Dragoste de mamă. Cancerul şi copilul nenăscut

foto: www.freedigitalphotos.net

de Dr. Dan, adevarul.ro

Se numeşte Sharon. O femeie frumoasă, dar fără noroc. Am cunoscut-o când a fost diagnosticată cu cancer la sân. Din păcate, o formă de cancer foarte agresivă. Cancerul a apărut într-o perioadă foarte grea din viaţă. Sharon tocmai fusese părăsită de partenerul de viaţă.

Vestea că partenerul a dispărut a lovit-o din plin, ca un tren în plină viteză, fără semne prevestitoare. Într-o zi, s-a întors acasă de la serviciu şi a găsit casa goală. Dulapurile cu uşile date de perete aveau numai hainele ei, partea lui fiind goală şi răvăşită. Baia fără spumă şi maşina de ras, fără after shave-ul binecunoscut, doar cu periuţa lui de dinţi, folosită, patată cu alb, lăsată în urmă ca ceva nedemn. Sharon s-a aşezat pe marginea căzii şi şi-a tras sufletul. S-a hotărât să nu îl caute. Să îl uite. Ca şi cum nici nu ar fi existat.

Uşor de spus, greu de făcut. Cheltuielile care înainte erau împărţite la doi, acum erau toate ale ei – casa, întreţinerea, maşina etc. Dar Sharon s-a întărit şi a mai luat o slujbă, după-amiază. Acum nu era timpul de stat la tihnă. Sharon trebuia să câştige bani şi să economisească. Pentru că Sharon era însărcinată.

Sarcina a venit ca o binecuvântare pentru Sharon, dar nu şi pentru partenerul ei. În sinea ei, Sharon ştia că sarcina a fost motivul cel mai important în disparitia lui fără explicaţii. Ea şi-a dorit sarcina mai mult ca orice. Când şi-a dat seama că este însărcinată a ţinut vestea în secret cât de mult s-a putut. Dar, la un moment dat, sarcina a devenit vizibilă. El s-a uitat drept în ochii ei şi a întrebat-o. Ea a dat încet din cap, „da, e un copil”. Perioadele de linişte dintre cei doi, fiecare cu gândurile lui, au devenit din ce în ce mai lungi şi mai dureroase, apoi din ce în ce mai puţin dureroase, apoi au devenit ceva obişnuit.

Când el a dispărut, Sharon a simtit ca un pumn în piept. Nu s-a aşteptat să dispară fără o vorbă, fără o explicaţie, fără un „la revedere”. Fără o adresă unde să poată fi găsit. Sharon era sigură că şi numărul de telefon şi l-a schimbat. Nici nu l-a căutat. S-a hotărât să ia viaţa de coarne singură, ca o femeie puternică. Că doar nu era ea nici prima, nici ultima femeie însărcinată care să fie părăsită de bărbat!

Deci Sharon a luat viaţa de coarne. Nu a avut prea mult timp pentru ea. Între două slujbe, casă, cumpărături, planuri pentru copil, zugravitul camerei pentru bebeluş, abia avea timp să îşi tagă sufletul. A simţit ea o boabă în sânul drept, dar nu i-a dat atenţie. A crezut că e parte din modifcarile obişnuite din sarcină. Că e ceva normal. Dar boaba a tot crescut. Întâi a fost cât o boabă de mazăre, apoi de fasole. Apoi partea sânului s-a întărit. Sânul s-a umflat şi pielea a devenit roşiatică tare, cu porii deschişi, ca o coajă de portocală. Şi-a dat seama că nu e ceva normal pentru sarcină, pentru că numai sânul drept era umflat. Sânul stâng era normal.

A mers la obstetrician. Şi a început vârtejul diagnosticului de cancer. Ultrasunet, biopsie, vestea ca un trăsnet. Apoi a venit la mine, la oncolog.

Sharon era ultima pacientă din ziua respectivă. Am putut să stau de vorbă cu ea o grămadă, să stau peste program, fără presiunea altor pacienţi. După perioada iniţială de tatonare, de insecuritate, Sharon s-a deschis. Mi-a spus totul.

Şi mi-a spus că pentru ea copilul nenăscut este cel mai important, mai important decât tratamentul pentru cancer, mai important decât viaţa ei. PUNCT! Şi s-a uitat la mine ca un animal hăituit şi înverşunat.

Am înţeles imediat că înainte să vina la mine, prietenii şi familia au încercat să o convingă să întrerupa sarcina şi să îşi trateze cancerul. Au încercat cu o insistenţă pe care şi-au justificat-o prin dragoste. Dar insistenţa a reuşit doar să o împingă pe Sharon spre o înverşunare aproape sălbatică.

Deci Sharon, pe lângă stresul diangosticului, pe lângă stresul sarcinii, pe lângă stresul vieţii singure, pe lângă stresul lipsei tatălui, avea şi stresul familiei şi al celor dragi care erau convinşi că ei ştiu ce e cel mai bine pentru Sharon. Întreruperea sarcinii.

Am luat-o de mână. I-am spus că eu sunt acolo să o ajut şi să o ascult, nu să îi impun vreo măsura medicală.

Încet, încet am trecut în revistă toate posibilităţile de tratament. Sharon a înţeles că boala ei era un cancer foarte agresiv, numit inflamator, care necesită urgent chimioterapie. Dar chimioterapia ar fi putut ucide copilul nenăscut. Sharon a spus clar NU. Nu a vrut niciun risc pentru copil. Sharon a refuzat clar orice formă de tratament înainte de naştere. A refuzat şi intervenţia chirurgicală de teama că anestezia ar putea dăuna copilului nenăscut.

Am decis amândoi să aşteptăm cele câteva săptămâni până la termen fără niciun tratament. Nu am putut nici să facem teste de imagistică, radiografii sau CT, pentru a evita orice expunere la radiaţie a copilului nenăscut. Sarcina şi cancerul au crescut în paralel.

În următoarele săptămâni, copilul nenăscut s-a dezvoltat frumos, normal, iar cancerul s-a dezvoltat urât, cum şi era de aşteptat.

De fiecare dată când o vedeam pe Sharon în cabinet, mi se strângea inimă. Mă aşteptăm la evoluţia cancerului, dar speram din tot sufletul la ceva minune, la ceva care să încetinească această boală agresivă. Nu a fost aşa. În ziua când am simţit ganglionul din subsuoara dreaptă parcă s-a crăpat pământul sub mine. „Sharon, cancerul a prins cel puţin un ganglion. Sigur nu vrei să intervin?”. „NU NU NU!!!”

Când am ajuns în sfârşit cu sarcina la termen, sânul era aproape în totalitate prins de cancer, iar în subsuoara dreaptă puteam palpa fără dificultate un ganglion clar prins de cancer.

Într-o dimineaţă caldă Sharon a născut un băieţel superb, sănătos, gălăgios, plângăcios, cu o gură mare cât toată bucuria omenească. Sharon strălucea, mamă frumoasă, mamă victorioasă, mamă fericită. L-a botezat Joey.

Citeşte restul articolului pe adevarul.ro

Testamentul unui copil condamnat la moarte

Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la alta.

Nimic nu se compară cu suferinţa unei mame atunci când îşi pierde copilul. La 30 de ani, Iulia îşi aminteşte cu dragoste şi cu durere în acelaşi timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu şase ani. O fetiţă minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioşi. Şi tocmai asta este năucitor. Stai şi te întrebi şi tu: “De ce?”.

“Nu pot să nu-mi amintesc… îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...”

Iulia s-a căsătorit la 20 de ani şi Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băieţel frumos şi sănătos. Între timp, soţul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povesteşte Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naşte, iar pe părinţi la o suferinţă fără sfârşit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri… a fost practic un şoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior şi mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînţeles, aveam «încurajări» din toate părţile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.

A urmat o perioadă de nesiguranţă, de gânduri şi alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credinţa în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naşte un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conştiinţa păcatului i-a ajutat pe părinţi să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului şi cu Dumnezeu şi îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam şi spuneam că aşa cum Sfinţii Ioachim şi Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, aşa dăruiesc şi eu acest copil. Şi din clipa aceea m-am liniştit, am căpătat o forţă interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceţi pe lume acest copil. Toţi se gîndeau la noi că eram foarte tineri şi ne condamnam pe viaţă, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilaşul”, îşi aminteşte Iulia cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurată.

În acele clipe Dumnezeu îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna Lui

Odată cu naşterea fetiţei, lupta părinţilor abia a început. Totuşi, cea mai mare dorinţă li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina şi să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mişca şi nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia îşi mai aminteşte doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că şase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viaţă, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frăţiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuţele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetiţa sa, Iulia încearcă să-şi păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu şi că în acele clipe El îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna lui.

La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicaţie firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceştia au descoperit încă două malformaţii care necesitau intervenţii chirurgicale de urgenţă. După prima operaţie la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează şi se juca şi gângurea şi îşi încuraja părinţii prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiaţi protejându-le mereu, au petrecut aşa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă şi puteau fi o familie obişnuită.

 „După zece ani de zile aş lua totul de la capăt”

Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluţia cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat şi să pedepseşti doi oameni? În timp ce încurajările din toate părţile mergeau în această direcţie, părinţii Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre  boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aş lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun şi rău. Important e ca în viaţă, din orice experienţă, să iei ce e mai bun. Şi pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă şi nu ştiu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creştinesc, pentru că am trăit minunea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în fiecare zi”, mărturiseşte mămica.

Nu este uşor să creşti şi să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia şi-a susţinut examenul de licenţă în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau şi mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniştit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă aşa a fost să fie, să o am doar şase luni, sunt mulţumită. Sunt foarte mulţumită”, ne-a explicat Iulia.

Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferenţa dintre un copil bolnav şi unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinţii Mariei au trecut printr-o suferinţă care trebuie să ne fie tuturor lecţie de viaţă. Este greu să-ţi păstrezi credinţa în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă şi mai greu este să-ţi păstrezi credinţa când nu ai nici o problemă. Părinţii au fost tot timpul conştienţi de situaţia în care era copilul lor. „Noi am avut speranţe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o ţin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, şi mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viaţa noastră”, ne-a povestit Iulia. 

Părinţii Mariei au apreciat fiecare moment şi s-au bucurat ca şi cum ar fi fost ultimul. I-au mulţumit Domnului pentru binecuvântare şi şi-au pus toată nădejdea şi speranţa în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecţie de credinţă în Dumnezeu. Copiii noştri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul şi cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă, să-L slăvim şi să-L răsplătim ducând mai departe învăţătura creştină şi învăţându-ne copiii că El este sensul vieţii.

Sursă: Doxologia.ro

Ce şanse au copiii cu autism în România

În prezent, nu există statistici oficiale cu privire la numărul exact de persoane cu autism din România. În evidenţele Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din întreaga ţară sunt înscrise în jur de 4.000 de cazuri. Dar acestea sunt doar persoanele care s-au prezentat la DGASPC cu diagnosticul de autism şi au solicitat certificatul de handicap. Din nefericire însă, numărul familiilor care solicită acest certificat pentru copiii lor este foarte mic pentru a evita stigmatizarea, discriminarea, izolarea...

În Bucureşti şi alte 35 de judeţe din ţară au fost deschise anul acesta 40 de centre care oferă servicii gratuite de consiliere şi terapie pentru copiii cu autism, în cadrul unui proiect european. Adelaide Katerine Tarpan, managerul proiectului „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", derulat de Fundaţia Romanian Angel Appeal (RAA), în parteneriat cu autorităţile, a povestit într-un interviu pentru România liberă care sunt principalele probleme pe care trebuie să le înfrunte părinţii care au copii cu autism şi ce soluţii au la dispoziţie în ţara noastră.

Câte centre există în ţara noastră unde se pot trata copiii cu tulburări de spectru autist (TSA)?

Reţeaua de stat a serviciilor de asistenţă specializată este, la ora actuală, mult sub nivelul nevoilor identificate în rândul persoanelor cu TSA şi al cererii de servicii de asistenţă şi recuperare. În întreaga ţară există, conform datelor comunicate de ANPDC în 2009, numai 190 de servicii specializate, în cadrul cărora însă persoanele cu autism sunt asistate alături de alte persoane aparţinând unor grupuri vulnerabile. Iar personalul din cadrul acestor servicii cel mai adesea nu este specializat în tehnici de intervenţie pentru persoane cu autism. Prin proiectul „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", sperăm că am făcut un prim pas în dezvoltarea unei reţele naţionale de servicii specializate pentru persoanele cu autism, în cadrul cărora intervenţiile terapeutice sunt gratuite. Fundaţia RAA, în parteneriat cu autorităţile, a deschis 40 de centre de consiliere şi asistenţă pentru persoanele cu autism şi familiile lor: 35 dintre centre au fost deschise în ţară, iar 5 în Bucureşti. Specialiştii din centre pot oferi de la o intervenţie punctuală, pe termen scurt, centrată pe problemă, până la (după caz) un plan de terapie de recuperare, pe termen mediu şi lung, constând în intervenţie zilnică cu copilul.

Există suficienţi specialişti în aceste centre care să lucreze cu cei mici?

În România, există psihologi, psihopedagogi, consilieri psihologici, dar nu mulţi dintre aceştia au şi specializare pe tehnici de intervenţie în lucrul cu persoanele cu autism deoa-rece curriculumul facultăţilor de profil nu cuprinde şi module de formare în autism sau intervenţii terapeutice pentru persoanele cu TSA. Cu toate acestea, mulţi dintre profesioniştii care lucrează cu persoane cu autism urmează, din proprie iniţiativă, cursuri private de instruire în tehnici de intervenţie şi, de asemenea, rămân conectaţi la principala sursă de informare în acest domeniu, şi anume Internetul. Aşadar, este destul de greu să estimăm un număr de profesionişti specializaţi şi certificaţi în tehnici de intervenţie în TSA. Tot ce vă pot spune este că, prin proiectul „Şi ei trebuie să aibă o şansă!", Fundaţia Romanian Angel Appeal a instruit, în ultimul an, 580 de specialişti din întreaga ţară, în tehnicile cu cea mai mare rată de succes înregistrată în lume în ameliorarea comportamentelor specifice autismului şi integrarea socială a persoanelor cu TSA (terapia ABA - Applied Behavior Analysis). Specialiştii formaţi sunt certificaţi de către Colegiul Psihologilor din România şi lucrează deja cu copii cu autism.

Ce se întâmplă într-un centru unde se tratează copiii cu autism, ce tipuri de terapii se aplică?

În cele 40 de centre deschise de Fundaţia Romanian Angel Appeal se aplică principiile terapiei comportamentale în ameliorarea comportamentelor specifice autismului şi integrarea socială a persoanelor cu TSA. Dar personalul instruit la cursurile de formare pe care le-am organizat a primit, de asemenea, informaţii şi cu privire la alte tehnici de intervenţie, astfel încât, în funcţie de fiecare caz, poate căuta abordarea cea mai potrivită. Cât priveşte ceea ce se întâmplă concret în centrele noastre, paşii pentru orice familie sunt următorii: mai întâi se realizează o evaluare a cazului, apoi se stabileşte, împreună cu familia, un plan de intervenţie individualizat. Se oferă intervenţie specifică, centrată pe problemă, după caz un plan de terapie de recuperare pe termen mediu şi lung şi, de asemenea, consiliere pentru părinţi şi aparţinători.

Sursă: România Liberă

Sfântul Ioan Rusul a ajutat la naşterea unui copil sănătos

Ştefania, o tânără din localitatea Roşiori, judeţul Ialomiţa, însărcinată în luna a noua, în postul Adormirii Maicii Domnului vine la Capela Maternităţii Polizu, o roagă pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Rusul să o ajute să nască un copil sănătos.

Rugămintea ei nu era ca a oricărei femei însărcinate care doreşte să nască uşor şi să aibă un copil sănătos, ci era izvorâtă din temerea, din disperarea pe care i-o provocase diagnosticul, care nu dădea nici o şansă bebeluşului că o să trăiască, iar dacă va trăi, nu va trăi mai mult de câteva zile şi va avea malformaţii.

Starea ei deosebită a remarcat-o părintele Gheorghe Florin Nicolae, care a întrebat-o:

- Crezi în ajutorul lui Iisus sau în diagnosticul medicilor?

Răspunsul n-a întârziat:

- Cred în Domnul nostru Iisus Hristos, în Minunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Ioan Rusul.

- Dacă aşa crezi, atunci, spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu.

Ştefania s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, a căpătat tăria şi încrederea că nu este singură, că va fi ajutată.

Vineri, 20 august, are loc operaţia de cezariană. Se naşte o fetiţă sănătoasă, care trăieşte, spre bucuria părinţilor, a bunicilor şi a întregii familii.

A fost botezată cu numele de Ioana, în cinstea minunii Săvârşite de Sfintul Ioan Rusul.

Ştefania îşi creşte fetiţa înconjurată de mila şi iubirea lui Dumnezeu şi a Sfântului Său.

Sursă: Război întru Cuvânt

„Sfântul Nectarie mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele”

A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?

El m-a scăpat de la moarte, atunci când eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul său este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul acesta începuse deja să lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise să-şi viziteze nişte rude în România, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e şi nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regăsirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toată inima. Nu i-am cerut să mă vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, ÎNTR-ADEVĂR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fără ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de zece ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!

La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun, iar în vara lui 2006, la nicio jumătate de an, am plecat în Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. Tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat. Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr.

De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de trei ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni. Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi.

Iniţial, simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa.

Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul e sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate speranţele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate şi aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiul învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!! Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mică, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela sfântului, ceea ce fac şi în prezent.

După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele analize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici...

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toată inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, căci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens, prin care se arată dreptatea (adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastră devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători.

Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrăjmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit.

Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm: „De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Împărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de cuvântul Domnului care zice: După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9: 29). Să înţelegem viaţa optimist şi să o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi milă.

(Elisa-Roxana I.)

Sfântul Nectarie - Minuni în România

Sursă articol: Sfaturi Ortodoxe