă a violului şi copilaşul ei, pe nume Sharon, vorbesc:

„Fără urmă de îndoială, avortul ar trebui descurajat. Avortul este un mod îngrozitor de a face faţă unei sarcini rezultate în urma violului, chiar dacă cred că este un mod al multor oameni de a ignora victima şi nevoile acesteia.” (7)

Joan Kemp, consilier în caz de viol, este de acord:

„După un viol există pentru perioade variabilede timp o repulsie firească faţă de orice ar putea avea legătură cu violul: un loc anume, trăsăturile violatorului cum ar fi îmbrăcămintea, rasa, mustaţa etc. Este normal ca acest sentiment să se transfere şi asupra copilului nenăscut, conceput în urma violului. Totuşi aceste sentimente dispar în timp. Când acest lucru nu se întâmplă de la sine, pshihoterapia cu un specialist în cazurile de viol este extrem de eficientă. Victimele violurilor cu care am lucrat erau conştiente şi contrariate de aceste sentimente inadecvate. Nu erau de acord, de exemplu, ca cineva să le spună că toţi bărbaţii din rasa violatorului erau infractori înnăscuţi şi nici că bebeluşii lor rezultaţi în urma violului sunt nedemni să trăiască, vor avea o predispoziţie genetică să devină infractori şi că vor fi blestemaţi să se simtă nedoriţi şi plini de amărăciune. O persoană aflată în criză caută soluţii constructive, nu sfaturi ca să o arunce în disperare.” (8)

Lee Ezell, autoarea cărţii The Missing Piece („Bucata lipsă”), a fost violată şi a rămas însărcinată. În carte povesteşte cum şi-a întâlnit fata, pe care o dăduse să fie adoptată:

„Ne-am întâlnit pentru prima oară după o lună de la prima noastră conversaţie telefonică. Nu există cuvinte care să exprime cum m-am simţit când Julie a intrat în camera mea de hotel.

În faţa mea stătea copilul a cărei amintire o ascunsesem în inimă atâţia ani de zile, copilul care mi-a dat primii nepoţei [.]...

M-a îmbrăţişat. Am plâns amândouă. Bob [soţul ei] mi-a zis cu toată dragostea adunată în voce: «Vă mulţumesc că n-aţi avortat-o pe Julie. Cum ar fi fost viaţa mea fără ea»

...

Faptul că mi-am revăzut fetiţa mi-a îmbogăţit existenţa dincolo de orice limită. Cuplul care a adoptat-o, Eileen şi Harold Anderson, sunt nişte oameni frumoşi.

Julie, Eileen şi cu mine am vorbit cu numeroase grupuri despre ce ni s-a întâmplat. Cred că mesajul nostru este că aşa cum lucruri rele se pot întâmpla oamenilor buni, tot aşa, ceva frumos poate rezulta dintr-un fapt urât. Julie este dovada vie a acestui lucru.” (9)

O altă victimă a violului care a ales să păstreze copilul a adresat o scrisoare editurii:

„Imaginaţi-vă cum arată frumoasa mea fetiţa, Jessica: are 8 luni, n-are dinţişori, dar are un cap plin de păr şi se pare că-i place mult sucul de mere. Este iubită de mine, de bunicii ei, de unchi şi de cele două surori ale ei nespus de mult.

Şi ea este un copil rezultat în urma unui viol.

Am fost violată în 1992. Mi-am îndeplinit datoria de cetăţean şi am declarat violul la poliţie. Am colaborat cu procurorul districtual ca să obţinem condamnarea atacatorului meu. A fost achitat pentru că data la care a avut loc violul a fost dificil de dovedit.

Când am aflat că sunt gravidă în urma violului, am fost îngrozită. Am stat în cumpănă mult timp neştiind ce alegere să fac.

Bunul simţ ar presupune că un avort ar fi cea mai bună soluţie, nu? Greşit! Oricât de monstruoasă fusese conceperea copilaşului meu (iar violul este un act degradant şi demoralizator care are consecinţe pe viaţă), ştiam că o nouă viaţă se dezvolta în interiorul meu. Am ales să consider că acest copil este al meu, iar nu al violatorului. Prietenii şi familia m-au sprijinit 100%, dar alegerea mi-a aparţinut şi ştiu că am ales bine.

Absolut toţi copiii sunt daruri de la Dumnezeu, indiferent de cum au fost concepuţi.

