Era în Postul
Paștelui și Zenovia se trezise de dimineață, privind
peste luncile amorțite. Sosise și luna lui
april după o iarnă grea, cum nu mai fusese demult. Lemnele clădite lângă șură erau pe
sfârșite și se gândea cu frică la ziua când n-or mai avea ce pune
pe foc. Și cu mâncarea era greu, veniseră soldații ruși și luaseră sacii
de grâne din pod, cartofii din beci, lăzile de mere. Cei de la Securitate
umblaseră din casă-n casă prin toate satele de pe Valea Siretului și confiscaseră
tot ce era scris în limba română; așa rămăsese fără
cele câteva cărți din vremea școlii și fără
certificatele de naștere. Îi spuseseră soldații că era ordin
de sus și că prin vară să se duca la Raion la Hliboca să-și scoată acte
noi, în limba rusească.
Dar cum se
putea una ca asta? Părinții și surorile ei
rămăseseră în România, limba lor era aceeași, socotelile
cum le fuseseră înainte. Cum se abătuse așa o năpastă
tocmai pe dânsa, să o rupă granița de neamuri și de țară, printr-o
simplă linie trasă cu creionul pe o hartă ce despărțea oamenii de
satul natal și de locurile copilăriei? Fusese oare o hotărâre luată la
Moscova, cum auzea la difuzorul de pe perete?
- Ți-am spus, măi
femeie, nu mai da drumul la aparat, că dacă ne prind soldații, ne omoară,
îi spunea Gheorghe de cate ori o vedea răsucind butonul radioului ce prindea
posturi din Romania. Lasă c-om merge înapoi în țara noastră,
cum s-o dus și nemții din sat
înapoi la dânșii.
****
Au trecut
de-atunci peste cincizeci de ani, dar ochii lui “nu s-au apucat a usca
niciodată”. Stăm pe marginea patului în odaia dinspre drum, undeva pe o străduță dosnică din
târgul Rădăuților. E încă iarnă aici și aud viscolul șuierând prin
streșini. Cu mâna tremurândă, întoarce cu vârful cuțitului felii de
mere pe care le coace pe plită, pentru mine. Le adună pe margine și le scutură de
funingine. Simt cum ne învăluie un miros acrișor.
Pe bătrânul
Crăsnaru l-am intalnit prin 1997, atunci când aflându-mă la filmări prin
Bucovina, am primit o informație aproape
incredibilă. Aveam ocazia să-l cunosc pe unul din puținii supraviețuitori ai
masacrului din 1941 de la Fântâna Albă. În acea după-amiază dintr-un sfârșit de februarie
aflam lucruri neauzite încă, despre care nu se scrisese în cărți. O poveste
depănată la gura sobei, în vechiul târg unde se retrăsese și încă se ferea
să spună lumii că supraviețuise, eroul
meu.
“Atunci când ai
trăit rău, e tare ușor să te înveți a trăi bine;
dar atunci când ți-a fost bine, e tare greu să te înveți cu răul. Așa mi-o fost mie
dat, să mă rup de țară, ca după aceea să mă întorc, dar să-mi las ce aveam
mai scump în străinătățuri.”
Ascult. Nu prea
am ce întrebări a-i pune. În manualele mele de istorie nu se pomenise despre
asta.
La 1 aprilie
1941 un grup de români din satele de pe Valea Siretului, ținut devenit
proprietatea URSS în urma pactului Ribetrop-Molotov din 1939, a pornit pașnic spre
România. Mulți români din Bucovina de Nord încercaseră să se întoarcă
ilegal pe pământul țării, însă fuseseră prinși și uciși, iar
familiile lor – torturate, ucise sau trimise în Siberia. Aveau acum,
surprinzător, acceptul formal al Rusiei, care le dădea voie să se întoarcă în țara-mamă.
Aflară de la
Comună că cele trei familii de nemți din Storojineț și vreo alte
cinci din Cupca, își făcuseră actele și se mutaseră
în Germania, cu voia lui Stalin. Își luaseră ce
aveau prin gospodărie, copiii de mână, câinii de lanțuri și caii de
funie. Se suiseră în trenuri de la Adâncata și plecară, nu-i
opriră nimeni.
-Apoi dacă nemții s-o dus, noi
de ce-am sta? întreba Zenovia nelămurită. Uite mai omule, și Hans, și Gerta, și Klaus cu
Martina și cu copchiii, tăți s-o
întors în țara lor!
Numa’noi stăm să ne-asuprească aiștia.
-Taci, lasă
Zenovie, că de-amu ar trebui să primim și noi răspuns.
De plătit taxa, am plătit-o, ca tăți românii din
raion. Nu se poate să ne ieie banii așa. Cerere am
depus, nu se poate să nu ne deie drumu’; adică pe nemți de ce să-i
lase și pe noi nu?
Deodată auziră
forfotă pe drum și poarta se deschise. Ion a Sumănarului intră cu pas
hotărât în ogradă și zise:
-Hai bade și matale la
Raion la Adâncata (n.r. azi Hliboca) s-o adunat acolo câteva sute de români din
toate satele. Să-ntrebam și noi ce s-o
ales de cererile noastre și de rublele ce
le-am plătit? Cum de pe nemți îi lasă să se
întoarcă în țara lor și pe noi nu?
Tăt Pătrăuți-ul de Sus și cel de Jos îi
acolo.
-Hai că vin, că
tot îi duminică și mari treburi nu-s de făcut.
La Hliboca în
fața sediului raional se adunase deja puzderie de oameni. Veniseră să întrebe,
să se dumirească și să vadă când or primi și ei voie să-și adune
bunurile și să-și înhame caii,
să treacă lunca Siretului înapoi în țara-mamă.
-Să ne dați un răspuns!
strigară vreo doi. Banii i-am dat, cererile le-am depus cum ați spus! Vrem
înapoi în țara noastră!
-Nu stăm sub
o altă regulă, cu o altă limbă! Țara noastră-i
România și mergem acasă!
-Lăsăm tot
aici, toate casele și gospodăriile, animalele, pomântul! Numa’ copchii ni-i
luăm în brațe și mâncare de
drum, lăsați-ne înapoi în țara noastră!
Câțiva soldați înarmați și vreo doi ruși de la
Securitate ieșiră în balcon:
-Alegeți-vă
reprezentanți să vină să vorbească aici cu noi, nu răcniți toți odată!
Se duseră vreo
doi învățători și preotul din
Suceveni. Lumea aștepta nerăbdătoare afară.
-Ce-o zis,
domnu’ învățător?
-Toată lumea să
steie liniștită, că toate cererile au fost aprobate! Când ne-or
spune ei, putem pleca înapoi în Romania!
-Da’ dacă o
spus că ne lasă să plecăm, de ce să mai așteptam?
Porniră în
coloane și pe măsură ce treceau prin sate, li se adăugau alte și alte familii.
Puneau fuga în lăzile de zestre ceva de mâncare pentru copii și pentru cal,
luau din mers ce apucau și înhămau caii
la căruțe.
“Am avut eu așa o presimțire că asta nu
era a bună. Parcă prea ușor ne lăsa să
plecăm. Nu ne băgaseră în seamă luni de zile și gata,
deodată, au spus că cererile fuseseră aprobate. Acasă Zenovia mă aștepta cu
Vasilică de mână și vreo două desagi în spate.Tăți vecinii se
îngrămădeau pe porți, afară, să pornească
și să se alăture alaiului.
Dar mie îmi
spunea inima că nu era bine ce făceam. Dumnezeu pesemne, mâna lui. Și i-am spus
Zenoviei să steie acasă, că mă duc până la graniță să văd că
toate-s bune și apoi m-oi întoarce, să-i ieu și pe ei.”
Până la amiază,
se adunaseră vreo câteva sute. Mamele își strângeau
bucuroase pruncii la piept și se gândeau
nerăbdătoare la întâlnirea cu neamurile din Romania. Va fi pesemne de pomina,
nu se mai văzuseră de doi ani.
“Am pus mâna
pe-un ștergar mare, alb, și l-am legat de-un par pe care l-am smuls din grădină. Mai
făcuseră așa și alți vecini, era un fel de steag al păcii, să arătăm că
mergeam înapoi pașnic și nu vrem răul nimănui.”
Zenovia
rămase plângând în poartă, cu copilul de mână.
-Doamne,
Gheorghe, numa’ noi am rămas în sat!
-Așteaptă femeie
vreo câteva ceasuri, atâta, că m-oi întoarce să vă ieu.
Cum trecea
convoiul prin satele din vale, se alăturau alte și alte familii
de români, greu de le știut numărul, dar erau de-acum vreo câteva mii. La
Suceveni, înainte de graniță, se opriră și intrară în
biserică, luară câteva prapuri, o cruce, vreo doua icoane mai mari. În frunte
mergea preotul, rugându-se. În urmă – alaiul de oameni ce vedeau peste câmp
satele românești de pe partea cealaltă; se visau deja liberi să
trăiască in tara lor.
Era un vânt
uscat de-ți intra în adâncul oaselor, dar nu-l simțea nimeni.
