„Eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“

 



 

de Raluca Brodner, 10 februarie 2013

 

Vasile Catarici din localitatea Zurbaua, comuna Dragomireşti-Vale, judeţul Ilfov, are 91 de ani. Este unul dintre bătrânii satului, un om înţelept, cu o viaţă de roman. A fost caporal în al Doilea Război Mondial, i-a raportat regelui Mihai pe linia 1, a fost luat prizonier în lagăr la Odesa. Îşi aminteşte în detaliu tot ce i s-a întâmplat în '45, de parcă ar fi fost ieri. Mai presus de toate acestea, dă mărturie că fără Dumnezeu nu ar fi reuşit să se întoarcă viu acasă. „O voce îmi tot spunea ce să fac“, zice nenea Vasile. 

Vreme de iarnă blândă, cu zăpadă pe uliţe şi în curţi, fumuri groase ridicate fuior deasupra coşurilor de casă, şi un soare călduţ care mai dezmorţeşte atmosfera. Este o zi ca oricare alta în gospodăria familiei Catarici. Bătrânul casei stă în cămăruţa lui şi aşteaptă ora prânzului să hrănească vitele din grajd. Bucuros de oaspeţi, ne oferă fiecăruia câte un loc cât mai aproape de soba încălzită. Îşi aşază şi el un scaun în faţa maşinii de cusut „Ileana“ şi începe să istorisească, cu voce tare: „Am fost erou în companie, am scos-o de patru ori din încurcătură“.

 

Limanul Nistrului 

Nu aude foarte bine cu o ureche, spune că doctorul i-a găsit înăuntru o schijă de grenadă din război, şi-l mai doare din când în când şoldul pe care l-a călcat o maşină rusească, în rest e mai sănătos şi mai lucid decât unul tânăr. 

„Era limanul Nistrului lat de 7 km şi din toată compania nu a vrut nimeni să se ducă să studieze adâncimea apei şi m-a trimis sublocotenentul pe mine, vreo 3 km înot. La 2 km jumătate m-au văzut ruşii. Norocul meu că am dat într-o groapă adâncă, făcută de bombă. Era apa limpede de vedeai la doi metri cojile de melci. Şase oameni se tot plimbau pe mal. Am văzut o şalupă la un moment dat. În gândul meu am zis: «Doamne, aici e cazul să pier». O voce în spatele meu îmi spune: «Dacă nu-i păcăleşti prima dată, a doua oară nu mai ai de unde». M-am uitat în dreapta, în stânga, n-am văzut nimic. La un moment dat, au rămas numai doi în şalupă, celălalt a sărit în apă. Când s-au apropiat la 3 km, mi-am spus: «Doamne, încotro s-o iau?» «Bă, în urma lor», îmi zice. Tot Dumnezeu mi-a dat în gând să mă fac că fug spre mal, spre ai noştri. M-am băgat la fund, dar m-am întors. După câteva opintiri pe fundul apei, am auzit motorul venind spre mine. După ce au trecut, am scos şi eu repede capul. Nu m-au observat. Am ajuns în spatele lor. Apa mi-era până la umeri. Ăia doi dădeau roată cu şalupa să mă găsească. Au oprit la un kilometru de mal. După câteva minute, au luat-o drept spre mine. M-am lăsat la fund. Au trecut deasupra mea şi am simţit vârtelniţa apei făcută de motor. M-am ţinut cu unghiile de nisip. I-am lăsat să se ducă departe şi m-am lăsat pe val, că veneau valuri mari de la Marea Neagră. Am ajuns la mal, în sectorul regimentului 38. Am strigat la ăia că sunt român, dar îi informase deja comandatul meu. M-am dus la ei şi le-am zis maiorului şi comandantului că mai mare de un metru jumătate nu e apa“, zice nenea Vasile, cu gesticulaţii largi, de parcă ar fi în mijlocul acţiunii.

 

Întâlnirea cu regele Mihai 

Bravul bătrân îşi aminteşte şi de ziua în care l-a văzut pe regele Mihai: „Eram pe malul limanului, la Marea Neagră. A venit în control pe linia 1. Avea patru, cinci inşi după el. A intrat pe şanţul de comunicaţii. N-a vrut nimeni din toată campania să vorbească cu regele. Era frumos bărbat şi avea o voce, tunet nu alta. Am început să-i raportez, fără să mă uit la dânsul, că nu aveam voie să îl privim: «Majestate, să trăiţi, sunt cutare şi cutare...» La un moment dat, regele a văzut doi porci din ăia de mare (n.r., delfini) că se jucau prin apă, aproape de liman. Îmi zice să-i nimeresc. Am ochit, nu mergea puşca. Ce mi-a dat Dumnezeu în gând: «Majestate, nu-mi vine bine». El a văzut că-mi vine bine, dar dacă nu îmi mergea puşca mitralieră... Trei zile m-a durut capul de necaz. Îmi dădea drumul acasă dacă eu împuşcam delfinii ăia.“

 

În prinsoarea ruşilor 

„Când au venit ruşii la 23 august, eu eram cercetaş pe malul apei şi legătură între regimente. Nu mai aveam treabă cu compania, doar mă duceam să-mi dea parola seara. Mergeam într-o seară să iau parola, mă vede locotenentul şi îmi spune: «Ai parola Petre Petrişor». Ţiu minte ca acuma, că am dat de unul în post care o tot repeta să nu o uite: «Unde te duci tu Petrişor, /La Craiova să mă însor». Când să vin înapoi, o şalupă făcea ture pe apă, dar cu un fum grozav, de nu vedeai om cu om. Am spus patrulei că prin fumul ăla o să vină ruşii, dar nu m-a crezut nici el, nici maiorul. Nu au trecut cinci minute şi aşa a fost“, povesteşte cu avânt veteranul de război. Continuă să vorbească în termeni militari despre manevrele pe care le-a făcut împreună cu grupa sa, inspirat fiind de acelaşi glas pe care l-a auzit când era în Nistru.  

„Ce putere aveam eu cu 10 oameni la 300 de ruşi?“, se întreabă şi acum bravul soldat, care a fost prins de ruşi, alături de fraţii de arme, la Ungheni. 

A încercat să scape, s-a adăpostit într-un lan de porumb, dar a fost călcat de o maşină rusească şi a fost salvat tot de nişte ruşi, care strigau în gura mare: „Predaţi-vă, români, că nu vă facem nimic“. A fost spitalizat la Odesa, într-un buncăr, cu paturi de pământ. „Am dus-o bine acolo, de mâncare vreau să zic. Am nimerit cap în cap cu un francez, prizonier la nemţi, voluntar. Lui nu-i plăcea peşte conservat, îi plăcea lapte, mie nu-mi plăcea lapte şi uite-aşa făceam schimb. M-au băgat în ipsos două săptămâni şi nu m-au mai durut şalele. Mi-a trecut. După ce mi-au luat ipsosul, stăteam într-o zi pe nişte gunoaie. Două fete în alb erau la capul meu. Mă uitam la ele, dar nu atingeau pământul. Eu stăteam şi mă gândeam ce să zic şi m-a podidit plânsul. «Tu te duci acasă, să nu mai plângi. Mă-ta trăieşte, e tare, te aşteaptă, şi fraţii tăi vin acasă», mi-au zis fetele alea. Când m-am întors în '46, aşa a fost. Fetele alea erau două îngere, tot duh sfânt erau, că nu veneau două fete să-mi spună mie ce şi cum. După aceea, m-au băgat în divizia Horea, Cloşca şi Crişan şi m-au trimis la Piteşti.“

 

Prizonier la Odesa 

Într-o dimineaţă, în lagăr, la Odesa, „îmi mirosea a prune cu orez. Aveam nişte oameni bătrâni în grupă cu mine şi întreb pe unul dintre ei: «Bre, nea Letca, miroase a prune?» «Cum, băi, să miroasă? Eu n-am văzut prune în Rusia. Vasile, să ştii că îţi face pomană acasă», îngaimă cu lacrimi nenea Catarici şi adaugă: „Când am venit acasă şi am întrebat-o pe mama, mi-a spus că îmi dăduse un rând de haine de pomană şi mâncare chiar în ziua aia. Ei, oameni buni, cum a venit mirosul de la Bucureşti tocmai la Odesa? Asta nu-i de la Dumnezeu?“

 

Revelaţie 

Veteranul de război spune că nu se teme de nimic. A văzut şi a trăit prea multe în viaţa sa. Multe ar mai fi de scris. Rămâne însă mărturia sa că în linia 1 L-a văzut: „L-am văzut cu brâu alb, ridicat deasupra pământului cam o jumătate de metru. Faţa nu I-o puteam vedea, era împăienjenită, înceţată. Sunt sigur de asta, eram în linia 1 şi L-am văzut pe Dumnezeu“. 

Sprinten, ne conduce până la poartă şi nu ne lasă până nu-i promitem că o să ne întoarcem: „Mai veniţi, că război mai mare ca acuma, când nu se mai vede om cu om, n-o mai fost“.

 

Sursă: ziarul Lumina

Semnificaţia Zilei Armatei Române

25 Octombrie constituie amintirea unei zile de împlinire naţională, ziua în care armata română şi-a îndeplinit menirea firească. Devenită simbol al tuturor bătăliilor şi eroilor neamului românesc, data de 25 Octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca zi în care ţara îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei.

Moment simbolic în istoria poporului român, înscris în calendarul sărbătorilor noastre de suflet, ziua de 25 Octombrie este Ziua Armatei României, o zi de cinstire pentru eroismul si jertfele prin care, de-a lungul vremii, oştirea noastră şi-a îngemănat faptele de arme cu soarta neamului românesc, îndeplinindu-ţi misiunea nobilă de a apăra unitatea naţională şi integritatea teritorială a statului român.

La 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal alcătuiesc un drum glorios, soldat pe pământul transilvan cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a IV-a, comandată de bravul general Dăscălescu, şi trupele Armatei I ale generalului Atanasiu au căzut vitejeste în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50.000 de oameni (morţi şi răniţi).

Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, Armata Română a participat, la eliberarea Ungariei. Ea a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza şi a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă.

A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bukk şi Matra. Pe frontul din Ungaria, brava armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. In cursul acestor lupte, din rândul ostaţilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniti, dispăruţi şi prizonieri). In Cehoslovacia, armata română, acţionând, în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

Pe frontul Cehoslovaciei au participat 248.450 militari români, din rândurile cărora au căzut 67.495 de eroi. De asemenea, aproximativ 2.000 de militari români din Regimentul 2 Care de lupta şi-au adus contribuţia la eliberarea părţii de nord-est a Austriei. Cu un efectiv total de peste 538.536 de luptători, din care au pierit peste 169.822 de eroi, armata română, care a parcurs peste 1.700 de km de la Marea Neagra până in cadrilaterul Boemiei, a eliberat peste 200.000 km pătraţi de sub ocupaţie straina (România, Ungaria, Cehoslovacia şi Austria), a traversat prin lupte grele circa 20 de masivi muntoşi, a forţat 12 cursuri mari de apă şi a eliberat peste 3821 localităţi, dintre care 53 de mari oraşe.

La 9 mai 1945, când războiul a luat sfârşit cu victoria Naţiunilor Unite – armata română se găsea în apropiere de Praga şi în estul Austriei, prezentându-se cu un bilanţ bogat de luptă, şi s-a întors în ţară cu drapelele de luptă acoperite de glorie, trecând pe sub Arcul de Triumf ca o armată biruitoare, care şi-a făcut datoria faţă de patrie şi poporul său, precum şi faţă de alte popoare

Din anul 1830, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă din 1877-1878, armata a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, Ziua Eroilor, şi la cele din Ziua Naţională a Regatului Românei (10 Mai).

Dacă armata, ca organism al statului român nu a avut propria zi aniversară, în schimb, categoriile de forţe armate, respectiv diferitele genuri de arme, unităţi şi mari unităţi îşi sărbătoreau ziua odată cu praznicele propriilor patroni spirituali. Aceşti patroni au fost confirmaţi pentru categoriile de forţe armate prin Înaltul Decret Regal nr. 1621 din 24.05.1929, iar pentru unităţile ce aparţineau aceluiaşi tip de armă prin Înaltul Decret Regal nr. 1343 din 17.04.1931. În martie 1948, acest gen de sărbătoare a fost abandonat, fiind apoi reluat din anul 1994. În prezent, zilele categoriilor de forţe ale armatei şi cele ale genurilor de armă şi specialităţilor militare sunt stabilite prin Regulamentul onorurilor şi ceremoniilor militare, R.G. – 4, aprobat printr-un ordin al ministrului apărării naţionale din 2009.

În ţara noastră, pe data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr.125 în vederea declarării zilei de 2 octombrie, pentru prima oară, ca “Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.”. Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei “Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind, astfel, “sâmburele” viitoarei “Armate Populare” din România. Timp de aproximativ un deceniu sărbătorile oficiale româneşti au căpătat un profund caracter prosovietic, anulându-se, practic, aproape toate simbolurile naţionale şi mistificându-se evident aspectele de ordin istoric.

În 1958, prin Ordin al ministrului forţelor armate, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau să comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor. Ideea după care întreaga armată română îşi avea “sâmburele” în Divizia “Tudor Vladimirescu” devenea astfel de domeniul trecutului. În anul următor retragerii armatei sovietice din România, prin Decretul nr. 381 din 01.10.1959, Ziua Forţelor Armate a fost mutată pe data de 25 Octombrie.

Devenită simbol, ziua de 25 octombrie a rămas întipărită în sufletele românilor ca fiind ziua în care ţara îşi sărbătoreşte armata şi pe cei care au fost şi sunt în slujba ei.  Cine nu a fost soldat, va înţelege mai greu ce mare povară porţi pe umeri precum şi unicitatea şi singurătatea soldatului aflat în misiune.

Astfel, Ziua Armatei a fost, este şi va fi mereu Ziua Soldatului! Sărbătorile sunt pentru oameni, iar omul-soldat are astăzi bucuria de a fi sărbătorit aşa cum se cuvine de întreaga ţară.

La aceasta sărbătoare, cu ocazia Zilei Armatei României, se cuvine ca tuturor eroilor neamului şi veteranilor de război, care au înfruntat gloanţele şi vitregia războiului, celor care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi integritatea României, să le aducem un calduros şi pios omagiu şi să le transmitem, de peste timp, gânduri de recunoştinţă veşnică din partea generaţiilor de azi, a noastră, a tuturor.

La mulţi ani Armatei Române!

Lt. Col. Nicolae USZKAI

Brigada 2 Vânători de Munte ”SARMIZEGETUSA”

Sursă:  News Braşov

17 ani de la adormirea Părintelui Dimitrie Bejan

Un alt mare erou al vieții noastre creștine și naționale este Părintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menținând viața spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocși și catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta Împărtășanie, iar rusoaicele veneau și băteau la poarta lagărului să-l cheme pe ”batiușca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu și alte servicii religioase...

Acolo, în Rusia, Părintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a găsit, ca și Apostolul Pavel, o formulă de a fi judecat în țară.

Trimis acasă din lagărul siberian, a intrat în pușcăriile grele din România. A fost un stâlp al vieții noastre spirituale. Și după eliberare a căutat să mențină viața duhovnicească, însă, ca și pe Părintele Gheorghe Calciu, chiar frații lui l-au trădat. Condamnat și eliminat de ceilalți, a fost scos la pensie și dus ca bolnav în satul lui, la Hârlău.

Pe amândoi acești părinți, Calciu și Bejan, eu îi pun împreună, pentru gândirea lor frumoasă și viața lor de jertfă.

Pr. Justin Pârvu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 347-348

*

Din acea perioadă de muncă la magazia de haine şi obiecte personale ale deţinuţilor, păstrez o amintire de neuitat, plină de admiraţie şi de un profund respect preotului Dimitrie Bejan, din Hârlău. Am fost în cele mai bune relaţii, deşi era circa douăzeci şi cinci de ani diferenţă între noi. De aceea el îmi spunea Aurică, iar eu nea Mitică. Era simbolul viu al unei vieţi dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de ţară şi de poporul din care se trăgea. Un exemplu pentru toţi preoţii ortodocşi din toată ţara, prin modestia, simplitatea şi dragostea lui faţă de oameni.

Fiu de răzeş, licenţiat în litere şi teologie, a luat parte în echipele sociologice, ca student, ale lui D. Gusti, participând alături de colegii săi la cercetarea satului românesc în Basarabia. S-a înrolat în Mişcarea Legionară şi a avut un rol în Ajutorul legionar din Moldova. La terminarea facultăţii a fost hirotonisit preot şi începutul războiului l-a găsit căpitan şi preot militar. Așa a mers cu unitatea sa până la Stalingrad, unde a căzut prizonier chiar la comandamentul lui von Paulus. Din acel februarie 1943, a cunoscut ca prizonier de război, ofiţer şi preot cea mai mizerabilă viaţă pe care mintea omului civilizat şi-o poate imagina; muncă forţată, temperaturi joase, o foame endemică. De la fosta mănăstire Oranki, transformată în lagăr de ofiţeri prizonieri aduşi din toate  ţările până în Karaganda, la minele de cărbuni lângă China, de la tăiat pădurile Bielorusiei, la descărcat vagoane pe Volga, de la măturatul străzilor Moscovei, la construcţii în oraşul Kiev, a cunoscut munca istovitoare, înjositoare, dar şi comunismul ateu la el acasă, cât şi omul nou sovietic. Părintele Bejan a suferit cumplit în prizonierat, în tăcere, căci a ştiut că suferinţa, ca şi binele, este de la Dumnezeu şi creştinismul s-a născut tot din suferinţe şi durere.

În 1948, a fost trimis în țara pe care o iubea atât și unde era înregistrat ca mort în război. A fost liber circa o lună, timp în care a fost ocupat cu obținerea actelor că este în viață.

A fost din nou arestat, fără să fie “vinovat” de vreo activitate duşmănoasă, doar pentru că era în evidenţa veche a Siguranţei. Nu avusese timp nici să-şi întâlnească soţia, care era undeva prin Ardeal. A fost condamnat la opt ani pentru activitate legionară înainte de 1938, când era student. Şi din nou preotul Bejan a luat drumul Golgotei, al suferinţelor fără sfârşit.

L-am cunoscut şi am fost în cele mai calde relaţii pline de respect reciproc şi prietenie în anul 1952, după circa nouă ani de prizonierat. Din când în când am aflat veşti despre el de la colegi de suferinţă. Astfel, am aflat că în 1956, la expirarea pedepsei sale, în loc să fie liber, a fost trimis cu miliţia la domiciliu obligatoriu în comuna Răchitoasa, în Ialomiţa, lângă lagărul de muncă Luciu-Georgieni, comună înfiinţată de deportaţii bănăţeni în 1951 şi aproape golită în 1955, când li s-a permis să se întoarcă în casele lor din Banat. Părintele a avut o viaţă exemplară, a muncit cu cinste şi a trăit în simplitate şi smerenie, supravegheat întotdeauna de vigilenta instituţie a Securităţii.

În 1958, în campania masivă de arestări, toţi foştii deţinuţi politici aflaţi la domiciliu obligatoriu au fost rearestaţi, anchetaţi şi, sub cele mai fanteziste învinuiri, au fost judecaţi şi condamnaţi. Părintele Bejan cu alţii au fost arestaţi și anchetaţi la Constanţa. Desigur, ancheta a ticluit-o ca pe o organizaţie din '61 de foşti legionari aflaţi la domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, dar din ei a selecţionat unsprezece persoane considerate cele mai periculoase. Aşa a vrut anchetatorul. Celor unsprezece le trebuia un şef de lot şi Securitatea Constanţa a decis să fie Preotul Dimitrie Bejan. El a fost acuzat de “trăire legionară în defavoarea comunismului” sau a fost inclus ca încadrare juridică la uneltire contra orânduirii existente. Toţi cei unsprezece au primit condamnări de la 15 ani în sus, preotul Bejan fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Cu lanţuri la picioare au fost expediaţi la Aiud, via Jilava. Dar la Aiud, în 1960 începuse reeducarea dirijată de Securitate, în alt stil, creat de celebrul colonel Crăciun. Din cei unsprezece de la început, opt nu au primit reeducarea în frute cu preotul care cunoștea din prizonierat ce înseamnă să te faci frate cu diavolul. (...)

În orice caz, preotul Bejan a refuzat continuu reeducarea, fapt pentru care, până la eliberarea sa, în ultima serie din august 1964, a stat în Zarcă în lanțuri.