M-am temut că voi vedea chipul violatorului meu oridecâte ori m-aş fi uitat la copil – dar n-a fost aşa. Văd o fetiţă frumoasă şi fericită care n-a fost planificată şi care n-a fost rodul iubirii – dar cu toate acestea ea este iubită foarte, foarte mult.” (10)

Femeia care a făcut această mărturisire nu este singura care s-a îndrăgostit de un copil rezultat în urma unui viol. Rebekah Berg, care a fost violată şi a ales să-şi nască băieţelul, a oferit următoarea poveste în cartea „Courageous”, scrisă de Kristin Hawkins, în care sunt descrise vieţi ale tinerilor militanţi pentru viaţă din toată America:

„Băiatul meu este rezultatul unui viol şi este o excepţie de la regulă, cum se zice. O mulţime de femei aflate în situaţia mea au făcut avorturi, justificându-se în fel şi chip pentru această alegere. Dar copilul rezultat în urma unui viol rămâne tot un copil, indiferent de modul în care a fost conceput. În mod sigur nu am ales să fiu violată şi nici nu am ales să rămân gravidă. Şi nici copilul meu n-a ales să fie conceput. N-aveam niciun drept să-i răpesc viaţa din cauza evenimentului îngrozitor care mi s-a întâmplat.

Gândul că băieţelul urma să moştenească aceleaşi gene ca şi violatorul mi-a măcinat sufletul pe perioada sarcinii. Oare urma să nasc încă un violator? Oare făceam mai mult rău decât bine născându-l? Caracterul blând şi atent faţă de ceilalţi al fiului meu îmi confirmă că nu există nicio „genă de violator” în el. Când îl privesc în ochi simt numai dragoste şi l-am iubit din primul moment în care mi l-au aşezat la piept după ce l-am născut”. (11)

Niciuna dintre aceste femei care au ales să păstreze copiii după viol nu ar spune că a fost o alegere uşor de făcut. Trauma lăsată de un viol o poate bântui pe victimă pentru tot restul vieţii. Dar dacă mai adăugăm şi un avort la acea traumă situaţia se agravează.

Aceste femei şi multe altele au aflat că faptul de a naşte copiii le-a permis să depăşească violul, să facă un gest absolut altruist şi să se vindece. Dar cel mai important este ca victimele violurilor să aibă sprijinul celor apropiaţi, indiferent dacă au rămas sau nu însărcinate. În cazul în care au rămas gravide să ne ferim să le dăm „sfaturi care să le arunce în disperare”. Mai degrabă să le încurajăm să ia o hotărâre cu care să poată trăi atât mama, cât şi copilul. Ar trebui să ne reamintim că atunci când ne opunem avortului în cazul victimelor violurilor nu salvăm doar viaţa copiilor, ci le salvăm şi pe mame.

1. David C. Reardon, Julie Makimaa şi Amy Sobie – „Victims and Victors: Speaking Ouţ About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, Springfield, ÎL: Acorn Books 2000, pag. 46
2. Ibidem.
3. Sandra Kathleen Mahkorn şi William V. Dolan – „Sexual Assault and Pregnancy” în „New Perspectives on Human Abortion” de Thomas Hulgers, Dennis Horan şi David Mall, pag. 194
4. David C. Reardon, ş.a. “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”
5. Mesajul către blogurile pro-viaţă din 8 februarie 2009: http://www.prolifeblogs.com/articles/archives/2009/02/abortion_after.php
6. David C. Reardon ş.a. – “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, pag. 94
7. David C. Reardon ş.a. “Victims and Victors: Speaking Out About Their Pregnancies, Abortions, and Children Resulting From Sexual Assault”, pag. 89
8. Joan Kemp – “Abortion: The Second Rape”
9. Lee Ezell – “I Was Raped” Lovematters.com advertising supplement, Vol. 18, 2009
10. Tamara L Roleff – „Abortion: Opposing Viewpoints” (San Diego, Greenhaven Press, 1997) pp. 137-138
11. Kristin Hawkins – „Courageous: Students Abolishing Abortion in This Lifetime” (Students for Life of America, 2012) pag. 16

Sursa: LifeSiteNews

Învăţături despre bine şi rău: Întristarea opreşte toată lucrarea cea bună

Fotograf: Marius Florescu

A cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osândire, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit, îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.

De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite“, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea, tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace“ (V, 23).

