Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală?

 

"M-am născut în 1939, în satul Bobuleşti, comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârşit un act ruşinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roşu l-a răpit pe tatăl meu şi l-a omorât. Ne-a luat  vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ţinut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi omeneşti...

Eram fericiţi, aşa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănţuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl aşteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în braţe şi îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculţi de mama şi de surorile tale mai mari..." Simţeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalţi ai casei, toţi plângeau. Iar tata cânta:

„Aşa-mi vine uneori

Să mă otrăvesc, să mor,

Dar mai stau şi mă gândesc.

De ce să mă otrăvesc,

Când am zile să trăiesc".

Într-o zi, tata s-a dus de acasă şi parcă l-a înghiţit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

...Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prăşim păpuşoii noştri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băieţelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetiţa vecinului cu câţiva ani mai mare decât mine. Afară era vară şi eu aveam chef de joacă şi i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim". Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce şedem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem...". Vorbeam de păpuşoi că îs frumoşi şi că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristeţe: „Aţi văzut câte maşini duduiau azi pe şosea. Oare de ce s-au stârnit?" Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o maşină pe drum. Cineva a zis că maşinile au treaba lor, că îşi mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăştiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în uşă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieşit în tindă şi în casă a dat buzna un grup de moscali înarmaţi. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă şi să-şi smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-aţi luat bărbatul şi pe tata copiilor, acum aţi venit să ne luaţi şi pe noi... Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreţi? Vreţi viaţa noastră?" Sa trezit şi sora Eugenia, a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Eu am încremenit, mă ţineam de mâna mamei şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc şi nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereţii casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre maşină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit şi ei şi ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte", plângea mama.

Totul a rămas acasă, până şi fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Maşina a cotit spre ieşirea din Bobuleşti. Întreaga localitate vuia de plânsete. Şi cum satul este aşezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriaşă care răcnea.

Răcoarea dimineţii m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoţeau şi mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la şcoală. Oare despre steluţa de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoşteam pe de rost de la şcoală. Maşina a oprit în gară la Floreşti. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam şi noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Ţipetele celor care erau duşi şi ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci...

Cei care au fost deportaţi şi au mai rămas în viaţă nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor şi el ne este şi judecătorul cel drept."

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău

Sursă: istoria.md

Şcoala de Duminică-Nicolae Istrate: „Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător…”

Acum, vreau să vă spun despre credinţa, despre puterea pe care o are credinţă când suntem cu adevărat sinceri. M-am convins până la ultima mea celulă, până la ultima mea fibră, că fără credinţă în Dumnezeu nu aş fi rezistat. La prima arestare, când am lucrat la şanţurile acelea şi eram distrofic, trebuia să mergem de la lagăr până la zona unde trebuia să lucrăm. Erau vreo 2-3 km. Iarna, vara, noi trebuia să mergem în formaţie, câte cinci pe rând. Un pas în dreapta sau în stânga de convoi se socoteşte tendinţa de evadare; paznicii te împuşca fără somaţie.

În urma noastră, iarna, venea o sanie în care erau duşi cei bolnavi, dar, dacă cineva cădea, prima dată veneau câinii peste el şi pe urmă îl puneau în sanie şi-l aduceau. Până să vină sania, ori te împuşcau santinelele, ori te omorau câinii. Iar eu eram distrofic, nu puteam să merg. Şi mă rugam lui Dumnezeu să ajung până acolo. Dacă cel de lângă mine nu m-ar fi sprijinit, aş fi căzut. Şi tot timpul, dimineaţa când ieşeam din lagăr şi până ajungeam la zona aceea unde trebuia să muncim, eu închideam ochii şi începeam rugăciunile pe care le ştiam. Şi le spuneam pe toate: „Crezul“, „Născătoare de Dumnezeu“, „Tatăl nostru“, tot ce ştiam.

După ce le terminăm, le spuneam din nou şi aşa, spunând rugăciuni, făceam tot drumul ăsta. Le repetăm, iar când ajungeam acolo, respirăm uşurat: „Gata, am ajuns în zona de lucru, aicea sunt salvat!”. Seara, când mă întorceam, aceleaşi rugăciuni. Şi ziceam: „Iată, am scăpat, a mai trecut o zi!“. S-a repetat lucrul ăsta, nu o zi, nu două, ci multe zile. Şi m-am deprins aşa. Şi de fiecare dată când mă duceam şi mă întorceam, asta era preocuparea mea, de a mă ruga: dar cu o sinceritate extraordinară! Şi mi-am dat seama că, într-adevăr, dacă omul înţelege credinţa şi se adresează lui Dumnezeu, Dumnezeu numaidecât îl ajută, îi dă puterea de-a lupta, de a merge înainte, indiferent de greutăţi. Asta mi-a rămas pentru toată viaţa. Sunt convins că numai rugăciunea m-a scăpat, pentru că altfel n-aş fi putut să fac drumul ăsta şi aş fi căzut. Şi ori mă împuşcau santinelele, ori mă omorau câinii.