Grăbeau pasul îngânând “Tricolorul” și lunca
Siretului răsuna de cântecul lor. Nu se topise încă zăpada, primăvara era
târzie anul acela, și pe drumul ud se
mai poticneau carele prin gropi acoperite de apă; caii se opinteau din
răsputeri să le tragă din noroaie, nerăbdători pesemne să ajungă și ei în țara lor.
“Drumul ducea
prin pădure și nu vedeam decât
copaci de-o parte și de alta, era o pustietate și-o liniște de-ți țiuiau urechile.
Îmi aduc aminte că zburau câteva stoluri de ciori croncănind, de parcă simțeau vreo
primejdie. Așa am mers, cu ele deasupra noastră, vreo câțiva kilometri
până când am zărit deschizându-se în fața noastră
poiana de la Fântâna Albă. Era la vreo câteva sute de metri de România și vedeam deja
pichetul cu soldații noștri.”
Însă odată ajunși în poiană,
câmp deschis și pradă prinsă în capcana promisiunilor deșarte, miile de
oameni au fost ciuruiți de focurile de mitralieră ale Armatei Roșii și Securității rusești, ascunși în tranșee săpate pe
sub maluri și pe după copaci. O mare înscenare a cărei explicație nu a fost
găsita niciodată. O fi fost o lecție din care să
ia aminte și alții cărora le-ar
fi trecut prin cap să se întoarcă vreodată în țară?
Cădeau retezați de gloanțe copii, femei,
bătrâni. Valea răsuna de țipăt de durere
sub cerul plumburiu al duminicii de aprilie. Ciorile, care urmăriseră mulțimea de sus,
coborâseră acum în copacii despuiați, așteptând.
“Primul a murit
preotul, el conducea mulțimea. A căzut
fulgerat, strigând “Trăiască România-mamă!”
Pe mine m-au nimerit în picior și-ntr-o mână,
m-am prăbușit secerat la pământ, iar deasupra mea încă vreo doi.
Auzeam plânset și strigăte peste tot în jurul meu, moartea venise așa, dintr-o
dată, luând cu ea vieți nevinovate de bătrâni și prunci,
într-un luminiș blestemat, care fusese sortit să potolească setea drumeților care
poposeau la fântâna văruita de la marginea potecii.”
A stat nemișcat Gheorghe
toată ziua, până a coborât noaptea. Rănile îi sângerau, ale lui și ale morților ce-i
căzuseră deasupră-i în focul gloanțelor. Un
amestec de gânduri tulburate îi hăituia mințile. Morții grei ca
pământul îl apăsau, dar îi salvaseră viața. Auzea soldații ruși râzând și umblând
printre cadavre, mai trăgând câte-un foc de armă în muribunzi.
Închise ochii și așteptă să se
apropie clipa în care va scăpa și el de dureri și de nedreptățile lumii.
Undeva în inimă, îi licări un fel de bucurie: bine că n-o luase pe Zenovia,
bine că-i lăsase acasă pe ea și pe băiat! Dar
gândurile i se înnegurară pe dată – pesemne vor sfârși și ei în
pustietățile Siberiei, ca toți ceilalți care își puseseră în
gând sa fugă în țara lor.
Îl lua un
somn adânc, trupurile nu-l mai apăsau
atât de greu, durerea i se mai domolise. Nu mai simțea durere și zări prin
amestecul de sânge și straie înnoroiate, o fărâmă de cer. Venea noaptea
pesemne, cu ea odată și pentru el sfârșitul, atât de
departe de cei pe care îi păstra în inimă. Se lăsă în voia somnului sub
văzduhul mort, rugându-se lui Dumnezeu pentru ultima oară: să-i ierte păcatele și să-i
ocrotească pe ai lui, rămași în sat.
Poiana se
lumină dintr-o dată, cădea de sus în valuri de raze si-i mângâia ochii deschiși o ploaie
aurie.Îl acoperea tot, clătindu-i părul
înglodat și pielea zdrelită, îi descătușa gâtul
sugrumat de apăsarea corpurilor căzute. Nu mai simțea frigul ce
trăgea dinspre pământul reavăn și nici durerea
trupului vătămat de răni; îi era mai ușor acum, mai
cald. De lângă fântâna înconjurată de
flori, îi făcu cineva semne. Era Zenovia ținându-l de
mână pe băiatul lor. Râdeau și îl chemau
înspre poteca ce ducea acasă.
-Hai, tată, s-a
sfârșit! Ridică-te și mergi!
Se strădui să-și miște picioarele,
însă o durere ascuțită îi străpunse toate oasele. Deschise mari ochii și nu desluși decât câteva
lumini de lanternă cercetând poiana. Rușii cărau morții târându-i de
picioare, de păr, cum apucau, azvârlindu-i într-o groapă mare, pe care-o
săpaseră pesemne de cu ziuă. Se mai auzea câte-un vaiet, câte-un scâncet de pe
buzele vreunui muribund. Îl aruncau laolaltă cu morții, fără milă,
astupându-l cu pâmănt.
Simți deodată botul
unui câine care alerga printre cadavre. Se oprise locului și-l adulmeca.
Îi vedea ochii sticloși strălucind în întuneric. Își ținu răsuflarea și-și stăpâni
icnetele de durere. Auzi:
-Baikal, idi
siuda!
Câinele o
zbughi pe dată și Gheorghe trase aer în piept, îngrozit. Dacă venea
înapoi? Nu-i mai rămase decât o singura scăpare: să încerce să se elibereze
dintre trupuri și să-și caute un
ascunziș. Dar unde? Soldații căutau peste
tot și ar fi sfârșit fără tăgadă într-una din gropile săpate în poiană.
Văzu luna ca o
seceră într-un vârf de brad.
“Acolo trebuia
să ajung și nici o rană, și nici o durere
nu mă putea opri. Altă nădejde nu aveam. M-am tras deoparte și m-am târât
încet până la trunchiul copacului. Era un ungher întunecos al poienii, nu mă
puteau vedea. Și am început să mă sui ținându-mă cu
mâna cea bună, târându-mi piciorul beteag. Trei zile am stat în vârf, ascuns
intre crengi. Vedeam cum tarau mortii, cum ii ingropau, cum ii batjocoreau. Pe
unii raniti ii legau de cozile cailor, apoi le dadeau bice. Am vazut capete
raspandite prin poiana asa ca bostanii… Vreo doua zile a mișcat pământul
deasupra gropilor, acolo unde zăceau muribunzii, în timp ce eu stăteam ascuns
în vârful unui brad, așteptând cu spaimă clipa când voi fi doborât și eu de focul
unei mitraliere. Îmi părea tot mai des c-o văd pe Zenovia și pe băiatul
nostru căutându-mă prin pădure.”
Din ochii
bătrânului se preling lacrimi și-mi pare rău
că i-am adus înapoi acele amintiri. Îmi arată rănile de pe braț, săpate adânc
în carne, vindecate de atâția ani ce-l
despart de tragedia aceea.
“A treia zi eram
numai eu în poiană. Am așteptat și-am cercetat
toată pădurea și toată lunca până-n zare, să fiu sigur că nu mai era
nimeni. Apoi am coborât și am șchiopătat așa schilod la
pichetul românesc, iar soldaților nu le-a
venit a crede că a scăpat cineva cu viață după așa un masacru.
Mi-au oblojit cum au putut rănile și m-au adus cu
o căruță până la Rădăuți, unde uitați c-am rămas
până azi.”
-Dar cu Zenovia
și cu Vasilică
ce s-a întâmplat?
-Apăi o fost
siguri c-am murit și că m-o îngropat și pe mine
laolaltă cu ceilalți. După regulă, ar fi trebuit să-i pedepsească și să-i ducă în
Siberia. Dar un văr de-al meu din Storojineț o luat-o de
nevastă și l-o înfiat pe Vasilică, așa au scăpat. Și n-o știut nimeni de
mine pâna în 1990, când o căzut Uniunea Sovietică.
-V-ați reîntâlnit?
-Da, atunci
m-am dus eu la Hliboca, la Adâncata cum îi zicea pe timpuri. Am căutat-o la
Evidența Populației și-am găsit-o.
Tot în satul nostru, tot în casa noastră stătea și tare multe
lacrimi am vărsat. Nu-i venea a crede că-s io și până când nu
i-am povestit de-ale noastre din tinerețe, nu m-o
crezut.
Îl plânsese
Zenovia în fiecare an în Postul Paștelui în poiana
de la Fântâna Albă. Acolo mergea pe ascuns și se tânguia pe
cărările pădurii, să n-o audă nimeni. Fusese și cu un an înainte
și dusese pomeni
după datină pentru sufletul lui și rămăsese cu
ochii duși în zare, spre partea românească a luncii, închipuindu-și ce-o fi văzut
el atunci, ultima oară.
Avea să afle abia după cincizeci de ani că
fusese de fapt atât de aproape – la o azvârlitură de băț de graniță, într-un târg
primitor din Bucovina rămasă acasă.