Deci mai întâi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună.

Despre aceasta zice şi Apostolul: „Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău“ (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând57(În P. G. 28, 898C, de aci până la nota următoare lipseşte.), gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu.

Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

Sursă: Patericul

Aş fi vrut să fi fost grecoaică… Scrisoarea primei misionare din Taiwan, Pelaghia Yu

Sunt chinezoaică, m-am născut în Taiwan şi numele meu de creştină este Pelaghia. Am fost protestantă şi mi-au trebuit cinci ani ca să devin ortodoxă. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură şi am toate versiunile ei în chineză. Am vizitat Grecia şi am constatat că este un loc foarte special.

Călătorind prin ţara dumneavoastră, încă înainte de a ajunge, în avion, am constatat cât de diferiţi sunt grecii, cât de liniştit vorbesc, cum râd şi îl aplaudă pe pilot la aterizare, lucru incredibil pentru noi, asiaticii, care suntem introvertiţi şi nu ne manifestăm sentimentele. Acum ştiu că libertatea are în ea puţină pasiune şi puţină intensitate a vocii.

 

În Grecia am vizitat multe biserici, am participat la Dumnezeiasca Liturghie şi când m-am împărtăşit cu Preasfintele Taine am plâns, cu toate că nu înţelegeam limba elină, deoarece Credinţa Ortodoxă este aceeaşi.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, să mă fi născut ortodoxă, să fi primit Sfânta Împărtăşanie şi să fi sărutat Sfintele Icoane de la o vârstă fragedă până la moarte.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece, în loc de Sfânta Împărtăşanie, mâncăm şi bem hrana idolilor.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să-mi umplu urechile cu Sfintele Imne.

Plâng pentru mine şi pentru compatrioţii mei, pentru că avem urechile noastre pline de sunetele sutrelor şi răcnetelor idolilor.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să miros dulcea mireasmă a tămâii.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, pentru că mirosul nostru este plin de fumul jertfelor aduse idolilor.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca mâinile mele să atingă icoanele, Sfintele Moaşte şi să îmbrăţişeze iubirea lui Hristos.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, că mâinile noastre ating idolii şi pe cei ce jertfesc idolilor şi îmbrăţişează nimicul.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să aprind candele lui Hristos şi nu ca aici, unde ardem bani pentru năluciri.

Am căutat adevărul, folosind mai mult de 30 de versiuni diferite ale Sfintei Scripturi, care din păcate toate sunt pline de greşeli (traduse de cei de alte credinţe).

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot să citesc Noul Testament în original!

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece avem ochi şi cu toate acestea suntem orbi.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot vedea peste tot harul lui Dumnezeu.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei, deoarece pretutindeni vedem temple ale idolilor.

Da, sunt ortodoxă, dar ca taiwaneză, experienţele mele ortodoxe sunt sărace.

Plâng pentru mine, deoarece nu am posibilitatea să le arăt compatrioţilor mei măreţia credinţei noastre… Oamenii aici vor să vadă semne şi minuni…

Plâng pentru mine şi pentru compatrioţii mei, deoarece nu avem harul să vedem şi să auzim atâtea minuni, atâtea cuvinte sfinte pe care le-aţi văzut şi auzit timp de 2000 de ani în Grecia şi pe care încă le vedeţi… Taiwan-ul nu este o ţară ortodoxă, sărbătorile noastre nu seamănă deloc cu cele ale dumneavoastră.

Îmi pare rău că în Grecia aveţi munţi aşa de frumoşi, cărora le daţi foc şi de care nu vă îngrijiţi, dar admir faptul că pe aproape fiecare munte este şi câte o mănăstire. Noi avem munţi aşa de frumoşi, dar plini de temple, mănăstiri şi de idoli budişti.

Aş fi vrut să fi fost grecoaică, ca să pot merge cu uşurinţă să mă rog într-o mănăstire.

Plâng pentru mine şi compatrioţii mei. Prima dată am mers într-o mănăstire, în Sfânta Mănăstire a Cinstitului Înaintemergător, în Pelio. Am călătorit din Taiwan până în Grecia 16 ore cu avionul, câteva ore cu trenul până la Larisa şi încă o oră cu maşina mănăstirii, pe care a condus-o o soră…

Am văzut vechile ruine ale sfintei mănăstiri, am văzut atât de multe alte locuri părăsite în Grecia şi mi-a sângerat inima. În Taiwan nu avem aşa de multe locuri sfinte şi frumoase, dar dumneavoastră nu le apreciaţi (pe cele pe care le aveţi).

Plâng că nu avem aici icoane frumoase. Plâng pentru că Îl simt pe Hristos slab, gol.

Grecilor, credeţi că sunteţi săraci cu criza pe care o traversaţi, dar nu ştiţi cât sunteţi de bogaţi!

Taiwan-ul este o ţară cu o mare dezvoltare (economică – n.tr.), dar se găseşte în întunericul satanei şi viaţa noastră spirituală este goală.

În Grecia am văzut mulţi greci, mai ales duminica, distrându-se, bând şi nemergând la biserică. Dar aici, în Taiwan, concetăţenii mei, mai ales tinerii, chiar dacă vor să vină la biserica noastră, este aproape imposibil, deoarece singura biserică ortodoxă existentă constă dintr-o cameră la etajul al patrulea al unui bloc de la periferia oraşului Taipei şi, de multe ori, multă lume rămâne afară din biserică, deoarece spaţiul este mic.

Fraţii şi surorile mele din Grecia, deşi sunt invalidă duhovniceşte, am încă picioarele mele vii, ca să îngenunchez înaintea voastră şi să cerşesc.

Vă rog să mă consideraţi ca pe săracul Lazăr, să ne hrăniţi cu rămăşiţele bogăţiei duhovniceşti pe care o aveţi, să ne aruncaţi câteva firimituri din resturile de la mesele voastre, din darurile pe care le aduceţi în bisericile voastre, din multele bisericuţe pe care le aveţi în fiecare colţ al ţării voastre.

Turma noastră ortodoxă să ştiţi că este mică, suntem mai puţin de o sută de suflete. Nu suntem bogaţi. Nu avem puterea să cumpărăm o sală frumoasă în oraş, ca să ne îndeplinim nevoile noastre cultice, catehezele, lecţiile pe care le predă părintele Iona şi să-i atragem pe cei tineri, care doresc să ne cunoască îndeaproape. Aceştia au fost informaţi până acum de existenţa Bisericii Ortodoxe în Taiwan prin intermediul internetului.

Nu vă cer să construim o biserică. Ar costa milioane. Ajutaţi-ne doar să cumpărăm un spaţiu mai mare în centrul capitalei, pe care să-l transformăm într-o biserică pentru conaţionalii mei, pentru fraţii mei, care nu au auzit şi nu L-au cunoscut niciodată pe Hristosul nostru. Suntem 23.000.000 de oameni! Şi totuşi avem nevoie de voi…

Fraţii mei, dacă trebuie să lucrez pentru voi, pentru a răsplăti puţin dragostea voastră, o voi face din toată inima şi întreaga mea viaţă.

Vă mulţumesc şi mă iertaţi.

Pelaghia Yu.

Sursă: Synodoiporia, MisiuneÎnAfrica

Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

1 aprilie este Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă si alte zone, ale deportărilor, ale foametei si ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Tinutul Herta, nordul Bucovinei si întreaga Basarabie.

Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?

Iata câțiva dintre ei:

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.

Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:

Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.

Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.

Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.

Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.

În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”

Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.

Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.

Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.

Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. 

(Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)

*

Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă

din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,

Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor

După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

- Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:

- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

- Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.

Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

*

Preot Simion Ivaniuc a vrut să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:

- Părinte, în Evanghelia de la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu.

- Nu ne părăsi, părinte, că faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers. La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a uitat şi va veni înapoi”.

*

Veronica Amariei, cea care a vorbit cu Generalul Jukow:

„- Dle General, eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa.

- Adică cum v-am luat credinţa? întreabă generalul.

- Iată cum – aţi pus pe biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?

- Dar de ce îţi pasă aşa de mult de preot?

- Iaca, că îmi pasă, că dacă el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.

De asemenea ne daţi tot felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”

Pentru a scăpa de ocupaţie s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte robi”.

*

În cadrul alegerilor care se falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi, ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.

La Hliboca s-a strigat către ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan, aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”

*

Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea rugăciune, la Suceveni:

„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”

Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.

*

Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»”.

*

Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre”.

Cuvinte pentru tineri (XXXV) - Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele

Sf. Părinţi Ioachim şi Ana

Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul* – Muntele Athos

Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii.

Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.

Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.

Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează.