Predică la Duminica slăbănogului din Vitezda: „De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om?” - Pr. Constantin Coman

APOSTOLUL

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

EVANGHELIA

 Ioan 5, 1-15 

În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

R. Rădulescu: Vitezda, un loc dezolant! Se întâlneau acolo toate suferinţele fizice ale oamenilor. Mântuitorul Hristos vizitează acest loc, se află în faţa tabloului suferinţei umane. Din câţi neputincioşi erau acolo, se apropie de un slăbănog, un paralizat, cum i-am spune noi astăzi, care era aşa de treizeci şi opt de ani. O viaţă de om paralizat! Părinte profesor, din mulţimea de orbi, şchiopi şi alţi neputincioşi de acolo, de ce se apropie tocmal de acest om? 

Pr. Constantin Coman: Despre lege şi libertate

Pr. Coman: Este un caz, cum subliniaţi şi dumneavoastră, emblematic. De treizeci şi opt de ani să fii suferind, să fii paralizat, de treizeci de ani să aştepţi şansa tămăduirii! La scăldătoarea din Vitezda, bolnavii aşteptau să prindă şansa tămăduirii, care era oferită de coborârea unui înger odată pe an. O dată pe an, primul dintre cei bolnavi care intra în apă, după pogorârea îngerului Domnului în apă, se făcea sănătos. Mulţi bolnavi stăteau acolo şi aşteptau. Iată, acest paralitic stătea de treizeci şi opt de ani, cu speranţa să prindă acea ocazie extrem de rară. El nu putea, însă, beneficia de puterile proprii, pentru că nu se putea deplasa. Aştepta! Nădăjduia că cineva să-l ajute să intre în apă primul după pogorârea îngerului. Este un caz extrem, un caz foarte grav, care subliniază în egală măsură suferinţa, dar şi răbdarea şi nădejdea că într-o bună zi, poate va beneficia şi el de aceea ocazie rară, deşi condiţiile îi păreau neprielnice.

R. Rădulescu: Ce era cu această tulburare a apei? Să o luăm ca pe un fapt care se întâmpla? Era ca o intervenţie divină în apa aceea, care devenea tămăduitoare doar pentru un singur om? Cum să înţelegem acest tablou pe care ni-l prezintă Evanghelia?

Pr. Coman: Istoria vechi-testamentară ne arată că pană la întrupare, intervenţiile lui Dumnezeu sunt episodice, sunt izolate, sunt extraordinare, spectaculoase, în comparaţie cu ceea ce avea să se întâmple după Înălţarea la cer a Mântuitorului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt. Acum, Dumnezeu devine prezent continuu, dar tainic şi discret, nespectaculos din perspectiva exterioară. În istoria dinainte de Hristos, reflectată în Evanghelia noastră de astăzi, intervenţia lui Dumnezeu era una punctuală şi spectaculoasă, tocmai pentru a putea fi receptată ca atare de oamenii care nu aveau experienţa împărtăşirii tainice de Duhul lui Dumnezeu. Aşa este şi aici. Este o intervenţie printr-un înger al Domnului, care conferă apei, în condiţiile date, puteri vindecătoare numai pentru primul intrat.

R. Rădulescu: Slăbănogul spune că nu are om. Îşi punea nădejdea în intervenţia lui Dumnezeu şi în apa care l-ar putea tămădui, dacă ar intra primul, după tulburarea ei, dar aşa cum spune Evanghelia, mai avea nevoie de ajutorul unui om, care să-l ducă până la apă. Interacţiunea lui Iisus cu el se datorează răspunsului acestuia: „Doamne nu am om…!” Hristos arată că El este Dumnezeu-Omul, şi că direcţia nădejdii lui era puţin deviată, să spunem. Nu-şi pusese nădejdea în Dumnezeu, ci într-un om. Putem înţelege episodul acesta şi în altă cheie? Este Vitezda o metaforă pentru o lume pe care Dumnezeu o schimbă, o transformă, îi aduce altă speranţă decât cea pe care o aveau oamenii până atunci?

Pr. Coman: Sfântul Evanghelist Ioan aşează relatarea într-un context care subliniază tocmai lucrul acesta: prezenţa directă şi nemijlocită a dumnezeirii, în persoana Mântuitorului Hristos, are ca efect transformarea radicală a unui eveniment unic şi excepţional într-o stare continuă şi permanentă. Se schimbă radical lucrurile. Dacă până atunci oamenii aşteptau ajutor de la intervenţiile rare şi extraordinare ale lui Dumnezeu, după întrupare, Dumnezeu vine printre ei, devine o permanenţă accesibilă oricând. Iisus Hristos nu este numai omul pe care aştepta paraliticul să-l ajute să intre în apă, ci este şi Dumnezeu însuşi care îl vindecă prin cuvânt, fără să mai fie nevoie să mai intre în apă. Şi nu-l vindecă numai trupeşte, ci îi vindecă şi sufletul. Biserica Mântuitorului Hristos, realitatea în care se îngemănează cele lumeşti cu cele dumnezeieşti, este o scăldătoare Vitezda, dar care nu funcţionează după principiul coborârii episodice a îngerului Domnului, ci după principiul prezenţei şi întâlnirii directe cu Mântuitorul Hristos, cu Dumnezeu Omul.

R. Rădulescu: Părinte profesor, schimbarea aceasta radicală, intervenţia lui Dumnezeu nu este înţeleasă de toţi oamenii. Nu o înţelegem nici noi astăzi, nici lumea de când este ea. În episodul evanghelic există unii care îi reproşează slăbănogului, care se ridicase iată după treizeci şi opt de ani, de ce îşi poartă patul în zi de sâmbătă! Era sărbătoare, era ziua de odihnă a evreilor, atunci când s-a întâmplat minunea vindecării paraliticului. Ce se întâmpla, de ce ajungem să preţuim mai mult o regulă, decât un om?

Pr. Coman: Aveţi, poate, dreptate spunând că această schimbare radicală nu este înţeleasă. Nu este înţeleasă dar este trăită, aş spune eu. Nici mecanismele vieţii psiho-fizice nu le înţeleg mulţi oameni, dar le trăiesc toţi. Schimbarea nu se produce în segmentul văzut, material al realităţii, ci în cel nevăzut, sufletesc, duhovnicesc. Beneficiile sau binecuvântările posibilităţii împărtăşirii de Duhul lui Dumnezeu nu sunt în partea fizică a realităţi, ci în cea duhovnicească. Dumnezeu este Duh şi împărtăşirea de El se produce la nivelul duhului omului. Cu un minim efort nu se poate să nu observăm schimbarea pe care o aduce Hristos în orientarea lumii, în istoria lumii şi în viaţa omului.

Teofaniile vechi-testamentare se produceau la nivelul exterior, spectacular, pentru că oamenii nu aveau dezvoltată vederea sau simţirea duhovnicească. Vindecarea trupească este accesibilă celei mai rudimentare vederi. Vindecarea sufletească sau duhovnicească nu este vizibilă oricui. Mântuitorul îl vindeca pe paralitic şi de boala sufletească — din moment ce îl avertizează la final să nu mai păcătuiască pentru a nu-i fi şi mai rău. Vindecarea sufletească este mult mai importantă decât cea trupească, din perspectiva lui Dumnezeu şi din perspectiva omului duhovnicesc. Din perspectiva omului trupesc, vindecarea bolilor trupeşti pare mai importantă. Dacă nu ar evalua lucrurile în virtutea unei inerţii şi a unei vederi scurte şi superficiale, ar înţelege orice om diferenţa calitativă între boala trupească şi boala sufletească şi, implicit, între vindecarea trupească şi cea sufletească. Când spuneţi nu se vede schimbarea radicală, aveţi în vedere faţa văzută a lumii sau faţa arătată. Lumea mai are un chip nevăzut şi nearătat.

Acum să vin la cel de-al doilea aspect al întrebării dumneavoastră: De ce ajungem să preţuim mai mult o regulă decât un om? Atitudinea aceasta este rezultatul egoismului, al vieţii egocentrice. Omul egoist se foloseşte de lege sau de regulă, cum aţi spus dumneavoastră, pentru a se îndreptăţi pe sine, pentru a-şi justifica atitudinile. Omul egoist se foloseşte de lege pentru a spune şi a arăta lumii că el este bun spre deosebire de alţii. De aceea, cei buni şi drepţi se neliniştesc atunci când este ameninţată în vreun fel legea sau regulă, în temeiul căreia ei se îndreptăţesc. Pe omul viu nu-l preferă, pentru că acesta are aşteptări de la el şi mai ales pentru că, în relaţie cu celălalt, omul egoist riscă să fie descoperit lui. Omului de lângă mine trebuie să-i dau din al meu: spaţiul meu, din timpul meu, din avutul care ar fi putut fi numai al meu, din dreptatea mea, din gândul meu, din inima mea etc.

Legile împart oamenii în „buni” şi „răi” şi ele sunt dorite evident nu de cei răi, ci de cei buni. Sunt dorite de cei buni, într-o mică măsură şi pentru a se proteja de cei răi, dar în cea mai mare măsură pentru a-şi proteja şi promova, pentru propria conştiinţă şi pentru ochii lumii, imaginea de om bun. Dispariţia graniţelor dintre buni şi răi, oficializate prin legi, ar bucura pe cei răi şi ar nelinişti pe cei buni. Omul este liniştit când are certitudinea că este, nu cel mai bun şi mai drept, dar mai bun sau mai drept decât cineva măcar. Este motivul pentru care se tulbură cumplit fariseii şi cărturarii, ca şi preoţii iudei, când Mântuitorul nu desfiinţează aceste graniţe dar le mută acolo unde sunt ele fireşti, adică în inima şi în gândul omului, spunând, spre exemplu că desfrânat nu este numai cel care face fapta desfrâului ci şi cel care pofteşte în inima lui o femeie spre desfrânare, că ucigaş de oameni nu este numai cel care ucide trupul, ci şi cel care ucide sufletul etc… De ce se tulbură atât de mult?

Tocmai pentru că dispare posibilitatea distincţiei vizibile, sociale, între cei buni şi cei răi. Mântuitorul demască ipocrizia celor care absolutizează legea, regula şi disciplina exterioară, convenţională, invitându-i să recunoască un lucru foarte evident, adică relativitatea graniţelor morale trasate de acestea. În Biserică instanţa de disciplinare este duhovnicul, care are la dispoziţie sondarea sufletească şi care protejează pe oameni de ispita ipocriziei prin taina Sfintei Spovedanii. De la Hristos am învăţat sau a trebuit să recunoaştem că excesul de instituţionalizare, de legiferare, de disciplinare prin reguli şi canoane trădează o lume ipocrită. Excesul de instituţionalizare este preferat de regimuri politice ipocrite, dictatoriale, care fac legi pentru ceilalţi. Este un echilibru între persoană şi instituţie, dar şi o permanentă tensiune. Supralicitarea instituţiei este în dauna persoanei, a libertăţii persoanei, a iniţiativei, a spontaneităţii, a creativităţii personale. Istoria însăşi a demonstrat în repetate rânduri că cine a vrut să schimbe lumea printr-un exces de instituţionalizare, printr-un sistem de disciplinare forţată, a sfârşit prin a distruge, prin a degrada cumplit omul. Noi am făcut această tristă experienţă în perioada comunistă şi suportăm consecinţele pentru mult timp. Am lungit mult vorba pe acest subiect. Am făcut-o pentru că am impresia că trăim culmile unei civilizaţii a instituţiei şi a legii. Rezultatul: o lume din ce în ce mai impersonală, din ce în ce mai inumană, mai ipocrită şi mai ales, din ce în ce mai incapabilă de iubire, mai anerastă. Biserica trebuie, de aceea, să fie cu atât mai vigilentă, pentru a nu cădea în ispita instituţionalizării excesive care asfixiază mişcarea liberă a persoanei. Să ne aducem aminte că Mântuitorul Hristos nu a fost interesat de instituţii, ci exclusiv de persoana umană. Ancorarea obsesivă în principii, în criterii, în norme, în canoane, se datorează evident crizei relaţiei, crizei viului, crizei vieţii în esenţa ei. Omul aflat în miezul relaţiei vii cu Dumnezeu cel viu şi cu semenii săi vii, va fi jenat de presiunea legilor. Viaţa la nivelul ei de sus şi plenar, adică viaţa ca iubire, este mişcare liberă, spontană, impredictibilă!

Îmi vine în minte reacţia radicală a cunoscutului stareţ athonit, Vasile Kondikakis, faţă de criticile pe care i le aduceau mari profesori de teologie la un simpozion internaţional închinat Sfântului Ioan Gură de Aur, invocând faptul că nu s-a încadrat în rigorile academice ale discursului teologic. Părintele Vasile nu prezentase o prelegere academică asupra temei, ci o tulburătoare mărturisire personală şi vie asupra monahismului pe care el însuşi îl trăia. Discuţia s-a extins tocmai în zona despre care discutăm noi aici, tensiunea dintre regulă şi libertatea omului. La un moment dat Părintele Vasile a închis discuţia cu următoarea replică:

„Ascultaţi! Dacă regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi fost date, mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie îmi afectează dragostea mea vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a voastră, în care cred şi pe care o mărturisesc, limitează în relaţia mea vie şi iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de ea!“

Am fost martor ocular al acestor mărturisiri, care au curmat instantaneu şuvoiul de critici întemeiate pe înalta teologie şi pe rigorile ştiinţifice. Avea în vedere desigur instituţia bisericească, aparatul administrativ! Nu este cazul să mai amintim de atitudinea Sfântului Apostol Pavel faţă de lege şi mai ales faţă de absolutizarea legii, faţă de tendinţa celor care administrează legea de a o instaura stăpân absolut peste oameni. Astăzi ni se spune: „Nimeni nu este mai presus de lege!” Ori, noi toţi ştim legea că nu se poate activa şi aplică singură, ci este aplicată de oameni. Noi toţi ştim că cei puternici fac legi în sprijinul intereselor lor şi tot ei ocultează sistematic prevederile legilor.

Am să mai pomenesc şi cuvântul Sfântului Pavel, fără drept de replică: „împotriva unora ca acestea nu este lege!“ Adică, împotriva a ce? Împotriva roadelor Duhului Sfânt în om: „iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie.” (Gal 5, 22-23). O să vă surprindă să auziţi că legea şi instituţia şi regulă se pot interpune între om şi Dumnezeu. Atunci când omul le idolatrizează, ele îl înlocuiesc pe Dumnezeu. Pentru omul căzut este mai convenabil să se raporteze la legi moarte decât să se confrunte cu Dumnezeu însuşi.

Acest lucru este demascat de Iisus Hristos în atitudinea faţă de El, nu a mulţimilor needucate, ci a conducătorilor religioşi şi politici ai iudeilor. Aceia au fost tulburaţi, în esenţă, nu de vreo învăţătură sau vreo mustrare a Mântuitorului, ci de vestirea venirii sau instaurării iminente a împărăţiei lui Dumnezeu, ceea ce se traducea cu venirea lui Dumnezeu printre ei. Toţi preferau să fie guvernaţi de Legea lui Dumnezeu, nu de Dumnezeu însuşi! Mai marii iudeilor erau deranjaţi de două lucruri care veneau din partea lui Iisus: unul era suveranitatea Sa manifestată la adresa legii, echivalată de respectivii cu încălcarea legii şi al doilea, faptul că se proclama Fiul lui Dumnezeu. Erau ameninţaţi, aşadar, din două direcţii: le era zdruncinată baza imaginii lor morale, sociale, religioase, adică Legea şi, în acelaşi timp, se vestea iminenţa confruntării cu Dumnezeu cel viu. Sfântul Ioan Evanghelistul surprinde această stare de lucruri: „Deci pentru aceasta căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu.“ (Ioan 5,18)

Apropierea lui Dumnezeu îi jenează pe anumiţi oameni până la ieşirea din minţi. Intuiţi pe care dintre oameni. [...]. Oamenii ar dori ca Dumnezeu să stea departe, să-i lase în pace. Să fie un concept, să fie o idee care să rezolve logic şi teoretic problemele, dar să nu fie o persoană atotputernică, cauza şi sensul tuturor lucrurilor, la care trebuie să ne raportăm clipă de clipă, de la începutul şi până la sfârşitul vieţii noastre.

Această fugă de Dumnezeu, această emancipare de Dumnezeu, acest refuz al lui Dumnezeu cel viu este reflexul păcatului originar. Vă amintiţi, căderea lui Adam şi a Evei aduce cu sine fuga de la faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu strigă după ei şi ei se ascund. Este o ruşine, dar în egală măsură este o tentativă de a trăi fără de Dumnezeu. Este ruşinea uzurpării suveranităţii legitime a lui Dumnezeu prin cedarea în faţa ispitei suficienţei de sine, a autonomiei existenţiale, a vieţuirii fără Dumnezeu. Aceasta este esenţa păcatului, cedarea în faţa tentaţiei de a trăi prin tine însuţi, prin forţele tale şi eventual prin uzurparea puterii asupra lumii înconjurătoare şi asupra celorlalţi. Cea mai rafinată şi cea mai vinovată formă a păcatului este să întemeiezi şi să dezvolţi această atitudine la umbra legii lui Dumnezeu. O alta, înrudită cu prima, este de a-L transforma pe Dumnezeu într-o mărime filosofică, fie ea şi cea mai importantă, din propriul sistem. În ambele cazuri, omul şi-L subordonează în fapt pe Dumnezeu, el fiind gestionarul, inevitabil ipocrit, şi al legii şi al sistemului său filosofic sau al ideologiei sale. Omul îl vrea departe pe Dumnezeu şi pentru a nu fi nevoit să recunoască adevărul, faptul că este un uzurpator al proprietăţii dumnezeieşti care este lumea creată întreagă.

Vă amintiţi parabola stăpânului care, plecând departe, a împărţit proprietăţile sale slujitorilor săi. La vremea roadelor a trimis să i se dea roadele, dar trimişii lui au fost ucişi. A trimis apoi pe fiul său, care a fost de asemenea ucis, cu gândul mărturisit de a dobândi prin uzurpare proprietatea: „Acesta este moştenitorul veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui!“ (Matei 21,38). Parabola este rostită de Mântuitorul cu puţin înainte de a fi prins de mai marii iudeilor şi de a fi răstignit. Ea viza atunci atitudinea poporului ales, dar vizează peste veacuri atitudinea fiecărui om în parte.

Tendinţa omului de a transforma, prin uzurpare, dreptul de folosire în proprietate personală cu titlu absolut şi de a se preschimba din cetăţean al Împărăţiei în Stăpân, este uşor de observat şi acum ca şi întotdeauna în istorie. Nimeni dintre oameni nu a contribuit în vreun fel la naşterea acestei lumi foarte frumoase şi generoase. Cine, născându-se din pântecele mamei sale, aduce cu sine lumea în care trăieşte? Nimeni! Toţi beneficiem de o lume dată, de o lume-dar evidentă, dar fără să-L recunoaştem pe Dăruitor. Tot de inerţia fugii sau emancipării de Dumnezeu, ţine şi ispita suveranităţii absolute. Aspiraţia omului spre suveranitate este firească. Prin creaţie, omul este chemat să fie suveran asupra sa şi asupra lumii create. Omul are suveranitate, dar această suveranitate i-a fost dată, nu izvorăşte din sine. I-a fost dată de Creatorul care este, în calitatea Sa de Creator, suveran legitim peste creaţia Sa. Suveranitatea omului asupra lumii create este legitimă atâta timp cât omul recunoaşte şi rămâne sub suveranitatea lui Dumnezeu. Omul căzut, confuz, orb, ajunge în postura scandaloasă de a refuza pe Dumnezeu crezând că suveranitatea lui Dumnezeu îi anulează propria suveranitate. Omul căzut este strivit de realitatea puterii sau atotputerniciei lui Dumnezeu, pentru că o percepe ca fiind în competiţie cu suveranitatea sa. Mântuitorului Hristos îi descoperă omului că şansa lui de a-şi activa suveranitatea este de a rămâne racordat la sursa ei care este Dumnezeu. Mai mult chiar decât atât, omul poate deveni subiect al suveranităţii dumnezeieşti, prin împărtăşirea de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că putem fi dumnezei, fii ai lui Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin propria noastră natură, care este limitată, ci prin împărtăşirea, prin „împrumutarea” de la Dumnezeu a trăsăturilor dumnezeieşti. Dumnezeu este Dumnezeu prin fire, iar oamenii pot deveni dumnezei prin dar, prin har, prin împărtăşire de Dumnezeu.

R. Rădulescu: Aşadar, se poate învinge inerţia fugii de Dumnezeu prin forţarea apropierii de El, printr-o continuă apropiere de El, susţinută de convingerea că este bine să fi stăpânit de ceva, de cineva!?

Pr. Coman: Bine sau rău, acesta este adevărul existenţei noastre. Aşa existăm, acesta este conceptul căruia i s-a dat numele de om! Suntem fiinţe dependente. Nu suntem suficienţi nouă înşine. Ar trebui să fim oneşti cu noi şi să vedem că, totuşi, nu suntem dependenţi numai de Dumnezeu, suntem dependenţi şi de resursele naturale şi ar trebui să fim supăraţi de faptul că trebuie să bem permanent apă. Faptul că suntem dependenţi de apă, înseamnă că suntem mai mici decât apa şi decât izvorul! Faptul că suntem dependenţi de lumină, de hrană şi de toate celelalte, înseamnă că aceasta este firea noastră, am fost creaţi dependenţi de aceste surse, care ne sunt exterioare. Omul este smerit, este mic, este chiar nimic prin sine. Dacă i se ia aerul moare în câteva clipe! Să recunoaştem această stare smerită! Am pune un nou început pentru o viaţă minunată. Cum poate omul depăşi condiţia sa de captiv al firii limitate neputincioase? Putem depăşi limitele firii omeneşti, tocmai împărtăşindu-ne de Dumnezeu. Ce este această împărtăşire? Cum ajungem la ea? Toate acestea sunt în Evanghelia Mântuitorului Hristos şi sunt experimentate şi mărturisite de sfinţii Bisericii peste veacuri, până în zilele noastre”.

(din Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Dialog despre spovedanie cu Părintele Ştefan de la Schitul Lacul, Muntele Athos (II)

foto: Orthphoto

- Mulţi oameni se spovedesc fiindcă ştiu că aşa e bine, asta mai ales când le merge rău, sau cel mai probabil în post, dar nu mai conştientizează că prin spovedanie se curăţă şi se eliberează de păcat.

- Aici trebuie atinsă şi problema canonu-lui. Spovedania e numită „al doilea botez” de către Sfinţii Părinţi. Prin spovedania făcută şi prin hotărârea luată de a nu mai greşi, se iartă păcatele înaintea lui Dumnezeu. Dar rămân consecinţele lucrării repetate a păcatelor în tine. E vorba de aceste înclinări păcătoase care te atrag, te îmbrâncesc spre păcat. Iar acestea se şterg prin canonu-l pe care trebuie să-l faci. Nu se mai conştientizează astăzi, chiar şi printre creştinii mai râvnitori, cât de binefăcător este acest canon, cum curăţă înclinaţiile acestea păcătoase când omul s-a oprit de la păcat. Canonu-l sau epitímia este o „doctorie”, o pedepsire dată nu spre pedepsire, ci spre îndreptare, nu spre omorâre, ci spre însănătoşire. Acesta era înţeles în vechime mai ales ca o perioadă de oprire de la împărtăşanie. Dar epitimia nu se rezumă la acest aspect. Chiar dacă, de multe ori, astăzi se opreşte de la împărtăşanie, numai cu aceasta nu se rezolvă nimic – mai cu seamă când omul nu mai simte nevoia să se împărtăşească. În vechime era o mare durere, o mare jale, să fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie. Astăzi însă multora le este indiferent. Deci oprirea de la Sfânta Împărtăşanie s-ar putea să nu mai aibă efectul de conştientizare a păcatului pe care-l avea înainte.

- Cum considerați că ar trebui să fie canonul?

- La un păcat făcut cu trupul se mai dau metanii, închinăciuni, post. Duhovnicii mai dau canon citirea din Sfânta Evanghelie, de la Sfinţii Părinţi, din Psaltire. Toate acestea, care constituie canonu-l, au rostul de a curăţi înclinaţiile păcătoase şi de a pune pe creştin pe calea cea bună. Rugăciunea este cea care-l pune pe creştin pe calea cea bună. Cum spun Sfinţii Părinţi, „semnu-l creştinu-lui este rugăciunea”; dacă nu se roagă, nu poate fi numit creştin. Rugăciunea este convorbirea, legătura lui directă cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu îngăduie în viaţa noastră diferite situaţii, pentru ca să-l stimuleze pe creştin să se roage. Rugăciunea trebuie să devină o stare permanentă a sufletului omului.

- Deci canonu-l este pur şi simplu o terapie duhovnicească, medicament pentru boala sufletului!

- Fără îndoială. De pildă, cei care se botează la maturitate simt cu putere diferenţa între starea dinainte de Botez şi cea de după. Taina aceasta nu se mai poate repeta. Dar puţini îşi păstrează Botezul „curat” şi de aceea, ştiind Dumnezeu neputinţa omului, i-a dat posibilitatea de a se curăţa prin „celălalt Botez”, care este spovedania şi care se poate repeta ori de câte ori voieşti.

„Tristețea este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu”

- Care sunt semnele că o spovedanie a fost făcută cum trebuie, că e lucrătoare?

- Este schimbarea vieţii, hotărârea de a nu mai face ce a făcut până acum. Este uşurarea pe care o simte creştinu-l care se spovedeşte de toate păcatele sale. Toţi simt această uşurare, această pace, bucurie sufletească, pentru că s-a descărcat sufletul de povara păcatelor. „Simt că zbor”, spun ei adesea. Este o curăţire efectivă a sufletului. Aşa cum, dacă nu ţi-ai spălat trupul o vreme, te simţi greoi, te simţi jenat, tot aşa şi sufletul – spălându-l prin baia spovedaniei, se uşurează şi simte pace; simte prezenţa harului şi se bucură.

- Un prieten, medic psihiatru, spune că vin mulţi oameni la el şi spun căi doare sufletul, ca şi cum ar fi o durere fizică.

 - Asta este lipsa Spovedaniei. Garantez că omul se uşurează după Spovedania sinceră, vorbind ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Astăzi sau înmulţit bolile psihice pentru că sa înmulţit păcatul. Toată lumea suferă de depresie. Înainte nici nu ştiau ce este aia. Acum avem toate înlesnirile şi totuşi suntem trişti. Acesta este semnu-l îndepărtării harului lui Dumnezeu. Fiindcă unde este harul, chiar de ar fi necazurile cele mai mari, omul este fericit.

- Credeţi că psihologul sau psihiatrul pot ajuta?

- Sunt cazuri de boli mentale grave unde medicina poate avea un cuvânt de spus, dar şi acolo credinţa şi Tainele Bisericii pot ajuta mult. Doctorii însă nu pot ierta păcatul. Degeaba îl fac pe pacient să conştientizeze greşelile făcute – şi aceasta în cel mai bun caz –, dacă nu-l ajută să se elibereze de ceea ce-l apasă, adică de patimă, de păcat. Patima tulbură sufletul, îl nelinişteşte pe om, îi pune nervii permanent la încercare, până cedează creierul şi omul se îmbolnăveşte. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că trebuie îndepărtată cauza, iar aceasta se poate numai prin spovedania păcatului, prin cercetarea amănunţită a stărilor pătimaşe care stăpânesc sufletul. Acestea trebuie scoase la suprafaţă înaintea duhovnicului şi astfel se pune început vindecării.

- Tot mai mulţi se îndreaptă astăzi către psihanalişti, psihologi şi psihiatri...

- Aşa se explică poate şi de ce se înmulţesc tot mai mult bolile mentale. Doctorii nu pot ierta păcatul, ci doar pot amăgi, oferind o soluţie temporară carei convine omului lumesc. De aceea, în ziua de azi, mulţi oameni îi caută pe doctori în loc să-i caute pe duhovnici, pentru că vor să se însănătoşească, dar să-şi trăiască viaţa ca şi înainte. Însă pe urmă, revine boala (aceeaşi sau alta mai gravă), urmează medicamentele, şi astfel omul îşi şubrezeşte cu totul sănătatea mentală. Lucrurile s-ar putea rezolva mult mai simplu. Dacă în loc să meargă în fiecare săptămână la psiholog, cum auzim că fac mulţi, s-ar duce şi s-ar spovedi săptămânal la duhovnic, şi-ar rezolva problemele şi ar păşi pe calea mântuirii.

- Dar pentru aceasta trebuie credinţă.

-Trebuie credinţă, dar şi sinceritate. Că omul, dacă pleacă de la puţină credinţă, dar are sinceritate, atunci va spori în credinţă, că lui Dumnezeu îi plac oamenii sinceri.

- Cum îţi dai seama că te-ai spovedit cum trebuie sau dimpotrivă?

- Dacă te simţi uşurat, dacă sufletul se înveseleşte, dacă eşti mai dispus să ierţi şi să treci peste greşelile celuilalt, văzându-le mai clar pe ale tale – acestea sunt semne că ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă însă omul este la fel de trist şi deprimat, dacă gândurile îl neliniştesc cu aceeaşi intensitate, dacă este la fel de irascibil, înseamnă că spovedania nu şi-a atins menirea, în sensul că păcatele ascunse înlăuntrul inimii nu au fost scoase la iveală. Moartea se află încă înăuntru. Am primit îndemnu-l harului dumnezeiesc de a ne spovedi, dar nu am avut puterea să mergem până la capăt. Aici e nevoie de sinceritate.

„Tot păcatul ne spovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului”

- Ce înseamnă să fie sinceri?

- Să caute cu adevărat schimbarea vieţii, să fie gata să facă ce le spune preotul şi nu să se ducă la el numai aşa, ca să o facă şi pe asta. Că, dacă te duci la doctor şi nu urmezi tratamentul, nu rezolvi nimic. Din păcate, marele obstacol pe care trebuie să-l depăşească omul zilelor noastre este să găsească puterea să renunţe la confortul şi plăcerile unei vieţi lumeşti, evident mincinoase, care mai devreme sau mai târziu îl va duce la o mare criză şi chiar la boală mentală.

Dacă omul este sincer, chiar dacă la început nu ştie prea bine ce este păcatul, cu fiecare spovedanie va căpăta o conştiinţă tot mai profundă a stării în care se află. Alte şi alte lucruri va sesiza înlăuntrul său şi le va scoate la suprafaţă. Mulţi spovedesc abia după mulţi ani anumite păcate, doar atunci reuşind să le conştientizeze. În toţi acei ani însă, ei au fost cumva înrâuriţi de acel păcat. Asta pentru că tot păcatul nespovedit lucrează continuu înlăuntrul sufletului. E ca şi rădăcina aceea de rug sau de pir pe care, dacă nu o smulgi cu totul, iar va da lăstar. Trebuie săpat la mare adâncime şi căutat unde duce, pentru a o înlătura. La fel trebuie să facă şi credinciosul împreună cu duhovnicul lui, să caute care este rădăcina unu-i comportament pătimaş şi să o taie cât mai repede. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, omul nu se va putea vindeca deplin şi boala sufletească va reveni, uneori cu mult mai gravă.

- Aceasta explică de ce mulţi oameni nu simt nimic după spovedanie, ci continuă viaţa pe care au avut-o înainte...

- Desigur, căci spovedania nu e un act magic, ca să te vindece numai pentru că te-ai dus la preot şi i-ai zis: „N-am omorât, n-am furat, poate că am băut mai mult” etc. Este vorba despre această luptă cu patima, care este foarte concretă, este un adevărat cancer al sufletului. Când se operează o tumoare, se încearcă eliminarea şi a ultimei celule canceroase pentru a nu se produce metastază. Acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi în cazul Spovedaniei. Cancerul lucrărilor păcatului, fie cu fapta, fie cu gândul, cu imaginaţia, trebuie eliminat prin scoaterea lor la suprafaţă cu pocăinţă. Preotul are putere de la Dumnezeu de a face această operaţie şi a vindeca sufletul prin iertarea păcatului, dar trebuie să participe şi credinciosul, să se lase în mâinile preotului aşa cum se lasă şi în mâinile chirurgului care-i operează tumoarea.

- Am vorbit mult despre o legătură strânsă a credinciosului cu preotul, despre spovedanie repetată, dar oare preoţii au timpul şi dispoziţia să dedice atât de mult timp lucrării Spovedaniei? Întrebăm aceasta fiindcă adesea se face spovedanie doar în posturi şi, pentru că atunci vin dintro dată mulţi la spovedanie, aceasta se face cam pe fugă.

- Tocmai aceasta este greşeala. Spovedania trebuie făcută în tot timpul anu-lui. Şi dacă psihoterapeuţii şi psihologii găsesc timp să se întâlnească săptămânal o oră cu bolnavul, noi, preoţii, să nu avem dispoziţia aceasta, ştiind că astfel putem salva un suflet? Deci trebuie căutaţi preoţii care au această dispoziţie sufletească. Și eu cred că o au foarte mulţi. Problema este aceea că nici oamenii nu o mai cer, iar obiceiurile sau mentalităţile privind Spovedania nu reflectă învăţătura Bisericii. Cine nu vede Biserica ca pe un sanatoriu duhovnicesc, un loc de vindecare a sufletului, a minţii, e departe de înţelegerea Sfinţilor Părinţi. „Creştinismul este o metodă de tămăduire” – spunea Mitropolitul Ierothei Vlahos. Toţi suntem bolnavi, şi atunci a venit Mântuitorul şi a întemeiat Biserica, ca un spital, cu toate mijloacele neces-are. Intrăm şi ne tămăduim. Și trebuie să ne tămăduim până ieşim din viaţa aceasta; să fim „potriviţi” pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Dar noi nu mai conştientizăm. Nici nu mai vrem să ştim că suntem bolnavi: „Doamne fereşte!”

- Părinte Stareț, cum lucrează păcatul în suflet?

- Unii Părinţi spuneau că păcatul are o acţiune de paralizare. Cu fiecare păcat săvârşit, diavolul câştigă teren în sufletul omului. Este o luptă nevăzută între harul lui Dumnezeu şi păcat. Cu fiecare păcat, harul se retrage, iar păcatul îi paralizează omului puterile sufleteşti, în special voinţa şi mintea. Aţi auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. Creştinii nevoitori conştientizează această lucrare vătămătoare a păcatului şi caută cu orice prilej să se cureţe.

Părintele Paisie spune că, prin orice păcat, dai drepturi diavolului, îi deschizi portiţe în sufletul tău. Avva Dorothei vorbeşte de casa sufletului şi spune cum să punem temelia, cum să zidim pereţii, apoi acoperişul, ferestrele; şi să punem zăbrele la ferestre: paza celor cinci simţuri, să nu lăsăm păcatul să intre. Acestea sunt zăbrelele, să nu lăsăm păcatul să intre. Astăzi mulţi nu mai înţeleg cât de importantă este lucrarea duhovnicească în viaţa lor de zi cu zi. Atunci, viaţa omului este un fel de luptă pentru biologic, pentru aţi asigura un minim de confort şi bunăstare - şi atâta tot. Nu asta e preocuparea pe care ar trebuie să o aibă fiecare creştin, ci mântuirea.

- Vorbeaţi de lucrarea duhovnicească. Cum ar trebui să fie aceasta?

- În primul rând, să se facă sub povăţuirea unu-i duhovnic. El este „medicul duhovnicesc de familie”. E ca şi cum ai merge la farmacie şi iei medicament pe reţeta primită de la doctor. Nu-l iei de unu-l singur, că s-ar putea să te omoare. Lucrarea duhovnicească înseamnă a împlini ceea ce ne pune în faţă Hristos: poruncile evanghelice, poruncile Bisericii – lucruri simple. La Înfricoşătoarea Judecată nu se cer lucruri imposibile, ci lucruri simple: „Am fost flămând, am fost însetat, am fost în spital, am fost în temniţă” şi aşa mai departe. Lucruri simple, care privesc relaţia cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu.

De pildă, dacă te îmbolnăveşti trupeşte, medicul îţi dă o dietă, un fel de post. Biserica îţi dă un regim de alimentaţie mult mai eficient, care are valoare şi în viaţa veşnică – nu numai pentru trup. Deoarece, de regulă, trupul se îmbolnăveşte fiindcă se îmbolnăveşte sufletul. Prin păcat se îmbolnăveşte sufletul, apoi se îmbolnăveşte şi trupul. Asta-i legătura.

Metodele terapeutice ale Bisericii sunt clare: Postul, Rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania, mersul la biserică, răbdarea, milostenia în relaţiile cu aproapele, cele zece porunci. Poruncile Bisericii sunt lucruri foarte simple. Dacă lear ţine pe acestea, omul s-ar păzi de cel rău şi ar lucra la zidirea sufletească, după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi. Aşa cum un pictor lucrează în atelierul lui o icoană şi o ţine acoperită cu pânze până se face recepţia, şi atunci toţi se miră de frumuseţea ei, aşa este şi cu sufletul. În viaţa aceasta, noi lucrăm la frumuseţea sufletului în mod acoperit, adică sub acoperirea trupului, iar dincolo, chipul sufletului se va face vădit întregii lumi. Aceasta e lucrarea, de a picta chipul lui Dumnezeu care este în noi înşine. Şi ea se adresează tuturor – fie el mirean, fie preot, fie episcop.

„Adevărata fericire ne-o dă lupta cu păcatul”

- Unii oameni au o anumită reţinere: cred că vor pierde ceva dacă vor veni la viaţa Bisericii, că asta o să-i îndepărteze de anumite plăceri... Au sentimentul că vor pierde „fericirea”.

- Mentalitatea creştinilor de astăzi este complet schimbată. Noi ne numim creştini atunci când suntem următori ai lui Hristos. Deci trebuie să facem ceea ce a făcut Hristos, nu? Fiecare discipol merge pe urmele dascălului lui: „Eu sunt al lui cutare, eu sunt al lui cutare...”. Noi, creştinii de azi, ai cui suntem? Folosesc unii duhovnici expresia „creştini cu numele” – şi chiar aşa am ajuns. Pentru că ne numim „creştini”, ne numim „ai lui Hristos”, dar nu suntem ai lui Hristos, pentru că nu facem ceea ce poruncește Hristos. Pentru că nu mai avem conştiinţa purtării Crucii, nu mai avem conştiinţa participării la Crucea şi la Patimile Mântuitorului. Şi vedem un alt fel de creştinism. Iar aceasta se întâmplă chiar şi cu creştinu-l care merge regulat la biserică şi se spovedeşte, şi se împărtăşeşte. Mentalitatea lui este săi meargă toate bine: copiii săi fie sănătoşi, salariul bun, să nu-i lipsească nimic, să nu fie bolnav, să nu aibă nici o pagubă – şi, în cele din urmă, să creadă că va dobândi şi Împărăţia. Unii poate o dobândesc (nu ştim noi, acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu), dar problema este că nu mai realizează creştinu-l că este al lui Hristos şi că, participând la Viaţa şi Patimile lui Hristos, te identifici cu Hristos. Foarte mulţi ne scriu scrisori şi ne spun: „Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să ne ajute!”. Nu demult, am avut o convorbire telefonică cu o fată din Thessalonic pe care o chinuieşte diavolul. Şi-am întrebat-o: „Mergi la biserică?” „Merg”. „Posteşti?” „Păi... nu mi-am pus problema”. „Stai puţin, cum adică nu ţi-ai pus problema?! Eşti bolnavă?” „Nu”. Dar postul ortodox este esenţial. Este un mijloc care duce la mântuire, este esenţial în mersul nostru duhovnicesc.

- Nu spune şi Mântuitorul că „neamul acesta de draci iese numai cu post şi cu rugăciune”?

- Da, bine înţeles! Dacă tu, creştină, care mergi la biserică şi... Am mai întrebat-o: „Te spovedeşti?” „Păi... nu prea”. „Ei, aici e problema; şi nu o să te lase necuratul până nu o să te îndrepţi”. A spus: „O să încerc”. Ei, când spune aşa, nu prea se străduieşte. Dacă spune: „Părinte, rugaţi-vă să pun început bun, şi de azi înainte fac treaba asta”, atunci mai ai o nădejde că se apucă de treabă. „O să încerc...”, asta e într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, dacă o să-şi mai aducă aminte că trebuie să facă ceva.

La Pateric, spune un Avvă: „S-a luat cuvântul de la bătrâni”. De ce s-a luat? Pentru că ucenicii nu mai întreabă ca să pună în practică cuvântul, ci întreabă doar de formă: „Hai să mergem şi la ăsta, să vedem ce-o să ne mai spună şi el!”. Adică doar aşa, să schimbe decorul. Nu conştientizează că adevărata fericire constă în lucrarea duhovnicească – aici se câştigă bucuria şi pacea sufletească. Eliberarea de păcat, nu dobândirea bunătăţilor materiale. E clar, toţi Sfinţii ne spun că adevărata fericire neo dă lupta cu păcatul. La un moment dat, una din maicile de la Surotì la întrebat pe Părintele Paisie: „Părinte, am foarte multe ispite. Îmi daţi cumva o soluţie?”. Părintele îi zice: „Da! Am găsit. Îţi dau”. Ea – bucuroasă că o să găsească secretul ca să scape de ispită... Zice părintele: „Să te lupţi cu ispitele”. Sa cam dezumflat... Aşadar: angajarea la luptă. Nu este altă variantă! Noi suntem într-un permanent război; omul se îndreaptă fie spre Dumnezeu, fie spre diavol. Nu există stare de mijloc, neutră. Ori cu Unu-l, ori cu altul.

- Deci trebuie să coborâm mai în adâncime şi să luăm în serios lucrurile.

- Fără îndoială. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că toată lucrarea creştinu-lui este înlăuntrul lui. Mântuitorul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Părintele Sofronie Saharov spunea foarte frumos că întreaga omenire este ca o piramidă în vârful căreia se află Hristos, dar această piramidă este întoarsă cu vârful în jos. Ca să ajungi la Hristos trebuie să cobori, nu trebuie să urci; să cobori în adâncul smereniei. Şi, cu cât cobori mai mult, responsabilitatea faţă de ceilalţi creşte. Mântuitorul este jos, în vârful piramidei, adică în adâncul smereniei, dar poartă totodată şi greutatea păcatelor tuturor. Aici este lucrarea: pogorârea în smerenie te ajută să conştientizezi responsabilitatea pe care o ai faţă de sufletul tău şi faţă de semeni. Sigur, Sfinţii mari, cum a fost Sfântul Siluan, au avut „rugăciunea pentru întreaga lume”. Dar noi nu mai conştientizăm. Suntem atât de superficiali! La asta contribuie şi massmedia şi toată societatea asta demonică, care nu numai că nu te ajută să sporeşti duhovniceşte, dar nu te lasă nici să te menţii pe o linie de plutire – să zicem „morală”, nu mai spunem „duhovnicească”, care e mult mai înaltă.

„Să fim creştini 24 de ore din 24”

- Trăim în lumea aceasta, plină de reclame cu mizerii, cu pornografie. Cum să ne ţinem în afara ei, fiind totuşi în ea? Cum să ne ţinem sufletul în legătură cu Dumnezeu?

- Tânărul de astăzi nu va fi judecat ca tânărul de acum cincizeci de ani. Cum spunea Părintele Paisie, era pe atunci numai unu-l nebun şi îl băgau în turn. Acum sa ajuns că a rămas numai unu-l înţelept, iar cei nebuni îl bagă pe acela în turn. Atât de mult s-a schimbat mentalitatea şi starea duhovnicească a omului. Cu toată această stare demonică din lume, creştinu-l de astăzi trebuie să-şi facă datoria, să se lege de Biserică. Aici începe datoria preotului. Părintele Moise Athonitul, pornind de la cuvintele Psalmistului: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” Psalmul 18:4, se referea la rostul şi rolul preotului în parohie. Dumnezeu nu-l mai trimite pe preot până la marginile lumii, ci până la marginile parohiei – dar mulţi nici asta nu fac. Fireşte, unu-l este rolul preotului de mir în lume, altul este rolul ieromonahului în mănăstire. Preotul de mir este chemat şi trimis în lume să vestească Evanghelia cu vreme şi fără de vreme. Fiecare va lua plată după lucrarea lui.

- Totuşi, care ar fi modalităţile pentru a ne ţine cât mai curaţi faţă de lume?

- Tainele Bisericii, în special Spovedania şi Împărtăşania – sigur, cu asceza pe care trebuie să o facă fiecare: post, rugăciune şi, mai ales, paza simţurilor. De multe ori este mai eficientă paza decât postul sau altă nevoinţă – paza continuă. Simţurile sunt în număr de cinci. Ele sunt numite de Părinţi „ferestrele prin care intră păcatul în inima omului”. Păcatul intră prin ochi, prin urechi, prin gust, prin miros şi prin pipăit. În primul rând, păcatul intră prin ochi: privirea necuviincioasă. După Sfinţii Părinţi, privirea simplă este nevinovată, iar privirea cu insistenţă necuviincioasă este deja pătimaşă. De aceea este atât de importantă paza: să fie atent să nu privească. Pentru că, deschizând obloanele la ferestre şi lăsând păcatul să intre înăuntru, se strică mintea. Vedeţi? Dumnezeu a rânduit ca păcatul cu fapta să nu se poată realiza atât de uşor, pentru că are nevoie de anumite condiţii, dar păcatul cu mintea se face imediat. De aceea Mântuitorul, când face comparaţie între prescripţiile Vechiului şi Noului Testament, zice în Evanghelie: „Sa spus în Vechiul Testament aşa... Eu vă spun că cel ce priveşte la femeie cu patimă a şi prea curvit în inima lui cu ea”. Sau privirea la Internet, care a intrat în viaţa tinerilor ca un lucru indispensabil. Poţi să le spui să nu se mai uite la televizor şi la Internet? Cine te ascultă? Foarte puţini. Dar măcar dacă ar controla ei situaţia, să nu-i stăpânească Internetul, să nu le dirijeze viaţa... Iar cazul ideal este când le tai pe toate.

- Vorbim de pază, dar ce ne facem că în România se vând 90.000.000 de ziare pe lună, în care marea parte a articolelor sunt bârfă, erotism, minciună, decădere umană. Nouăzeci de milioane! Despre ce pază mai vorbim în acest caz? Una e să treci pe lângă un panou publicitar desfrânat şi alta este să cumperi special un ziar ca să te poţi uita la „fata de la pagina 5”.

- Omul nu mai conştientizează ce este bine şi ce este păcat. Şi atunci deschide porţile şi lasă să intre toată mizeria în el. Şi crede că aşa este normal. Apoi vrea să se elibereze de toate lucrurile astea, dar nu mai ştie cum. Când îi pui în faţă metodele Bisericii, le refuză din prima. Sunt unii care cer rugăciune, rugăciune, rugăciune. Faci rugăciune pentru ei, dar nu li se rezolvă problema. Dumnezeu îi ajută, prin Liturghiile pe care le facem, dar ei nu se angajează să-şi schimbe şi viaţa. Ortodoxia noastră este un mod de viaţă, iar dacă tu nu ţi însuşeşti acest mod de viaţă, nu ai cum să ţi rezolvi problemele. Este un mod de viaţă revelat, adus de Dumnezeu din Cer, este firea ta adevărată, trebuie să ţi devină viaţa ta în fiecare clipă. Creştinu-l trebuie să fie creştin 24 de ore din 24. Cum spune Cuviosul Paisie: toată problemele să le înfrunte prin prisma Evangheliei, pentru că altfel vine pedeapsa lui Dumnezeu.

„Ortodoxia este modul de viaţă autentic pe care trebuie să ni-l însuşim”

- Care sunt faptele bune pe care le putem lucra în vremea noastră?

- De foarte multe ori, ca faptă bună este înţeleasă milostenia, în bani sau în alimente. Aceasta este o faptă bună trupească, care are rostul ei. Porneşte din inima ta milostivă şi mângâie, alină durerea celuilalt. Dar aţi văzut în Faptele Apostolilor: oamenii aduceau averile la picioarele Apostolilor şi aşteptau să fie îngrijiţi, hrăniţi – erau şi ei oameni. Şi cine se ocupa de ei? Când au văzut Apostolii că se înmulţeşte obştea – erau câte douătrei mii – şi că erau nevoiţi să lase cuvântul ca să slujească la mese, au ales diaconi care să slujească la mese, adică să facă această milostenie pe care noi o ridicăm în slăvi ca fiind singura şi cea mai mare, milostenia trupească, iar ei s-au dedicat predicării cuvântului lui Dumnezeu, care este milostenia cea mai mare, pe care au avut-o apostolii şi urmaşii apostolilor, adică preoţii, monahii şi fiecare creştin. Prin botez, el are misiunea de a propovădui şi apăra credinţa creştină, ca un mic apostol, acolo unde este. Aceasta este milostenia cea mai mare, pentru că priveşte direct viaţa veşnică. Foarte frumos spunea Sfântul Ignatie despre faptele firii căzute – pentru că sunt mulţi protestanţi, romano catolici şi alţii, care fac atâta milostenie, mai mult decât mulţi dintre ortodocşi. Aceştia de ce să nu se mântuiască? întreabă unii. Dar Sfântul spune clar: „Aţi văzut pe Corneliu Sutaşul, păgân, roman de neam. Era milostiv, nu? Şi, la un moment dat, a avut vedenia aceasta: «Rugăciunile și milosteniile tale au ajuns la Dumnezeu». Deci erau bune. Dar nu erau suficiente. Pentru că nu le-a pus în legătură cu Hristos. De aceea i sa spus: «Du-te la Simon Curelarul şi ţi va spune ce trebuie să faci»”. Deci nu s-a oprit doar la milostenie. Pentru că toţi fondatorii de religii au nişte precepte morale: să fii bun, să nu-l omori pe aproapele etc. Dar, dacă nu le pui în legătură cu Hristos, nu au nici o valoare.

- Omul apăsat de grijile lumii nu mai înţelege cum poate să lucreze învăţătura lui Hristos...

- Aici lipseşte educaţia catehetică şi angajarea în luptă. Problema creştinu-lui de azi a ajuns să fie supravieţuirea. Toţi ne dau telefoane sau ne scriu scrisori: „Părinte, roagă-te să-mi găsesc un serviciu, să-mi menţin locul de muncă!” ş.a., dar mai nimeni nu ne întrebă: „Cum să mă curăţesc de păcat?”, „Cum să mă angajez în lupta duhovnicească?”. Unu-l la câţiva ani de zile dacă întreabă...

- Şi dacă le-ar rezolva pe acestea, s-ar rezolva şi celelalte probleme...

- Fără îndoială. Cuvântul Evangheliei este nemincinos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Nu mai credem în Evanghelie! Spunea Sfântul Andrei Criteanu-l: „Nu mai lucrează Evanghelia!” – adică Evanghelia a ajuns o literă moartă, din păcate. Sfântul Marcu Ascetul spune despre Sfântul Botez: „Este Taină lucrătoare în măsura în care lucrezi poruncile”. Altfel, rămâne ca o energie potenţială; o ai înlăuntrul tău, dar este nelucrătoare. În măsura în care lucrezi poruncile, încet încet, se activează această energie şi devine lucrătoare. Şi poţi ajunge la măsura de a face minuni.

- Pentru că, de fapt, chemarea creştinu-lui este aceea de a fi fiu al lui Dumnezeu...

- Sigur. Dar lucrarea vrăjmaşului, în ultima vreme, este de a da un cu totul alt sens religiozităţii omului, pe care nu o poate scoate din sufletul lui, după cum spunea Părintele Stăniloae. Şi atunci caută săi dea alt sens, altă religie decât cea adevărată. Ortodoxia este venită din Cer, este modul de viaţă autentic pe care trebuie să nil însuşim şi aşa mergem dincolo. Foarte puţini îl mai trăiesc. Ortodoxia este lucrare practică, nu speculaţie filosofică.

Sursă: Revista Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012 A consemnat Virgiliu Gheorghe

Dialog despre spovedanie cu Părintele Ştefan de la Schitul Lacul, Muntele Athos (I)

Piotr Lozuwik (Orthphoto)

- Noi spunem „Sfânta Spovedanie”, dar, luaţi cu grijile, nici nu mai ştim exact ce înseamnă cu adevărat spovedanie...

 - Toţi ştim că Spovedania este o Taină a Bisericii, dar esenţial este cum se face această Taină. Faptul că omul de astăzi este foarte prins de duhul lumesc, îl determină să facă o spovedanie foarte superficială, un fel de proces verbal. Îl „completează” şi-l „trimite” la Dumnezeu, fără nici un fel de angajament lăuntric, ca efectiv să-şi schimbe viaţa. Cei mai mulți se spovedesc în felul acesta, iar alţii nu se spovedesc deloc. Şi mai sunt şi aceia – din păcate atât de mulţi! – care nu leagă Spovedania de Sfânta Împărtăşanie. Spovedania este foarte importantă, dar nu e suficientă; creştinu-l trebuie să caute să ajungă cât mai des să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Un alt aspect se referă la faptul că se încearcă în mod greşit să se rezolve diferite situaţii din viaţa oamenilor prin citirea „exorcismelor” acolo unde nu este cazul. Acestea se citesc înainte de Botez, la persoanele demonizate sau la persoane pe care nu le ajută mintea să ducă ele însele lupta duhovnicească. După cum ne învaţă Cuviosul Paisie Aghioritul şi alţi părinţi contemporani, în celelalte cazuri rezolvarea vine prin spovedanie sinceră, care angajează omul şi-l schimbă pentru înaintarea pe calea mântuirii. Aşadar, se cere din partea credinciosului o „nevoinţă personală”.

Ne-am obişnu-it atât de mult cu păcatul – şi massmedia ajută la asta –, încât merge omul la duhovnic, dar nu-şi dă seama că trebuie să spună anumite păcate, atâta timp cât nu mai conştientizează că acelea sunt păcate...

-E nevoie de catehizare. Catehizarea are un mare rol în Biserică. Aţi văzut, înainte erau școlile catehetice. Dar şi la noi, înainte de război, tinerii – şi băieţii, şi fetele – erau catehizaţi, erau pregătiţi pentru viaţă, cunoscând datele elementare ale trăirii creştine. Astăzi, mai ales prin lucrarea mass-media, este o delăs-are generală – şi din partea clericilor, şi din partea mirenilor. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Biserică, atât de mult s-a îngroşat mintea lui, încât nu mai conştientizează ce este păcat. Nu mai consideră fecioria o mare virtute. Deja s-a ajuns, şi aici în Grecia, ca fetele care se străduiesc să trăiască în feciorie să fie considerate anormale. Până acolo a ajuns decăderea morală a creştinilor! Şi asta se realizează cu precădere prin mass-media care strică minţile, mai cu seamă ale celor tineri. Rolul principal al educaţiei creştine a copiilor îl au părinţii. Ca să ai, cum spunea cineva, „bătrâneţi uşoare”, trebuie să-ţi educi copiii aşa cum trebuie.

„Spovedania trebuie făcută cât mai des în zilele noastre...”

- Cum să-şi aleagă un credincios duhovnicul?

- Cel care apucă pe calea Domnu-lui trebuie neapărat să aibă duhovnic. Aşa cum există medicul de familie, aşa trebuie să existe preotul de familie. De regulă, duhovnicul trebuie să fie acelaşi pentru membrii familiei. Trebuie să ne alegem un duhovnic care are multă dragoste, multă înţelegere faţă de neputinţa omului, dar şi fermitate, o anumită asprime care efectiv ne ajută la sporirea duhovnicească. Mulţi înclină să-şi aleagă duhovnici mai îngăduitori în privinţa Canoanelor, dar e bine de ales un cunoscător al Canoanelor şi al vieţii duhovniceşti.

Ce faci dacă primeşti dezlegarea imediat, fără o analiză mai amănunţită a stării şi a vieţii tale lăuntrice? E ceva de genu-l: „Dumneavoastră vă faceţi datoria să vă spovediţi, iar noi să vă ascultăm şi să vă dăm dezlegarea”. Omul pleacă, dar nu s-a folosit. De fapt, nici măcar nu a intrat pe calea aceasta a curăţirii de patimi şi a vindecării sufleteşti. Duhovnicia este cu adevărat un meşteşug. De regulă, pentru credincioşi, se recomandă să fie preoţi de mir. Călugării sunt mai greu de găsit şi nu poţi să alergi acuş-acuş la duhovnic. Pentru că spovedania, legătura cu duhovnicul, nu înseamnă o dată sau de două ori pe an. Dacă vrei să te tămăduieşti şi să sporeşti sufleteşte, trebuie să ţii legătură permanentă cu duhovnicul.

- Adică o dată la cât timp ar trebui să se spovedească creştinu-l astăzi?

- Nu este o lege, o regulă strictă, „o dată la patruzeci de zile”, „o dată la o lună”, ci de fiecare dată când simţi că ai o problemă. Dacă te murdăreşti, ce faci? Aştepţi să te speli numai când vine sorocul? Oamenii au ajuns să se spele astăzi tot timpul de frica mirosului şi a murdăriei, dar sufletul şi-l spală numai de patru ori pe an. Şi nici atunci cum ar trebui. Şi asta la unii, în cazul cel mai bun.

- Aşadar, trebuie să te spovedeşti de câte ori simţi că păcatul te îngreunează...

- Mulţi fac greşeală că separă păcatele mari de păcatele mici. Chiar am întâlnit mireni să spună: „Ce-am făcut? Am omorât pe cineva? N-am omorât pe nimeni”. Dar zicea Părintele Tihon, Stareţul Părintelui Paisie: „Păcatele mici sunt ca nisipul şi nisipul e mai greu decât o piatră mare”. În decursul istoriei, au fost perioade în care spovedania a fost mai strâns legată de cele patru mari posturi de peste an, dar erau alte vremuri. Pricinile de păcat erau mult mai puţine şi mai rare. Acum ieşi în stradă, deschizi televizorul, vorbeşti cu un coleg de serviciu şi e de ajuns să vezi chipuri seducătoare, să auzi cuvinte spurcate sau să fii pus în situaţii în care trebuie cu adevărat să fii încercat duhovniceşte ca să nu păcătuieşti. Aşadar, care este şansa să-ţi menţii mintea curată şi sufletul neatins de idolii păcatului?... De aceea, spovedania trebuie făcută cât mai des în zilele noastre. Aceasta pentru că prin ea ne putem menţine sănătatea sufletească; sau cel puţin supravieţuim duhovniceşte.

- Totuşi asta presupune o relaţie de paternitate duhovnicească. Însă, de multe ori, preotul e privit doar ca un om care îndeplineşte un serviciu. Te spovedeşti când vine sorocul şi gata, ai plecat! Adică nu există o legătură sufletească permanentă a credinciosului cu preotul.

- Aici este problema. Creştinu-l nostru este tentat, cum spuneam, să întocmească un proces verbal cu Dumnezeu, şi această legătură dintre el, penitent, şi preot nu e o legătură ca între fiu şi părinte. Trebuie să se ajungă la această legătură. Şi aceasta se întâmplă printr-o apropiere cât mai deasă de duhovnic. Sigur că şi duhovnicul trebuie să-şi înţeleagă rostul lui de părinte duhovnicesc şi să-i ajute pe credincioşi. Spovedania să fie cât mai deasă. Credinciosul care nu se nevoieşte nici nu simte nevoia să se spovedească – şi atunci apare şi aici o problemă... E atât de complexă legătura dintre părinte şi fiu duhovnicesc, că nici în acest caz nu există legi precise. În măsura în care fiul duhovnicesc se angajează în viaţa duhovnicească, va simţi şi nevoia să se spovedească, să se împărtăşească şi încet-încet va conştientiza efectul negativ al păcatului care lucrează în el. Şi așa se ajunge la o apropiere între el şi duhovnic, conştientizează existenţa păcatului şi începe lupta cu păcatul. Deci trebuie să stea cât mai aproape de duhovnic.

Sursă: Familia Ortodoxă, feb/apr. 2012 (a consemnat Virgiliu Gheorghe)

Departe de minciună / Sfaturi pentru părinţi

Nevoia de adevăr şi iubirea faţă de acesta sunt elemente adânc sădite în om şi deci şi în copil. Păcatul strămoşesc, cu toate că a tulburat şi a slăbit simţul adevărului, nu a reuşit să îl stingă definitiv. Chemarea către adevăr a persistat în om. Aceasta chemare se manifesta în copil, prin acea dorinţă nesfârşită de a cunoaşte totul. De aceea, copilul întreabă despre toate. Şi orice răspuns din partea celor mari este acceptat ca fiind adevărat.

În puritatea sa copilul nu cunoaşte minciuna şi prefăcătoria. Mai târziu, îi este ruşine şi se înroşeşte nu numai când el, din grabă sau din necugetare spune vreo minciună, ci şi atunci când îi aude pe cei mari minţind.

Iubirea pentru adevăr este sădită în sufletul copiilor de însuşi Dumnezeu. Trebuie însă, ca această vocaţie naturală să fie ajutată să se dezvolte şi să se întărească. Aceasta este lucrarea destinată părinţilor. Cum să o reuşească?

Primul lucru pe care trebuie să îl facă, este de a-i povăţui de la cea mai fragedă vârsta. Cum se poate realiza această? Sunt trei reguli de bază:

a) Să îi învăţaţi pe copiii voştri să iubească adevărul, gândindu-se la Dumnezeu. Copilul trebuie să ştie că Dumnezeu, care este Adevărul cel veşnic şi neschimbat, doreşte ca şi noi să spunem întotdeauna adevărul. Numai atunci copilul va urî minciuna, când va înţelege că şi Dumnezeu o urăşte şi o condamnă. Numai iubirea de adevăr, care se întemeiază pe credinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu, va putea să treacă prin orice încercare.

b) Să vă purtaţi cu copiii voştri cu simplitate şi sinceritate. Să credeţi în spusele lor, dacă sunteţi siguri că nu spun minciuni. Nu le cereţi niciodată să jure, pentru a vă încredinţa de adevărul celor afirmate. Dacă aveţi vreo îndoială în ceea ce priveşte adevărul afirmaţiilor lor, nu o arătaţi din prima clipă. Încercaţi să vă asiguraţi, ca acesta a spus într-adevăr o minciună. Şi dacă acest lucru s-a întâmplat, chemaţi-l lângă voi, priviţi-l în ochi cu seriozitate dar şi cu iubire şi spuneţi-i următoarele: „Dumnezeu ne cere să spunem adevărul. El este Atotştiutor, cunoaşte şi cele mai ascunse gânduri ale noastre, şi urăşte pe aceia care spun minciuni'”. Pe faţa copilului va apare îndată înroşirea provocată de ruşine. Va spune adevărul şi nu va mai minţi niciodată.

c) Să arătaţi întotdeauna faţă de copiii voştri că şi voi iubiţi şi respectaţi adevărul. Să fiţi sinceri şi direcţi în tot ceea ce faceţi.

Mai întâi de toate să cinstiţi adevărul dumnezeiesc, credinţa şi legea lui Dumnezeu. Nu vă arătaţi niciodată neglijenţi sau nepăsători faţă de credinţă. Nu daţi niciodată ocazia copiilor voştri să audă expresii de genul: „nu este necesar să creadă cineva în Dumnezeu, este de ajuns să fie un om cinstit”'. Prin astfel de exprimări, care din păcate se aud foarte des, se imprimă un duh de minciună de sine, duhul celui viclean. Dacă veţi pronunţa în faţa copiilor astfel de concepţii greşite şi mincinoase, veţi distruge în inima lor orice sentiment de respect şi de iubire faţă de adevărul de credinţă şi faţă de orice alt adevăr.

De aceea, părinţilor, dacă vreţi că pruncii voştri să iubească adevărul omenesc, învaţă-i mai întâi să nutrească un mare respect faţă de adevărul dumnezeiesc. Nu permiteţi să intre în inimile voastre şi nici ale lor, neglijenţa şi nepăsarea faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de Biserică.

Copiii, dacă observă că voi trataţi cu superficialitate adevărurile credinţei creştine şi canoanele Bisericii, sau dacă observă că vă prefaceţi când e vorba despre viaţa creştină, atunci îşi vor impropria şi ei acelaşi comportament şi nu vor mai crede în cele spuse de voi.

Să fiţi aşadar pentru copiii voştri un exemplu de iubire faţă de adevărul creştin şi faţă de credinţă. Iar această dragoste să le-o transmiteţi şi lor. Numai aşa vor iubi adevărul.

Însă şi în celelalte situaţii să fiţi sinceri şi cinstiţi. Să vă păziţi de minciună şi de prefăcătorie. Pentru că dacă ei vor observa, că îi înşelaţi pe ceilalţi într-un fel sau altul, că vă folosiţi de viclenii şi ipocrizii, că nu sunteţi sinceri în relaţiile voastre - de exemplu vă prefaceţi în faţa cuiva că îi sunteţi prieten şi apoi, după ce pleacă, începeţi să îl criticaţi şi să îl condamnaţi - puteţi fi siguri că şi copiii se vor purta la fel, atât cu voi cât şi cu alţii.

Dacă doriţi deci, ca ei să devină oameni iubitori de adevăr, de sinceritate şi de onestitate, străduiţi-vă mai întâi voi - şi când este vorba despre credinţa şi în general în tot comportamentul vostru - să vă distingeţi prin evitarea minciunii, a ipocriziei, a servilismului, a vicleniilor.

În toate manifestările voastre să fiţi sinceri, direcţi, demni şi credibili.

Cultivând astfel, pe de o parte, în inimile copiilor voştri respectul şi iubirea faţă de adevăr, trebuie, pe de altă parte, să vă luptaţi voi înşivă, cu toate puterile, împotriva minciunii. Să îi învăţaţi pe copiii voştri, de la cea mai fragedă vârstă, să urască minciuna, să cunoască faptul că Dumnezeu este Adevărul şi că orice minciună este un păcat. Copiii ar trebui să ajungă să evite minciuna, nu pentru faptul că ar fi pedepsiţi, dacă ar fi descoperiţi, ci pentru faptul că Dumnezeu o condamnă şi nu o poate suferi.

Arătaţi-le copiilor, prin cuvintele Sfintei Scripturi, cât de urâtă este minciuna în faţa ochilor Adevăratului şi Dreptului Dumnezeu: „năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui este cu el pururea” (Sirah 20,27). Să îi învăţaţi că minciuna este inspirată de diavol şi de aceea Domnul spune că acesta, diavolul, „este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8,44). Prin urmare, copiii care spun minciuni îl imită pe satana şi se aseamănă cu el.

Nu neglijaţi nici cea mai mică minciună a copiilor voştri. Dacă pruncul a făcut o greşeală pentru prima dată, pe care însa a recunoscut-o imediat, iertaţi-l, sau dacă greşeala este gravă, pedepsiţi-l uşor. Explicaţi-i în acelaşi timp că l-aţi iertat sau l-aţi pedepsit mai uşor, numai şi numai pentru că a avut curajul să mărturisească imediat fapta sa.

Aceasta însa nu trebuie să devină o regulă, deoarece se poate întâmpla un rău dublu. Mai întâi, copilul ar putea să înceapă să nu mai dea atenţie greşelilor sale. Iar în a doua situaţie, el se poate obişnui să spună adevărul numai atunci când prevede un oarecare avantaj, şi nu s-ar sfii să ascundă adevărul, atunci când crede că mărturisirea i-ar putea aduce vreo pedeapsă.

În cazul în care copilul a săvârşit o greşeală şi în plus a mai încercat să şi mintă, trebuie pedepsit de două ori - explicându-i-se în acelaşi timp - o dată pentru greşeală şi o dată pentru minciuna.

În cazul în care copilul, din răzbunare, sau din răutate a aruncat vina pe altcineva, pe vreun frate mai mic sau mai mare, trebuie pedepsit şi pus să îşi recunoască minciuna în faţa tuturor. Astfel este prevăzut de morală creştină.

Niciodată, în nici o situaţie să nu încercaţi să îi înşelaţi pe copii. Şi nici celor din jur să nu le permiteţi acest lucru. De multe ori părinţii, ca să îl liniştească pe copilul plângăcios, îl sperie cu diverse lucruri închipuite sau îi promit lucruri, pe care nu i le dau niciodată. Cât de mult rău face aceasta! Copilul înţelege foarte curând că a fost înşelat. Încrederea sa în cuvintele părinţilor este zdruncinată, iar sentimentul de preţuire a adevărului este slăbit.

Nu îi aduceţi pe copii în situaţia de a spune minciuni, pentru a scăpa îngroziţi de bătaie. De exemplu, dacă el a făcut o greşeală, să zicem că a spart ceva, şi voi strigaţi furioşi şi vă repeziţi către el cu mâna ridicată, spunând: „Tu ai făcut asta? Să vezi tu acuma ce ai să păţeşti!”. Este aproape sigur că în această situaţie copilul va fi gata să spună o minciună, pentru a se salva de bătaie.

Ce să mai spunem de acei părinţi care zâmbesc, se mândresc sau îl laudă pe copilul lor pentru minciunile „deştepte” pe care le scorneşte. Sau cum să îi catalogăm pe aceia, care îi îndeamnă ei înşişi pe copiii lor să spună minciuni, învăţându-i cum să îşi însele profesorii sau pe alţi oameni, pentru a scăpa nepedepsiţi dintr-o situaţie dificilă?

Astfel de părinţi sunt adevărate exemple de corupţie pentru copiii lor. Ei vor ajunge nu numai să spună minciuni, dar şi să înjure, să fure şi să facă orice rău.

Să ne fie deci foarte clar, că cel care nu consideră minciuna ca fiind un păcat, va fi în stare mai târziu să fure şi să înşele. Cel care este necinstit în cuvânt este necinstit şi în fapte.

(Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi Irbitk ) 

Sursă: Sfaturi Ortodoxe