„Eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“

 



 

de Raluca Brodner, 10 februarie 2013

 

Vasile Catarici din localitatea Zurbaua, comuna Dragomireşti-Vale, judeţul Ilfov, are 91 de ani. Este unul dintre bătrânii satului, un om înţelept, cu o viaţă de roman. A fost caporal în al Doilea Război Mondial, i-a raportat regelui Mihai pe linia 1, a fost luat prizonier în lagăr la Odesa. Îşi aminteşte în detaliu tot ce i s-a întâmplat în '45, de parcă ar fi fost ieri. Mai presus de toate acestea, dă mărturie că fără Dumnezeu nu ar fi reuşit să se întoarcă viu acasă. „O voce îmi tot spunea ce să fac“, zice nenea Vasile. 

Vreme de iarnă blândă, cu zăpadă pe uliţe şi în curţi, fumuri groase ridicate fuior deasupra coşurilor de casă, şi un soare călduţ care mai dezmorţeşte atmosfera. Este o zi ca oricare alta în gospodăria familiei Catarici. Bătrânul casei stă în cămăruţa lui şi aşteaptă ora prânzului să hrănească vitele din grajd. Bucuros de oaspeţi, ne oferă fiecăruia câte un loc cât mai aproape de soba încălzită. Îşi aşază şi el un scaun în faţa maşinii de cusut „Ileana“ şi începe să istorisească, cu voce tare: „Am fost erou în companie, am scos-o de patru ori din încurcătură“.

 

Limanul Nistrului 

Nu aude foarte bine cu o ureche, spune că doctorul i-a găsit înăuntru o schijă de grenadă din război, şi-l mai doare din când în când şoldul pe care l-a călcat o maşină rusească, în rest e mai sănătos şi mai lucid decât unul tânăr. 

„Era limanul Nistrului lat de 7 km şi din toată compania nu a vrut nimeni să se ducă să studieze adâncimea apei şi m-a trimis sublocotenentul pe mine, vreo 3 km înot. La 2 km jumătate m-au văzut ruşii. Norocul meu că am dat într-o groapă adâncă, făcută de bombă. Era apa limpede de vedeai la doi metri cojile de melci. Şase oameni se tot plimbau pe mal. Am văzut o şalupă la un moment dat. În gândul meu am zis: «Doamne, aici e cazul să pier». O voce în spatele meu îmi spune: «Dacă nu-i păcăleşti prima dată, a doua oară nu mai ai de unde». M-am uitat în dreapta, în stânga, n-am văzut nimic. La un moment dat, au rămas numai doi în şalupă, celălalt a sărit în apă. Când s-au apropiat la 3 km, mi-am spus: «Doamne, încotro s-o iau?» «Bă, în urma lor», îmi zice. Tot Dumnezeu mi-a dat în gând să mă fac că fug spre mal, spre ai noştri. M-am băgat la fund, dar m-am întors. După câteva opintiri pe fundul apei, am auzit motorul venind spre mine. După ce au trecut, am scos şi eu repede capul. Nu m-au observat. Am ajuns în spatele lor. Apa mi-era până la umeri. Ăia doi dădeau roată cu şalupa să mă găsească. Au oprit la un kilometru de mal. După câteva minute, au luat-o drept spre mine. M-am lăsat la fund. Au trecut deasupra mea şi am simţit vârtelniţa apei făcută de motor. M-am ţinut cu unghiile de nisip. I-am lăsat să se ducă departe şi m-am lăsat pe val, că veneau valuri mari de la Marea Neagră. Am ajuns la mal, în sectorul regimentului 38. Am strigat la ăia că sunt român, dar îi informase deja comandatul meu. M-am dus la ei şi le-am zis maiorului şi comandantului că mai mare de un metru jumătate nu e apa“, zice nenea Vasile, cu gesticulaţii largi, de parcă ar fi în mijlocul acţiunii.

 

Întâlnirea cu regele Mihai 

Bravul bătrân îşi aminteşte şi de ziua în care l-a văzut pe regele Mihai: „Eram pe malul limanului, la Marea Neagră. A venit în control pe linia 1. Avea patru, cinci inşi după el. A intrat pe şanţul de comunicaţii. N-a vrut nimeni din toată campania să vorbească cu regele. Era frumos bărbat şi avea o voce, tunet nu alta. Am început să-i raportez, fără să mă uit la dânsul, că nu aveam voie să îl privim: «Majestate, să trăiţi, sunt cutare şi cutare...» La un moment dat, regele a văzut doi porci din ăia de mare (n.r., delfini) că se jucau prin apă, aproape de liman. Îmi zice să-i nimeresc. Am ochit, nu mergea puşca. Ce mi-a dat Dumnezeu în gând: «Majestate, nu-mi vine bine». El a văzut că-mi vine bine, dar dacă nu îmi mergea puşca mitralieră... Trei zile m-a durut capul de necaz. Îmi dădea drumul acasă dacă eu împuşcam delfinii ăia.“

 

