Enciclică Pastorală de Crăciun (2013) a IPS Ierotheos Vlachos

Iubiții mei frați,

Ziua Crăciunului este una plină de căldură și binecuvântată, pentru că simțim dragostea lui Hristos Care S-a întrupat spre a Se putea întâlni cu noi după căderea și îndepărtarea noastră din Rai.

Eram răniți de păcat și El a venit ca doctor să ne tămăduiască, eram în pribegie și El a venit ca prieten în locul pribegiei noastre, eram deznădăjduiți și El ne-a adus nădejdea, purtam o prea adâncă durere sufletească și trupească și El ne-a dăruit bucurie. Cum poate omul să nu iubească un asemenea Dumnezeu Care iubește, Care Se naște ca om, Care Se supune la o viață de emigrant în Egipt, Care trăiește toate condițiile tragice ale vieții pe care o trăiește omul și, în cele din urmă, Se jertfește spre a ne mântui?

Sfinții Bisericii simt în adâncul inimii lor marea dragoste, dragostea gingașă a Celui Care iese din Sine pentru noi, dragostea jertfelnică și autentică a lui Hristos, și această dragoste îi eliberează din orice robie, din orice mâhnire, din orice deznădejde și greutate. Când știi că cineva te iubește cu adevărat, nu mai simți mâhnirile cele din afară, problemele care ne asupresc din afară. Aceasta o vedem în cântările Bisericii pe care le psalmodiem în aceste zile și asta citim și în toate textele Sfinților.

De curând, Patriarhia Ecumenică a hotărât așezarea în rândul Sfinților a binecuvântatului ieromonah Porfirie, care la începutul vieții sale a petrecut o vreme ca monah în Sfântul Munte, iar la sfârșitul vieții s-a învrednicit să adoarmă întru Domnul în Sfântul Munte, la anul 1991. În tot răstimpul dintre aceste două momente, [el] și-a petrecut viața cel mai mult în Atena și în Atica, a slujit ca preot al Policlinicii din Atena, aflată undeva aproape de Piața Omonia, și i s-a dat să cunoască suferința umană, însă se raporta la ea cu o adâncă dragoste de Hristos, simțind în același timp și dragostea lui Hristos.

Aș dori ca în această binecuvântată zi să vă pun înainte câteva cuvinte despre dragostea lui Hristos, care este cel mai profund înțeles al praznicului Crăciunului. Spunea Cuviosul Porfirie:

”Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este dragoste, este eros, este înflăcărare, este dor arzător după cele dumnezeiești. Hristos este totul. El este dragostea noastră, El, iubirea noastră. Dragostea de Hristos este o dragoste care nu e cu putință să se înstrăineze și să se piardă. De acolo izvorăște bucuria.

Bucuria este Hristos Însuși. Este o bucurie care te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Te îmbată precum vinul curat acest vin duhovnicesc. După cum spune David: Uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul tău este adăpându-mă ca un puternic (Ps 22:6). Vinul duhovnicesc este nefalsificat, curat, foarte tare, și când îl bei, te îmbată. Această Dumnezeiască beție este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor curați cu inima. …

Hristos este cea mai înaltă dorire, este capătul doririlor, nu există ceva mai presus de El. Toate cele simțite duc la o saturație, numai dragostea de Dumnezeu nu cunoaște săturare. Dumnezeu este totul. Dumnezeu este dorirea ultimă, cea mai înaltă. Nici o altă bucurie, nici o altă frumusețe, nimic nu poate să rivalizeze cu El. Ce poți dori mai mult decât ceea ce este suprem?

Dragostea de Hristos este un alt fel de eros. Nu cunoaște capăt, nu ajunge vreodată la saturație. Dă viață, dă putere, dă sănătate, dă, dă, dă… Și cu cât dă, cu atât mai mult vrea omul să se îndrăgostească. Câtă vreme erosul omenesc poate să îl vatăme pe om, să îl înnebunească. Atunci când Îl iubim pe Hristos, toate celelalte iubiri pălesc. Celelalte iubiri duc la saturație. Dragostea lui Hristos nu cunoaște săturare. Dragostea trupească ajunge la o saturație. După care poate să înceapă gelozia, reproșurile…, până la ucidere. Se poate preface în ură. Dragostea în Hristos nu se schimbă. Iubirea lumească puțin durează și încet-încet se stinge, câtă vreme Dumnezeiasca dragoste neîncetat se mărește și se adâncește. Orice alt eros poate să îl ducă pe om la deznădejde. Dar Dumnezeiescul eros ne înalță în sfera lui Dumnezeu, ne dăruiește seninătate, bucurie, plinătate. Celelalte plăceri îl epuizează pe om, câtă vreme această Dumnezeiască dragoste nu cunoaște vreodată sațiul. Este o plăcere fără de sațiu, de care nu te plictisești niciodată. Este lucrul cel mai înalt care poate fi dorit.

Citeşte restul articolului pe Pemptousia

„​Îmi iubeam soția și copilul” / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (8)

Mărturia lui  David

Mi-am dorit să fiu un bărbat adevărat, viril, dar eram sigur că acest lucru este imposibil. Nu arătam ca un bărbat, nu mă simțeam ca un bărbat şi nu mă comportam ca un bărbat. Mai mult, nu mă simţeam bine între bărbați. Îmi era frică de bărbați. Eram suspicios pe bărbați. Și nu mă puteam abţine să nu mă uit la bărbaţi!