Altă dată, când munceam la banda transportoare pe care era scos cărbunele, am căzut într-un buncăr despre care credeam că e acoperit. Avea vreo 10 metri adâncime, sub formă de piramidă cu baza în sus. Noroc că era în el nişte cărbune din asta mărunt. Am început să strig, dar acolo, ca în iad, nu se aude nimic. Strig şi degeaba. Am încercat să caut să mă ridic. Nu pot. Găseam armatura de când se betonase buncărul ăsta, bucăţi de sârmă rămase în pereţi şi am încercat cu mâna să mă prind de ele şi să mă ridic. Mă ridicam şi iară cădeam, iară încercăm.

Când, am auzit că buncărul ăsta urma să fie umplut cu cărbune – pentru că ştiam că, dacă se umple buncărul vecin, urma să se arunce în asta, unde mă aflam eu. Iar ei nu ştiau că sunt acolo. Şi, dintr-o dată, nu ştiu de unde am găsit atâta putere totuşi să mă apuc şi să mă ridic până sus. Şi am reuşit să mă ridic până aproape sus, dar tot nu găseam ceva de care să mă prind şi să ies. Până la urmă am reuşit, am găsit, m-am prins şi încet, încet, m-am ridicat până deasupra.

Tot aşa, alta întâmplare, tot din lagăr. Eram într-o echipă de construcţii care lucra la tencuirea unor case. Şi eu trebuia să car apa pe care muncitorii o foloseau la tencuit. Mă duceam şi aduceam de undeva, de afară, dintr-o groapă făcută pentru canalizare. Era o groapă adâncă, iar eu pusesem deasupra ei o scândură. Dar cum, peste zi, gheaţa pe care stătea scândura s-a topit, când m-am dus să iau apa, am căzut în groapa aceea adâncă, plină cu apă. M-am speriat foarte tare. Eram singur şi cu greu am reuşit să ies de acolo.

Am făcut un efort extraordinar. Acolo am simţit ajutorul lui Dumnezeu, pentru că nici cel mai mare sportiv nu ar fi putut să iasă din groapa aceea, singur, fără ajutor. Am căzut cu totul în apă şi m-am dus până la fund, nu puteam să mă prind de nimic, scândura aceea era pe mal, dar am reuşit şi am ieşit singur. Când m-am întors şi m-au văzut lucrătorii aceia plin de apă, nu ştiau ce să facă cu mine. Era spre seară, a început să se facă frig şi toate hainele au îngheţat pe mine, parcă eram de tinichea. Cu greu am reuşit să ajung până la lagăr.

Acolo m-am dus la infirmerie. Mi-au luat temperatura, dar nu aveam febră şi nu mi-au dat medicamente. A doua zi mi-au dat medicamente. Aşa de tare m-am speriat când am căzut acolo, în groapă! Şi atunci m-am rugat la Dumnezeu. Nimeni n-a fost acolo să mă ajute şi am simţit puterea lui Dumnezeu. M-am convins acum, la capătul vieţii, că adevărata credinţă nu constă în spontaneitate, adică să te rogi doar când ai nevoie de Dumnezeu. E bine şi atunci să te rogi, dar trebuie tot timpul, permanent să te gândeşti la Dumnezeu şi să te rogi.

A mai fost ceva. Când am fost arestat a doua oară, după condamnare, când eram în celulă, înainte de a ne duce în Siberia, am avut noaptea un vis. Mi s-a arătat Maica Domnului şi mi-a spus:

„Ce ai suferit până acum e nimic – la prima închisoare. Suferinţa e de acuma încolo. Suferinţa e în faţă, pregăteşte-te de suferinţă!“

Când am venit acasă, eram distrofic. Aveam 1.80 m şi ajunsesem la 40-45 de kg. Eram numai pielea şi oasele. Când am coborât din tren, aveam de la gară până acasă 10 km. I-am făcut în jumătate de zi. Nu puteam să merg, mereu trebuia să fac pauze, să mă odihnesc. Când am ajuns acasă, nici mama nu m-a cunoscut. Credea că sunt un cerşetor. A trebuit să-i spun:

- Mamă, sunt eu, Nicolae!

Şi atuncea m-a cunoscut şi m-a îmbrăţişat, iar eu i-am spus:

- Mamă, lasă-mă să mă închin.

Şi m-am dus atunci şi m-am închinat.

M-am închinat, mi-am făcut cruce şi l-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţa.

Acuma, mă bucur de un lucru: că am ieşit din lagărele astea şi din închisorile pe unde am trecut neînrăit şi nerăzbunător. M-am întâlnit şi cu acela care m-a torturat foarte greu şi nu i-am spus nimic. Nu i-am reproşat nimic. M-am gândit şi eu la păcatele mele şi m-am gândit de câte ori am fost salvat eu de Dumnezeu. Şi-atuncea, m-am gândit că şi eu trebuie să iert şi am încercat să-i găsesc lui scuze: că aşa au fost timpurile… încercam să mă pun în locul lui şi am reuşit să-l iert.

Cu mulţi dintre cei care au stat cu mine în închisoare şi au supravieţuit mă întâlneam, stăteam de vorbă cu ei. Şi ei se mirau cum de puteam eu să iert, că nu toţi au iertat. Le spuneam şi când eram în închisoare:

- Noi trebuie să iertăm, să nu ieşim de aici cu ura această, să nu mergem să ne răzbunăm.

Mie nu mi-a fost greu să-i iert pe cei care mi-au făcut rău, dar mi-a fost greu să-i conving pe camarazii mei, cei care au fost cu mine împreună. Ei s-au întors şi, după ce s-au întors, cu ura se gândeau la răzbunare. Chiar aveau de gând să se răzbune. Acuma sunt atâtea metode, puteam să ne răzbunăm şi să nu mai afle nimeni. Dar eu nu am fost de acord, iar ei au început să mă învinuiască şi să se gândească dacă nu cumva sunt trădător. Se mirau:

- Cum poţi tu să te rogi pentru aceşti oameni care-au făcut atâta rău?

Eu atuncea le-am lămurit că mă rog pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea şi să înţeleagă că fac rău. Că dacă ei or să înţeleagă, numaidecât vor şi înceta să mai facă rău, să mai tortureze. Astfel trebuie să facem noi, altfel rămânem înrăiţi, şi răutatea se formează în sufletul nostru şi ne atacă în primul rând pe noi. În suflet se dezvoltă pata asta neagră a păcatului. În felul acesta le spuneam.

Mai încoace, când au început să moară dintre camarazii mei de închisoare, cu unii dintre ei m-am întâlnit înainte de a muri. Şi le-am spus că trebuie să se pregătească şi să nu moară înrăiţi, să nu plece din lumea asta înrăiţi, ci să plece liniştiţi. Le spuneam că trebuie să ne pregătim să avem o moarte liniştită. Şi moartea asta liniştită trebuie să o câştigi, altfel răutatea asta ne face mult rău. Îmi pare bine că am reuşit lucrul ăsta şi n-am găsit pe nici unul să plece din lumea aceasta înrăit.

Dacă mă uit în urmă, pot să spun că închisoarea m-a ajutat să mă apropii mult de Dumnezeu. Toate torturile astea, atrocităţile prin care am trecut m-au făcut să înţeleg că nu am altă scăpare decât la Dumnezeu. Cât au vrut atuncea la anchetă să mă nimicească, să mă omoare, dar Dumnezeu m-a ajutat şi am rezistat. Şi am trecut de asta şi m-am eliberat din închisoare. Cine m-a ajutat pe mine? Nu m-a ajutat nimeni la lagăr, Dumnezeu m-a ajutat.

Aşa că nu-mi pare rău că am trecut prin experienţa asta a închisorii. Dacă nu treceam pe aicea, poate că aş fi fost cu totul alt om. Poate că aş fi ajuns comunist sau cine ştie ce alte lucruri aş fi făcut. Ce ştiu eu ce-aş fi putut să fac… Cine ştie ce se întâmplă cu mine dacă nu făceam închisoare? Cum eram atuncea, înainte de prima închisoare, că eram director de şcoală, poate mă căsătoream, poate intrăm în partid…

Colegii mei care au fost la fel ca mine, învăţători, profesori, cei de-o seamă cu mine care n-au făcut închisoare, când m-am întors eu, i-am găsit pe toţi şefi, erau deja eroi ai muncii socialiste, aveau maşini şi una, alta. Poate că şi eu aş fi fost aşa dacă n-aş fi făcut închisoare. Aşa că, uite, mi-a ajutat Dumnezeu, sunt sănătos şi pot să ajut şi pe altul. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care mi l-a dat. În fiecare seară, înainte de a mă culca, mă rog la Dumnezeu şi-I cer iertare pentru tot ce-am făcut rău şi îi iert pe toţi care mi-au greşit.

Chişinău, Basarabia, 24 iunie 2011

(Din: “Monahul Moise, Să nu ne răzbunaţi! Mărturii despre suferinţele romanilor din Basarabia“, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012)

Sursă: Război Întru Cuvânt