În prinsoarea ruşilor 

„Când au venit ruşii la 23 august, eu eram cercetaş pe malul apei şi legătură între regimente. Nu mai aveam treabă cu compania, doar mă duceam să-mi dea parola seara. Mergeam într-o seară să iau parola, mă vede locotenentul şi îmi spune: «Ai parola Petre Petrişor». Ţiu minte ca acuma, că am dat de unul în post care o tot repeta să nu o uite: «Unde te duci tu Petrişor, /La Craiova să mă însor». Când să vin înapoi, o şalupă făcea ture pe apă, dar cu un fum grozav, de nu vedeai om cu om. Am spus patrulei că prin fumul ăla o să vină ruşii, dar nu m-a crezut nici el, nici maiorul. Nu au trecut cinci minute şi aşa a fost“, povesteşte cu avânt veteranul de război. Continuă să vorbească în termeni militari despre manevrele pe care le-a făcut împreună cu grupa sa, inspirat fiind de acelaşi glas pe care l-a auzit când era în Nistru.  

„Ce putere aveam eu cu 10 oameni la 300 de ruşi?“, se întreabă şi acum bravul soldat, care a fost prins de ruşi, alături de fraţii de arme, la Ungheni. 

A încercat să scape, s-a adăpostit într-un lan de porumb, dar a fost călcat de o maşină rusească şi a fost salvat tot de nişte ruşi, care strigau în gura mare: „Predaţi-vă, români, că nu vă facem nimic“. A fost spitalizat la Odesa, într-un buncăr, cu paturi de pământ. „Am dus-o bine acolo, de mâncare vreau să zic. Am nimerit cap în cap cu un francez, prizonier la nemţi, voluntar. Lui nu-i plăcea peşte conservat, îi plăcea lapte, mie nu-mi plăcea lapte şi uite-aşa făceam schimb. M-au băgat în ipsos două săptămâni şi nu m-au mai durut şalele. Mi-a trecut. După ce mi-au luat ipsosul, stăteam într-o zi pe nişte gunoaie. Două fete în alb erau la capul meu. Mă uitam la ele, dar nu atingeau pământul. Eu stăteam şi mă gândeam ce să zic şi m-a podidit plânsul. «Tu te duci acasă, să nu mai plângi. Mă-ta trăieşte, e tare, te aşteaptă, şi fraţii tăi vin acasă», mi-au zis fetele alea. Când m-am întors în '46, aşa a fost. Fetele alea erau două îngere, tot duh sfânt erau, că nu veneau două fete să-mi spună mie ce şi cum. După aceea, m-au băgat în divizia Horea, Cloşca şi Crişan şi m-au trimis la Piteşti.“

 

Prizonier la Odesa 

Într-o dimineaţă, în lagăr, la Odesa, „îmi mirosea a prune cu orez. Aveam nişte oameni bătrâni în grupă cu mine şi întreb pe unul dintre ei: «Bre, nea Letca, miroase a prune?» «Cum, băi, să miroasă? Eu n-am văzut prune în Rusia. Vasile, să ştii că îţi face pomană acasă», îngaimă cu lacrimi nenea Catarici şi adaugă: „Când am venit acasă şi am întrebat-o pe mama, mi-a spus că îmi dăduse un rând de haine de pomană şi mâncare chiar în ziua aia. Ei, oameni buni, cum a venit mirosul de la Bucureşti tocmai la Odesa? Asta nu-i de la Dumnezeu?“

 

Revelaţie 

Veteranul de război spune că nu se teme de nimic. A văzut şi a trăit prea multe în viaţa sa. Multe ar mai fi de scris. Rămâne însă mărturia sa că în linia 1 L-a văzut: „L-am văzut cu brâu alb, ridicat deasupra pământului cam o jumătate de metru. Faţa nu I-o puteam vedea, era împăienjenită, înceţată. Sunt sigur de asta, eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“. 

Sprinten, ne conduce până la poartă şi nu ne lasă până nu-i promitem că o să ne întoarcem: „Mai veniţi, că război mai mare ca acuma, când nu se mai vede om cu om, n-o mai fost“.

 

Sursă: ziarul Lumina

Părintele Selafiil-un stâlp al Ortodoxiei basarabene

Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.

Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

„De ce am lăsat lumea?”

Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.

În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un „călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.

Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.

Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.

„Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”

Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: „Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”

În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la „Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. „Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.

Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: „Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: „Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.

Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că „noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, „să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: „Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”

Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească „Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.

Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos „stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.

Publicat în săptămânalul Lumina, 13 noiembrie 2011

Şcoala de Duminică-Nicolae Istrate: „Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător…”

Acum, vreau să vă spun despre credinţa, despre puterea pe care o are credinţă când suntem cu adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la ultima mea fibră, că fără credinţă în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare, când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic, trebuia să mergem de la lagăr până la zona unde trebuia să lucrăm. Erau vreo 2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia să mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un pas în dreapta sau în stânga de convoi se socoteşte tendinţa de evadare; paznicii te împuşca fără somaţie.

În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar, dacă cineva cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în sanie şi-l aduceau. Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te omorau câinii. Iar eu eram distrofic, nu puteam să merg. Şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung până acolo. Dacă cel de lângă mine nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul, dimineaţa când ieşeam din lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia să muncim, eu închideam ochii şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate: „Crezul“, „Născătoare de Dumnezeu“, „Tatăl nostru“, tot ce ştiam.

După ce le terminăm, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam tot drumul ăsta. Le repetăm, iar când ajungeam acolo, respirăm uşurat: „Gata, am ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când mă întorceam, aceleaşi rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!“. S-a repetat lucrul ăsta, nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins aşa. Şi de fiecare dată când mă duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea mea, de a mă ruga: dar cu o sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, dacă omul înţelege credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu numaidecât îl ajută, îi dă puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent de greutăţi. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Sunt convins că numai rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă omorau câinii.

Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos cărbunele, am căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc că era în el nişte cărbune din asta mărunt. Am început să strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude nimic. Strig şi degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam armatura de când se betonase buncărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi am încercat cu mâna să mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară cădeam, iară încercăm.

Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut cu cărbune – pentru că ştiam că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în asta, unde mă aflam eu. Iar ei nu ştiau că sunt acolo. Şi, dintr-o dată, nu ştiu de unde am găsit atâta putere totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să mă ridic până aproape sus, dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să ies. Până la urmă am reuşit, am găsit, m-am prins şi încet, încet, m-am ridicat până deasupra.

Tot aşa, alta întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra la tencuirea unor case. Şi eu trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Mă duceam şi aduceam de undeva, de afară, dintr-o groapă făcută pentru canalizare. Era o groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândură. Dar cum, peste zi, gheaţa pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apa, am căzut în groapa aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram singur şi cu greu am reuşit să ies de acolo.

Am făcut un efort extraordinar. Acolo am simţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea, singur, fără ajutor. Am căzut cu totul în apă şi m-am dus până la fund, nu puteam să mă prind de nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reuşit şi am ieşit singur. Când m-am întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau ce să facă cu mine. Era spre seară, a început să se facă frig şi toate hainele au îngheţat pe mine, parcă eram de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la lagăr.

Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră şi nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo să mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum, la capătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în spontaneitate, adică să te rogi doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent să te gândeşti la Dumnezeu şi să te rogi.

A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oară, după condamnare, când eram în celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a arătat Maica Domnului şi mi-a spus:

„Ce ai suferit până acum e nimic – la prima închisoare. Suferinţa e de acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de suferinţă!“

Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40-45 de kg. Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de la gară până acasă 10 km. I-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu trebuia să fac pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a cunoscut. Credea că sunt un cerşetor. A trebuit să-i spun:

- Mamă, sunt eu, Nicolae!

Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus:

- Mamă, lasă-mă să mă închin.

Şi m-am dus atunci şi m-am închinat.

M-am închinat, mi-am făcut cruce şi l-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţa.

Acuma, mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile pe unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a torturat foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am reproşat nimic. M-am gândit şi eu la păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Şi-atuncea, m-am gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i găsesc lui scuze: că aşa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui şi am reuşit să-l iert.

Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au supravieţuit mă întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Şi ei se mirau cum de puteam eu să iert, că nu toţi au iertat. Le spuneam şi când eram în închisoare:

- Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura această, să nu mergem să ne răzbunăm.

Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, dar mi-a fost greu să-i conving pe camarazii mei, cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au întors şi, după ce s-au întors, cu ura se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de gând să se răzbune. Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu mai afle nimeni. Dar eu nu am fost de acord, iar ei au început să mă învinuiască şi să se gândească dacă nu cumva sunt trădător. Se mirau:

- Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care-au făcut atâta rău?

Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să înţeleagă că fac rău. Că dacă ei or să înţeleagă, numaidecât vor şi înceta să mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiţi, şi răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a păcatului. În felul acesta le spuneam.

Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare, cu unii dintre ei m-am întâlnit înainte de a muri. Şi le-am spus că trebuie să se pregătească şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci să plece liniştiţi. Le spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte liniştită. Şi moartea asta liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta ne face mult rău. Îmi pare bine că am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici unul să plece din lumea aceasta înrăit.

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii mult de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au făcut să înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să mă nimicească, să mă omoare, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am rezistat. Şi am trecut de asta şi m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat nimeni la lagăr, Dumnezeu m-a ajutat.

Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experienţa asta a închisorii. Dacă nu treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate că aş fi ajuns comunist sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut să fac… Cine ştie ce se întâmplă cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă căsătoream, poate intrăm în partid…

Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o seamă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe toţi şefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau maşini şi una, alta. Poate că şi eu aş fi fost aşa dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa că, uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt sănătos şi pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău şi îi iert pe toţi care mi-au greşit.

Chişinău, Basarabia, 24 iunie 2011

(Din: “Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele romanilor din Basarabia“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012)

Sursă: Război Întru Cuvânt

17 ani de la adormirea Părintelui Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase...

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348

*

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s- făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu domicilu obligatoriu în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. 

Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi