Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (III)

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

(Puteţi citi partea I aici iar partea a II a aici)

- Ce trebuie făcut totuşi dacă se pierde contactul cu ei? Nu mai putem recupera nimic?

- Primul lucru şi cel mai important pe care-l poţi spune unor asemenea oameni: „A venit timpul pentru întărirea rugăciunii!” În general eu recomand celor ce au probleme şi în special acelora cu adolescenţi dificili, să-şi asume un canon strict de rugăciune. De fapt pentru copii trebuie să te rogi tot timpul, iar în perioada adolescenţei mult mai intens. Ce canon să urmezi? De exemplu, să citeşti acatistele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Îngerului păzitor.

Vârsta adolescenţei este dificilă nu numai şi nu atât pentru părinţi, cât pentru copil însuşi: el creşte activ, fapt pentru care se simte şi rău uneori; în organismul său se produce o restructurare hormonală; el nu înţelege ce se întâmplă cu el, devine susceptibil, vulnerabil; se întâmplă adesea să-i scadă dispoziţia şi multe altele. El trece de la adolescenţă la viaţa de adult şi părinţii trebuie să înţeleagă faptul că nu îi este uşor. Toate cuvintele noastre radicale: „te urăsc”, „nu te iubesc”, „poţi să pleci” – pot răni copilul în mod dureros şi îl pot conduce la sinucidere; la această vârstă omul încă nu preţuieşte viaţa, nu are teamă. Iar duhul răzvrătirii – este încercarea de auto sancţionare. Adolescentul încă nu înţelege cum să-şi modeleze caracterul, cum să crească corect şi face aceste lucruri prin acţiuni neadecvate şi prin înfruntarea adulţilor: el vrea să fie de sine stătător, dar încă nu ştie cum să realizeze acest lucru. Certând adolescentul, făcându-i observaţie, noi nu facem altceva decât să-l întărâtăm împotriva sinelui său. În această perioadă lui nu îi este uşor şi el are nevoie nu de morală, ci de compătimire şi înţelegere. Puterea şi autoritatea părintească pot fi folosite în această perioadă numai atunci când sănătatea şi sufletul copilului sunt puse în pericol.

- Să luăm situaţia limită: adolescentul pleacă de acasă. De ce se întâmplă acest lucru?

- Se consideră că, de obicei, fug de acasă copiii din familii nefericite. Nu totdeauna este însă aşa: uneori părăsesc casa şi unii copii din familii fericite. De ce fug copiii de acasă? De regulă din trei motive.

Primul motiv: în familie a intervenit o situaţie dificilă; copilul simte insuficientă dragoste şi atenție; se simte inutil - nimeni nu are nevoie de el. El fuge de acasă, se alătură adesea unei companii oarecare în care, dimpotrivă, simte atenţie, respect, îşi găseşte rostul.

Al doilea motiv pentru care adolescentul pleacă de acasă este, dimpotrivă, excesul de atenţie din partea adulţilor. El fuge pentru că nu mai suportă grija exagerată din partea părinţilor, că în familie este lipsit de libertate; el este educat tot timpul; la fiecare pas este corectat, i se face observaţie şi, în general, este lipsit de orice iniţiativă. El este pur şi simplu „sufocat” şi pleacă în căutarea libertăţii şi independenţei.

Şi, în sfârşit, al treilea motiv: adolescentul pleacă din cea mai obişnuită, aparent fericită familie (este adevărat că acest lucru se întâmplă rar). El pleacă din setea de aventură tinerească, din dorinţa de a afla lumea şi în căutarea independenţei. O astfel de istorie este descrisă, de exemplu, în povestirea lui A. Cehov „Băieţii”. Vă amintiţi că acolo băieţii fug de acasă şi visează să ajungă în America? De regulă astfel de haimanale romantice nu sunt pregătite pentru călătorie; se întorc destul de repede şi regretă foarte mult fapta lor. Sarcina părinţilor este să satisfacă dorinţa copilului de a cunoaţte necunoscutul, de a călători cât mai mult, de a afla lucruri noi. Părinţii trebuie să dea adolescentului mai multă independenţă.

În toate cele trei cazuri, plecarea copilului de acasă este o lecţie serioasă şi o avertizare pentru părinţi: atitudinea lor faţă de adolescent este incorectă. Trebuie să creem în casă acele condiţii în care copilul să se simtă bine şi interesat şi să nu dorească să plece.

Pentru ca adolescentul să nu caute mângâiere în altă parte, el trebuie să ştie că la părinţi va găsi întotdeauna înţelegere, compătimire şi suport. Uneori fuga adolescentului de acasă şi alte fapte sfidătoare, neadecvate, nu reprezintă altceva decât un mod de a atrage atenţia părinţilor („de a bate până li se va deschide”). Adolescentul doreşte, conştient sau inconştient, ca tata sau mama să se abată, în sfârşit, de la problemele lor şi să-şi îndrepte atenţia către el.

Trebuie să-i creezi adolescentului un spaţiu liber, al lui, în care să se ocupe de treburile sale şi să-şi primească prieteni cu care să comunice. Atunci nu va mai avea dorinţa de a pleca de-acasă.

Dacă adolescentul a plecat de acasă, şi noi ştim unde se află, trebuie să nu uităm: dacă îl aducem cu forţa acasă, el se înrăieşte şi mai mult şi curând va fugi din nou. Este necesar să stabilim contactul cu fugarul, să-l liniştim, să vorbim cu el şi împreună să găsim soluţii. În unele cazuri nu este niciun păcat să-ţi recunoşti greşelile şi să-i ceri iertare. Adesea părinţii aruncă fraze negândite de tipul: „Dacă nu te întorci până la zece seara, poţi să nu mai vii acasă”, „M-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd” şi altele asemenea, iar apoi se miră de ce copilul nu se mai întoarce acasă. Nu trebuie să uităm cât de sensibili şi uşor de rănit sunt copiii la vârsta de trecere spre adolescenţă.

În orice caz, adolescentul va dori să se întoarcă acasă numai atunci când va înţelege că părinţii îl iubesc şi îl aşteaptă. 

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Să vorbim despre sexualitate cu copiii noştri / Sfaturi pentru părinți

 

Mulţi adolescenţi se dăruiesc relaţiilor sexuale premature, căutând dragostea pe care nu au primit-o de la taţii şi mamele lor.

Sunt multe tinere care rămân însărcinate pentru că, inconştient, căutau dragostea taţilor lor în braţele vreunui băiat. Altele sunt atât de „flămânde de dragoste” încât iluzia unor momente de afecţiune este suficientă pentru a le convinge să se dăruiască unui bărbat. Acelaşi lucru se întâmplă cu băieţii care încep să experimenteze relaţii homosexuale. Să nu subestimăm importanţa dragostei paterne. Este fundamentală pentru buna dezvoltare sexuală a fiilor şi a fiicelor noastre.

În ziua de astăzi a vorbi despre această temă nu este o opţiune: este absolut esenţial.

Poate că unul dintre subiectele cele mai dificile de discutat cu copiii noştri este tema sexualităţii. Mulţi taţi şi multe mame văd că fiii şi fiicele lor devin adolescenţi și încep să tremure gândindu-se că trebuie să discute «anumite lucruri» cu ei, şi nu ştiu cum. În ziua de astăzi,  a vorbi despre această temă nu este o opţiune: este absolut esenţial. Toată lumea discută despre sex şi noi, pentru că suntem creştini, trebuie să vorbim cu claritate şi fermitate din perspectiva biblică.

Ce putem face pentru a facilita dialogul?

Adevărul este că dacă ne aşteptăm copii să ajungă la pubertate pentru ca să le vorbim despre sexualitate, vom avea vreo zece ani întârziere. Sexualitatea nu înseamnă doar relaţii sexuale. Are legătură cu toată dezvoltarea umană, din copilărie până la vârsta a treia. Nu ne «facem fiinţe sexuale» odată ce ajungem la pubertate. Ne naştem fiinţe sexuale. În plus, Dumnezeu nu S-a înşelat făcându-ne în acest fel. Nu a spus: „Vai, am greșit”. El ne-a creat aşa intenţionat. Este intenţia Sa să fim fiinţe sexuale.

Atunci, ce face să fie atât de dificile discuțiile despre acest subiect?

În primul rând, cel mai probabil este că, de asemenea, părinţii noştri ne-au vorbit puţin despre această problemă. Într-o anumită formă ne-au făcut să simţim sau să gândim că este ceva ruşinos în sexualitate. Poate în şcoală sau în liceu ceilalţi au râs de noi. Motivele sunt numeroase, dar cert este că atunci când vorbim cu copiii noştri despre sex trebuie să ţinem cont de propria noastră sexualitate, care de multe ori este prost rezolvată. Dăm numai ceea ce avem şi trebuie să căutăm să avem ce-i mai bun posibil.

Pe de altă parte, este firesc  să ne simţim nesiguri când vorbim pe acest subiect, pentru că nu avem toată informaţia adecvată. Prin urmare, este neapărat să căutăm în diferite surse. În plus, informaţia ne ajută în propriile noastre vieţi. De asemenea, este fundamental să cunoaştem ce zice Biblia despre sexualitatea noastră şi nu ce credem noi că zice Biblia.

Poate că aceasta să fie o bună regulă: să facem astfel încât comunicarea cu copiii noştri să fie atât de fluidă, pentru ca atunci când au întrebări, inclusiv despre problemele de sexualitate, să aibă încredere și să vină cu ele la noi.

Trebuie să începem să vorbim cu copiii noştri încă de la o vârstă fragedă. De mici să le vorbim de corpurile lor: că Dumnezeu le-a creat şi că sunt bune toate (toate membrele lor, inclusiv „părţile intime”) şi despre diferenţele dintre bărbat şi femeie. Nu uit că odată, când fiica mea avea trei ani, a întrebat pe toţi invitaţii mei la intrare „dacă aveau pipi”. Atunci mi-am cerut scuze și am luat-o deoparte pentru a discuta. Întrebarea sa era justificată de faptul că era curioasă să ştie cine avea penis şi cine nu, dar a trebuit să-i spun că sunt întrebări pe care trebuie să le punem în privat. Cel mai important a fost că a învăţat că poate să vină să mă întrebe ceea ce voia să ştie.

Nu trebuie să ne facem iluzii că atunci când ei vor ajunge la adolescenţă comunicarea se va stabili instant. Dacă nu lucrăm la comunicare cu ei de mici, va fi cel puţin dificil (chiar dacă nu imposibil) să o facem când ajung la pubertate.

Cu siguranţă, comunicarea este o linie de viaţă, un canal, şi prin el putem transmite conţinuturile pe care le considerăm importante, inclusiv despre sexualitate. Poate mai întâi trebuie să ne îngrijim să dezvoltăm o capacitate solidă  de comunicare cu copiii noştri. După aceea, toată informaţia va circula cu uşurinţă.

Alt aspect care ar trebui să ne alerteze despre importanţa discuțiilor cu fiii şi fiicele noastre despre sexualitate este acela că trăim într-o lume de pericole sexuale enorme, de libertinaj şi promiscuitate, de abuz sexual în proporţii epidemice şi cu o Biserică în cea mai mare parte tăcută pe această temă. De câte ori am auzit o predică  despre abuzul sexual şi cum să ne ferim? Despre cum să ne învăţăm fiii şi fiicele să se ferească? Despre transmiterea bolii SIDA? Despre homosexualitate (care nu constă doar în condamnare)? Despre violenţa domestică? Despre cum să ne comportăm în toate aceste circumstanţe? Cum am spus şi în alte ocazii, lumea vorbeşte şi vorbeşte mult despre această temă, dar nu din perspectivă biblică. Dacă rămânem tăcuţi, permitem ca lumea să formeze valorile copiilor noştri.

Am un prieten medic, doctorul Apolos Landa, care spune: „fereastra oportunităţii pentru a vorbi despre SIDA cu copiii este între 5 şi 12 ani.” Dacă nu-i educăm înainte de pubertate, este târziu. Vedem tineri de 20 până la 25 de ani, infectaţi şi murind de SIDA, pentru că au început o viaţă sexuală activă cu zece ani înainte.

Poate că un motiv în plus pentru care este dificil să vorbeşti despre sexualitate este acela că noi, fiind creştini, avem un mesaj contrar celui pe care-l proclama medicii. Spunem că relaţiile sexuale sunt pentru căsătorie, că trebuie – şi putem – să aşteptăm până atunci, că trebuie să păstrăm fidelitatea reciprocă pe viaţă cu soţul nostru sau soţia noastră. Din contră, lumea ne învaţă că tinerii nu pot/ nu ştiu să aştepte, că trebuie să aibă relaţii sexuale „protejate”, că pot să se culce cu cei de care se simt atrași, la orice vârstă şi cu orice nivel de compromis. Lumea spune că nu trebuie să ne privăm de plăcerile sexului; în schimb, de multe ori mesajul creştin a fost că trebuie să te supui „datoriei conjugale”. Pe bună dreptate tinerii preferă mesajul lumii !

Pentru asta, ne întoarcem de unde am început: cu noi. „Ce cred despre sexualitate?” „A fost păcatul originar?” Este o pedeapsă pentru femei „să suporte” dorinţele soţilor lor, cel puţin până la menopauză? „Relaţiile sexuale sunt  numai pentru a avea copii?” „Numai bărbaţii pot/trebuie să se bucure de plăcerea sexului?” Asta nu este ce ne învaţă Domnul. Și trebuie să fim atenți că exact ceea ce crede cineva în lăuntrul inimii sale despre sexualitate îl va transmite fiilor şi fiicelor sale. 

Pentru a finaliza, să revizuim ce avem de făcut pentru a putea vorbi cu copiii noştri despre sexualitate:

1.Să ne rezolvăm propriile noastre probleme. Putem să începem prin a admite în faţa lui Dumnezeu că sexualitatea noastră are nevoie de sănătate. Lui Dumnezeu nu îi este ruşine când insistăm pe vreo temă sexuală!

2.Să căutăm informaţii adecvate. Probabil că aici avem provocarea de a căuta cărţi şi manuale solide din punct de vedere ştiinţific şi din punct de vedere biblic, adecvate pentru educaţia sexuală în Biserică. Nu este nicio ruşine în a şti. Îngrozitor este să persişti în ignoranţa care poate să ne omoare pe noi şi pe copiii noştri, dacă nu înţelegem ce este cu SIDA şi alte boli cu transmitere sexuală. Nu ajunge pur şi simplu să spunem copiilor noştri că nu trebuie să aibă relaţii sexuale înainte de căsătorie. Trebuie să le dăm motiv, să îi informăm despre consecinţele unei sexualităţi instabile şi binecuvântarea unei sexualităţi trăite între sfinţii lui Dumnezeu.

3.Bărbaţilor, nu lăsați creşterea copiilor voştri doar pe seama soţiilor voastre! Ele nu pot îndeplini funcţiile masculine atât de necesare pentru buna dezvoltare psihosexuală a tinerilor.

4.Să dezvoltăm bune canale de comunicare cu copiii noştri de când sunt mici.

5.Să înfruntăm cu luciditate mesajul lumii. Suntem creştini și credem că Biblia dă mărturie despre adevăr, că în ea sunt cuvinte din veșnicie și pentru veșnicie; trebuie să aducem o mărturie profetică, adică limpede și cu tărie, depre adevăr şi să înfruntăm mesajul hedonist al societăţii care ne înconjoară. Trăim într-o lume de provocări enorme, dar mereu a fost aşa. Niciodată nu a fost uşor să fii creştin. Cu tot ce se întâmplă în lume, putem căuta ca următoarea generaţie să crească mai sănătoasă, în privința sexualității, decât noi.

 

Sursă: Desarrollo Cristiano.com

Eroii din vreme de pace (1) - „Mi-e ruşine să spun la şcoală că stau cu bunica la azil“

Ce face un adolescent de 14 ani care n-are casă, n-are mamă şi nici bani? Merge la şcoală, îşi ascunde problemele personale şi visează să ajungă medic.

Iannis Răducanu are doar 14 ani, însă până la această vârstă a trecut deja prin greutăţi mari cât o viaţă de om. În urmă cu cinci ani şi-a pierdut mama, iar de un an de zile locuieşte cu bunica lui la Centrul Social de Urgenţă pentru Persoanele fără Adăpost "Sfîntul Vasile", din Craiova.

Pe Iannis l-am găsit în cămăruţa lui mică de la centru făcându-şi temele în linişte. La prima vedere, pare un adolescent ca oricare altul, însă atunci când începe să vorbească, îţi dai seama că viaţa sa este o dramă. „Mama mea a murit într-un accident de circulaţie în Grecia. S-a dus, nu mai e...“, povesteşte puştiul cu origini greceşti, iar ochii îi înoată în lacrimi. „De atunci, viaţa mea s-a schimbat total. Eu şi cu bunica am ajuns să trăim de pe o zi  pe alta şi să locuim pe la rude“, continuă Iannis. Când nu au mai avut unde să stea, a ales să vină aici, la Centrul Social de Urgenţă pentru Persoanele fără Adăpost.

„Colegii mei de clasă nu ştiu cu adevărat care este situaţia mea. Nu am putut să povestesc nimănui care este de fapt viaţa mea“, recunoaşte adolescentul, lăsând capul în pământ.

„Împart cu bunica aceeaşi pereche de adidaşi“

Iannis Răducanu este elev în calasa a-VII-A la Colegiul Naţional „Carol I“, din Craiova. Chiar dacă locuieşte la centru, copilul nu merge niciodată la şcoală cu temele nefăcute. „Vreau să ajung un medic renumit şi să pot să o întreţin pe bunica mea care în momentul de faţă nu se gândeşte decât la mine. Vreau ca peste câţiva ani roata să se întoarcă, iar eu să fiu cel care să îi aduc un ajutor când va avea nevoie. Ştiu că mama mea de acolo de sus vede tot şi mă ghidează într-un fel... Mi-e foarte să nu o am lângă mine, dar nu am ce să fac, trebuie să merg mai departe şi să fac ceva cu viitorul meu“, spune băiatul.

Banii pe care Iannis şi bunica lui îi au de drămuit lună de lună sunt 300 de lei. „Amândoi purtăm o perche de adidaşi. Când merge la şcoală se încalţă el cu ei, iar când plec eu de la centru mă încalţ eu cu ei. Ne descurcăm greu, dar măcar suntem împreună şi nimic nu o să ne despartă. De când fiica, fiul şi nora mea au murit în accidentul de maşină din Grecia în urmă cu cinci ani, eu trăiesc doar pentru Iannis. Este un copil bolnav, a suferit o intervenţie chirurgicală pe cord şi are nevoie de un tratament aparte. Ştiu că uneori nu se simte tocmai bine, dar ca să nu mă facă pe mine să sufăr nu îmi spune niciodată nimic“, a povestit Maria Spanoudis, bunica copilului.

Speranţa la... Dumnezeu

Preotul Adrian Stănilică, preşedintele Asociaţiei Vasiliada din Craiova, susţine că Iannis are tot viitorul în faţă şi va reuşi să devină ceea ce îşi doreşte. „Este un copil cuminte şi deştept şi vrea să facă ceva cu viaţa lui. De un an noi le oferim gratis cazare şi trei mese pe zi. În momentul în care vor părsi centrul, vom continua să îi monitorzăm atent“, a spus preotul.

Iannis se gândeşte cu teamă la ziua în care va trebui să părăsească centrul din Craiova. Nu vrea să ajungă pe stradă împreună cu bunica lui  „În fiecare zi mă rog la Dumnezeu şi îi cer să îmi dea putere să merg mai departe. Chiar nu îmi dau seama unde vom merge de aici. Noi nu avem o casă a noastră şi nici bani să locuim cu chirie. În Grecia are loc în momentul de faţă un proces prin care bunica mea a cerut despăgubiri pentru moartea mamei şi a unchilor mei. Lucrau cu acte acolo şi aveau asigurare. Dacă vom primi o sumă de bani cu siguranţă ne vom cumpăra o căsuţă a nostară“, a mai precizat copilul.

Şi profesorii au încercat să îl ajute pe Iannis. „Unii colegi ai băiatului nu ştiu că el locuieşte la un centru fără adăpost. I-am cumpărat haine, rechizite, iar când a avut nevoie a primit şi bani. Se descurcă bine la ore, iar toţi profesorii sunt mulţumiţi de el. Este un copil cuminte şi care a trecut prin multe greutăţi”, a spus Alexandrina Thorwachter, directorul Colegiului Naţional „Carol I”, din Craiova.

Sursă: Ziarul Adevărul