Pe de altă parte, îmi placeau fetele și chiar mă excitaseră în câteva ocazii. Dar dacă arătau bine mă simțeam slab și insuficient de bun. Iar dacă nu erau atractive, îmi plăcea prietenia lor, dar desconsideram interesul lor romantic pentru mine. Toate acestea erau o enigmă pentru mine. Îmi puneam întrebări, știind că ceva era în neregulă.

În primăvara lui 1984, am rezolvat acest conflict. Mi-am mărturisit în sfârșit mie însumi că atracția mea faţă de alți bărbați era de natură sexuală – lucru pe care îl negasem ani de-a rândul. Aveam 22 de ani. Solemn și hotarât, mi-am zis că dacă mi-aș da voie aș putea fi homosexual.

Dar am ramas fizic, deși nu și mental, credincios căsătoriei mele. Prima mea linie de apărare împotriva comportamentului homosexual era frica și ignoranța. (Imaginați-vă aceste două caracteristici ca pe o binecuvântare!) Nu știam cum să găsesc un partener homosexual, iar pe de altă parte îmi era frică să aflu unul. A doua mea linie de apărare era probabil mult mai importantă. Valorile și credințele mele erau în totală contradicție cu homosexualitatea. Credeam în Dumnezeu. Credeam în sfințenia căsătoriei. Îmi iubeam soția și copilul. Cum putea să se potrivească homosexualitatea cu toate acestea?

Chiar și așa, eram destul de  aproape de margine când l-am întâlnit pe Dan Grey, un asistent social care se specializase în lucrul cu barbați homosexuali. Dan avea un aspect masculin dar și blând, ceea ce însemna că era atractiv, dar nu înfricoșător. Puteam suporta să fiu deschis cu el. În câteva săptămâni, întreaga mea viziune despre mine însumi s-a schimbat complet.

Am lucrat împreună timp de doi ani, concentrându-ne pe capacitatea mea de a construi relații cu alți bărbați, de a trece peste rușinea față de corpul meu și a dezvolta o identitate puternic masculină. Primele mele prietenii le-am legat cu alți bărbați pe care i-am întâlnit la „Evergreen”, un grup de sprijin pentru bărbații care voiau să-și rezolve sentimentele homosexuale într-un mod care sa fie compatibil cu credința lor religioasă. M-am împrietenit și cu bărbați de la serviciu. Vreo câțiva ingineri. Și, spre marea mea uimire, erau toleranți, chiar agreabili. Și mă plăceau. „Marea diferență” din viața mea, între mine și ceilalți bărbaţi, a început să dispară.

M-am apucat de cele trei sporturi esențiale ale americanilor: baschet, baseball și fotbal. Nu le practicasem în timpul adolescenței. Am început să ridic greutăți cu cea mai mare seriozitate. Și am vorbit aproape neîncetat cu prietenii mei de la Evergreen despre viețile, sentimentele și relațiile noastre. Am vorbit cu soția mea destul de sincer despre ceea ce făceam, gândeam și simțeam. Am început să mă schimb.

Totuși, ștergerea distanței dintre mine și restul lumii masculine era doar o parte din ceea ce aveam nevoie pentru ca tranziția mea către heterosexulitatea matură sa fie completă. A trebuit, de asemenea, să îmi înfrunt frica de lucruri ca mânia, intimitatea, deschiderea către ceilalți – să-mi dau drumul de pe un deal cu un mountain bike! Nu realizasem cum frica îmi schilodise viața. La câţiva ani după ce „terapia reparatorie” se încheiase am început să fac „psihoterapie intensivă” ca să rezolv această problemă.

Când mă gândesc la tratamentul terapeutic pe care l-am făcut în acei ani, văd foarte clar că nu era vorba despre schimbarea genului preferinței mele sexuale. Era vorba despre a scăpa din robia unor probleme mai profunde – anxietate, rușine și frică. O bună parte din viața mea am fost copleșit de anxietate în prezența bărbaților puternici și inteligenți. Fusesem apăsat de o rușine intensă deoarece îmi simțeam corpul necorespunzător. De asemenea, fusesem schilodit de frica de a-mi exprima emoțiile cele mai profunde.

Munca pe care am depus-o în toți acei șapte ani m-a ajutat să fac alegeri care m-au eliberat treptat din robia acestor probleme profunde. Au urmat recompense grozave –prietenii cu alți bărbați, o sănătate mai bună și o încredere mai mare în corpul meu, libertate emoțională și putere. Și da, orientarea mea sexuală s-a schimbat. Dar astăzi, în viaţa mea, heterosexualitatea este ca sarea în aluatul pentru prăjituri – este un element important, dar nu principalul ingredient. Vedeți, m-am zbătut atât nu pentru a merge „drept”, ci pentru a mă elibera.

Sursă: Voices of change

 Traducere: Iuliana Onea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Părintele Selafiil-un stâlp al Ortodoxiei basarabene

Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.

Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

„De ce am lăsat lumea?”

Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în „Vieţile Sfinţilor”. „Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.

În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru „propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un „călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de „călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.

După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.

Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.

Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.

„Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”

Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: „Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”

În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la „Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. „Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.

Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: „Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: „Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.

Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că „noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, „să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: „Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”

Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească „Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.

Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos „stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.

Publicat în săptămânalul Lumina, 13 noiembrie 2011

Un clip pro-viaţă cutremurător: „Toţi cei care se opun avorturilor să ridice mâna!"

Bebeluşul a cărui mână apare în acest clip a fost găsit de activiştii pro-viaţă într-o clinică de avorturi din Huston, Texas...într-o găleată cu capac. A fost avortat în a 28-a săptămână, în decembrie 1989. I s-a pus numele David.

Sursă: PriestForLife

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com