În timpul lui Ceaușescu am citit aci în SUA într-un ziar despre persecuția bisericii în România și se scria de prigoana îndreptată împotriva preoților, dându-se o listă de circa opt preoți printre care și preotul Bejan. De la eliberarea sa până în 1989, a avut în permanență un securist, care l-a supravegheat continuu.

După douăzeci şi doi de ani de prizonierat extern şi intern a trăit în oraşul său natal o viaţă modestă de preot-călugăr în smerenie şi rugăciune. (...) La 21 septembrie 1995 a murit regretat de toată aşezarea.

Părintele Dimitrie Bejan a fost martor în ziua de 6 septembrie 1940, în fața a douăzeci de persoane, ofițeri superiori, când Patriarhul Nicodim al României a primit jurământul de credință a Regelui Mihai I al României pe care l-a uns atunci ca Rege al Românilor. Era prezent și Mareșalul Antonescu. Căpitan preot militar pe frontul de răsărit, la 32 de ani a căzut prizonier la Stalingrad chiar în adăpostul comandantului armatei a 6-a germane, generalul von Paulus, comandantul trupelor aflate pe acel front. Pe front în Crimeea l-a împărtășit pe Regele Mihai I și, în altă situație, pe Mareșalul Antonescu.

În lagăr Rușii i-au găsit un manuscris scris pe coajă de mesteacăn prin care afirma că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și a fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova.

Preotul Dumitru Bejan mi-a afirmat că a fost ținut într-o închisoare din Moscova un an de zile și că regimul de acolo era mai omenesc și mai bun decât cel de la Aiud și Jilava. Înainte de a fi executat prin împușcare a strigat în instanță că este cetățean român, și conform tuturor legilor internaționale, trebuie să fie judecat în România. A fost trimis în țară cu dosar penal și judecat și condamant la opt ani.

Am scris de el, de drumul parcurs la Aiud, domiciliul obligatoriu Răchitoasa, și că s-a eliberat printre ultimii 5 în 21 august 1964 din Zarca Aiudului, aflat în lanțuri căci a refuzat reeducarea.

MAI a cerut Mitropoliei Iași să fie numit preot paroh la biserica din Ghindăoani în județul Neamț unde a slujit cinci ani și jumătate. În 1970, pensionat forțat de Securitate, partid și mitropolie în 24 de ore a fost trimis în orașul natal Hârlău. Acolo Securitatea i-a comunicat că se află sub supravegherea lor politică, cu DO în casa familiei.

Ca preot în Ghindăoani i s- făcut un proces la care au luat parte șaisprezece preoți din regiune, doi protopopi, un inspector bisericesc, consiliul administrativ al Mitropoliei, comandantul Securității Neamț și secretarul de partid al județului Neamț. Toți voluntarii l-au acuzat cerând să fie dat afară din preoție. Nimeni nu i-a luat apărarea. A fost acuzat că așteaptă americanii și ținea deschisă permanent biserica. Cu domicilu obligatoriu în Hârlău, nu a avut voie nici măcar să se apropie de altar. La Ghindăoani, Securitatea era prezentă permanent în biserică, unde era pelerinaj, căci preotul Dumitru Bejan făcea misionarism și datorită slujbelor sale se creease un pelerinaj, ceea ce autoritățile ateiste nu puteau să accepte. I s-a interzis să slujească și a fost urmărit în permanență de zece consăteni șu un preot care erau informatorii Securității, iar un securist maior l-a supravegheat până la 22 septembrie 1989. (...)

Acesta a fost patriotul, omul cu simţăminte alese, sfântul, preotul Dimitrie Bejan. Nimic nu l-a clintit, câte schimbări s-au petrecut în lume, cât timp a fost după gratii; câte evenimente în familie pe care nu numai că nu le-a trăit, dar nici nu le-a știut. A supravieţuit tuturor barbariilor comuniste. Cu rezistenţa sa de răzeş, dacă îi numeri anii de dureri şi suferinţe, sunt aproape o viaţă. A murit senin, fără a urî pe nimeni. El poate fi un model, un exemplu de urmat pentru orice preot ortodox român şi o onoare pentru o naţiune care are asemenea fii. 

Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pag. 279-284

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi