Sensul vieţii creştinului / Sensul vieţii

foto: o.Serafim Telep (OrthPhoto)

de Nicuşor Deciu

De multe ori am auzit spunându-se: Ce trebuie să caute omul? „Mântuirea“ se răspunde, sau „ Împărăţia lui Dumnezeu“. Acest răspuns general care, deşi este corect, este incomplet, îmi aminteşte de un dialog prezentat în Filocalie (vol. I) şi prilejuit de un pelerinaj al Sfântului Ioan Casian şi al Sfântului Gherman, plecaţi în pustia Sketică pentru folos şi sfaturi duhovniceşti. Ajungând ei la avva Moise Etiopianul, acesta îi întreabă: „Care este scopul vostru şi ce ţintă ultimă aţi avut înainte de a veni aici? “ Răspunsul a fost simplu şi hotărât: „Pentru Împărăţia cerurilor“. Iar Ava Moise a zis: „Bine aţi răspuns în ce priveşte ţinta ultimă, dar care e scopul de la care, nicicum abătându-ne, putem să ajungem la Împărăţia cerurilor? În privinţa aceasta n-aţi răspuns“. Iar după ce au mărturisit că nu ştiu, le-a răspuns Bătrânul: „Ţinta ultimă a făgăduinţei noastre este, cum aţi zis, Împărăţia lui Dumnezeu, iar scopul fără de care este cu neputinţă a ajunge la sfârşitul acela este curăţia inimii. Deci spre acest scop trebuie să fie îndreptată mintea noastră totdeauna, iar când s-ar întâmpla să se abată inima noastră puţin din calea cea dreaptă, îndată să o întoarcem, îndreptând-o spre scopul urmărit, ca după o riglă a zidarului“.

Iată că prin răspunsul avvei se atrage atenţia că obiectivul Împărăţiei nu poate fi atins într-o manieră abstractă sau declarativă, ci are nişte semne încă în viaţa de aici. Curăţia inimii este semnul nostru interior, pe care avându-l, primim mărturie că ne aflăm pe calea cea bună. Raportarea la lucrurile lumii trebuie să aibă, aşadar, totdeauna o legătură directă cu această curăţie a inimii noastre. Să urmărim a ne păstra conştiinţa curată faţă de gândurile, lucrurile, faptele, evenimentele, persoanele pe care le întâlnim pe parcursul fiecărei zile, întrucât toate se află într-o legătură nevăzută, dar directă, cu amintita curăţie a inimii. La rândul ei curăţia inimii pregăteşte locul sălăşluirii harului Duhului Sfânt în suflet. De aceea poate că nu întâmplător Sfântul Serafim de Sarov spunea că sensul vieţii noastre este dobândirea Duhului Sfânt. Şi putem observa că aici nu este nicidecum menţionat un alt scop al creştinului decât cel enunţat de Avva Moise, ci este vorba de un alt semn care ne arată, mai desăvârşit, dacă ne aflăm pe calea ce duce negreşelnic în Împărăţie.

În acest sens creştinul ar trebui să-şi amintească din timp în timp, ca o formă de asceză, scopul pentru care am îmbrăţişat viaţa creştinească şi ce presupune starea de mădular viu al Bisericii, altfel haosul lucrurilor lumii va întuneca perspectiva clară a sensului, aşa cum iarăşi lămureşte Avva Moise:

„Pentru aceasta pe toate le nesocotim; şi patria, şi neamul, şi averile, şi toată lumea, ca să dobândim curăţia inimii. Iar de vom uita scopul acesta, vom fi nevoiţi, ca unii ce umblăm prin întuneric şi călătorim alăturea de calea cea dreaptă, să ne poticnim de multe şi să rătăcim. Căci multora li se întâmplă că, nesocotind la începutul lepădării de lume avuţia, banii şi toată lumea, mai pe urmă se aprind de mânie şi ură pentru o carte, o sapă, un condei sau un ac. N-ar pătimi aceasta dacă şi-ar aminti de scopul pentru care au nesocotit ei toate lucrurile şi lumea însăşi... Când deci pentru lucruri de nimica arătăm acea mânie împotriva fratelui, am căzut de la scop şi nu avem nici un folos de la lepădarea de lume“.

Sursa: Ziarul Lumina

Sfântul Ioan Casian: „Ţelul nostru este viaţa eternă” / Sensul vieţii

 

foto: Aleksa Stojković (Orthphoto)

Ţelul nostru este viaţa eternă, potrivit cuvintelor apostolului, care spune: „Aveţi ca roade sfinţenia, iar ca ţel viaţa veşnică”. Mijlocul este, deci, curăţia inimii, sfinţenia, fără de care nu putem ajunge la scopul ultim propus, adică la viaţa veşnică. Despre acest mijloc învăţându-ne, acelaşi fericit apostol a folosit cuvinte care exprimă un scop aprobat, zicând astfel: „Uitând de cele ce sunt în urma mea, dar străduindu-mă către cele ce sunt înainte, ţintesc către ceea ce este hărăzit, către răsplata făgăduită de Domnul”.

Când spunem: îmi urmăresc scopul apropiat, adică urmăresc ceea ce-mi este destinat, este ca şi cum am spune: uit de cele ce-mi erau hărăzite mai înainte, adică de viciile omului anterior, mă grăbesc să ajung la răsplata cununii cereşti. Trebuie să ne dăm toate ostenelile, pentru a îndeplini tot ceea ce conduce la curăţia inimii şi să ne ferim de ceea ce ne îndepărtează de această ţintă, adică de tot ceea ce este primejdios şi vătămător. Căci pentru aceasta muncim şi suferim, pentru aceasta lăsăm părinţii, patria, demnităţile, bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia, ca să dobândim, pe veci, curăţia inimii.

Către această destinaţie se îndreaptă faptele noastre, cu gândul de a o îndeplini mai bine. Dacă aceasta nu este bine întipărită înaintea ochilor, nu numai că toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fără rost, dar chiar ni se vor împrăştia gândurile şi preocupările în direcţii diferite şi potrivnice. Trebuia să aibă fiecare bine întipărit în minte să nu-şi abată în fiecare ceas şi moment gândurile de la scopul propus, să nu le lase să se schimbe fără întrerupere dintr-o direcţie în alta. (…)

Dar suntem datori să ştim încotro trebuie să ne fie încordate gândurile, în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm privirea sufletului nostru. Să se bucure mintea când poate dobândi acest lucru şi să simtă durere atunci când rătăceşte în altă parte, să suspine ori de câte ori se surprinde că i-a alunecat privirea în altă parte, să considere uşurătatea şi decăderea despărţire de contemplaţia faţă de Hristos.